Topul celor mai bune 5 romane publicate în 2018
https://www.ziarulmetropolis.ro/topul-celor-mai-bune-5-romane-publicate-%c3%aen-2018/

La început de an 2019, declarat Anul Cărţii în România, vă propunem un top al celor mai bune apariţii editoriale ale anului trecut, din zona ficţiune. Ziarul Metropolis a realizat un top al celor mai bune cinci romane publicate în 2018 în România.

Un articol de Monica Andronescu|28 ianuarie 2019

1.„Zuleiha deschide ochii” de Guzel Iahina, Humanitas Fiction

Romanul de debut al scriitoarei Guzel Iahina a fost una dintre revelațiile de pe piața editorială a anului trecut. La aproape 40 de ani, Guzel Iahina se hotărăște să scrie un roman, pornind de a poveștile bunicii ei, care a trăit drama deportării în Siberia, când avea doar 7 ani. O învățătoare tătară, care a petrecut pe Angara 16 ani, în fond toată copilăria și tinerețea, bunica a fost cea care i-a hrănit imaginația lui Guzel Iahina, care s-a hotărât într-o zi să realizeze un scenariu. Iar scenariul s-a transformat în acest extraordinar prim roman, extrem de cinematografic, într-adevăr, care reconstruiește traseul unei femei. O femeie matură, o femeie care la momentul când începe povestea ei are 30 de ani, o femeie care va descoperi viața și se va descoperi pe ea însăși pe acest traseu al calvarului, în lagărul din Siberia înghețată.

„Pentru mine, orașul natal, Kazan, este cel mai bun exemplu de coexistență armonioasă a două popoare – rus și tătar. Hanatul Kazanului a fost cucerit și alipit la Rusia în 1552 de către trupele lui Ivan cel Groaznic. De atunci au trecut deja aproape 500 de ani – și acum, după multe probleme, cele două popoare au ajuns, în sfârșit, la armonie. Imaginați-vă numai: pe teritoriul cetății Kazanului stau alături o moschee și o catedrală ortodoxă”, îi povestește Guzel Iahina, într-un interviu, Anei Onisei. Și chiar dacă ea locuiește de aproape 20 de ani la Moscova, unde a urmat cursurile Școlii de Cinematografie, secția scenaristică, Kazanul în care s-a născut îi curge încă prin vene. „Zuleiha deschide ochii”, acest roman care s-a bucurat de un succes răsunător și de premii importante și care îl face pe Vodolazkin să scrie că e cea mai bună carte pe care a citit-o în ultima vreme și pe Ludmila Ulițkaia să-i scrie prefața, este într-adevăr unul din acele romane care se înscriu în marea literatură rusă.

Nicio notă falsă în această senzațională poveste pe care o scrie Guzel Iahina și despre care s-a tot spus că ar avea note feministe. Aș spune mai degrabă că povestea lui Zuleiha, femeia cu ochii verzi, care trăiește după legile vechi, barbare, moștenite din generație în generație, supusă unui bărbat pe care nu-l iubește și unei soacre care-i bântuie existența încă mult timp după ce ea se desprinde de acel loc, este istoria în mic a unei lumi ce se stinge. Și din care se ivesc ființe care „deschid ochii”. Femei, bărbați, oameni… Această superbă metaforă care dă și titlul cărții „Zuleiha deschide ochii”, ce revine de patru ori în paginile romanului, în diferite momente esențiale din existența femeii, își schimbă sensul. Și e, de fapt, metafora unei lumi care se trezește, care începe să vadă, să audă, să simtă, să înțeleagă. Dincolo de marea traumă a deportării, pe care scriitoarea o redă cu o superbă atenție la detalii, cuvinte tătare se strecoară ici și colo de dragul autenticității, povești bine documentate despre taiga și locuințele improvizate în care cei deportați trebuie să învețe să supraviețuiască, despre viața la granița cu moartea, romanul „Zuleiha deschide ochii” e despre trezirea unei conștiințe și, cu siguranță, odată cu ea multor altora. Smulsă din mediul căruia îi era destinată prin naștere, o căsnicie cu un om brutal, sălbatic, o căsnicie în timpul căreia îi mor patru fetițe, chinuită zilnic de un regim de viața barbar, care nouă astăzi, în lumea noastră în care stăpânul absolut este confortul, ni se pare… literatură, Zuleiha pleacă spre un alt iad. Sunt extraordinare scenele în care ea merge împreună cu soțul Murtaza în pădure să taie lemne, într-un frig crunt, în zăpadă până la brâu, iar viscolul e gata s-o înghită. E teribilă relatarea acelei zile în care oboseala depășește cu mult limitele suportabilului și femeia plăpândă, după ce se luptă cu lemnele în pădure, e pusă să pregătească baia cu aburi, încasează o bătaie cruntă, pentru ca apoi să fie supusă unui act sexual în timpul căruia adoarme… Din acest iad pe care nici măcar nu-l conștientizează, care pentru ea e echivalentul normalității, Zuleiha e smulsă într-o zi și, după ce asistă la uciderea soțului ei, e scoasă din izbă și… urmează lungul drum al deportării. Absolut cinematografică este descrierea izbei, cu legile ei interioare, cu spațiul destinat femeilor și cel destinat bărbaților, o lume vie, care se deschide și palpită în fața cititorului încă din aceste prime pagini, invitându-l, ispitindu-l într-o poveste pe care o simte teribil de puternică.

Însărcinată, așa cum va descoperi pe drumul spre Siberia, Zuleiha va trăi undeva la limita dintre viață și moarte, depășind în fiecare zi limite pe care n-ar fi crezut că le poate depăși, păstrând ca pe o comoară o bucată de zahăr otrăvită, care ar fi trebuit s-o salveze de viață, dar care se va topi în apele Angarei. Copilul pe care-l va aduce pe lume exact în prima noapte petrecută în Siberia va fi semnul unei victorii. Sunt teribile scenele de supraviețuire, scenele își hrănește copilul cu sânge în loc de lapte, este superbă, ireală, ușor absurdă, scena în care cei 30 de deportați care supraviețuiesc naufragiului, se îmbracă în hainele lor franțuzești, cu pălării occidentale și paltoane la modă, și umblă zgribuliți prin zăpada Siberiei.

Aici, în această lume de gheață, în care însă zilele de primăvară și de vară par de o frumusețe absolută, care te cheamă acolo, în Gulag, să guști murele sălbatice și să trăiești frumusețea extremă a vieții în sălbăticie, Zuleiha va descoperi și iubirea. O iubire stranie, chinuitoare, apăsătoare, căreia îi rezistă și i se dăruiește cu aceeași furie, pentru că e vorba de ucigașul soțului ei, comandantul „deportat” care, însă, ei i-a salvat viața.

Guzel Iahina construiește la vedere o lume „nouă”. Acolo, la capătul lumii, unde ochiul lui Allah – crede Zuleiha – nu mai ajunge, acolo se naște o lume nouă, cu oameni care trăiesc, mor, suferă. Iar relația ei cu doctorul și, mai ales, personajul doctorului „cu găoacea pe ochi”, marele savant deportat în Siberia, sunt un deliciu pe care-l veți descoperi când veți citi povestea. Când închizi cartea, la final, rămâi cu gustul unuia dintre cele mai puternice romane care s-au scris în ultimele decenii în lume. Și lumea Siberiei îți strălucește în fața ochilor, ca o invitație. Să mergi s-o descoperi, s-o cunoști, s-o atingi, să deschizi ochii…

2.„Trezirea leilor” de Ayelet Gundar-Goshen, Editura Nemira

Ayelet Gundar-Goshen a studiat psihologia la Universitatea din Tel-Aviv și a lucrat ca jurnalistă, apoi a studiat cinematografia și a început să scrie scenarii. Și nu par deloc întâmplătoare toate aceste preocupări atunci când îi citești cărțile. „Trezirea leilor” are reale calități cinematografice, este scris pe alocuri cu verva stilului jurnalistic și trădează acel gen de observare a realității pe care jurnalismul de calitate îl are, iar studiul psihologiei îi permite să construiască unele dintre cele mai interesante și puternice personaje din literatura israeliană și din literatura lumii din ultimele decenii, realizând reale studii psihologice în acest al doilea roman.

„Trezirea leilor” s-a născut, așa cum povestea într-un interviu, dintr-o întâmplare personală. În timpul unei călătorii în India a întâlnit un israelian care a dat cu mașina peste un indian și nu s-a oprit… „Trezirea leilor” se deschide cu un episod similar. Un israelian, medic neurochirurg, se plimbă noaptea, după o zi grea la spital, cu jeepul prin deșert și lovește un eritreean refugiat. În jur nu e nimeni, iar el alege să fugă de la locul accidentului. „Când e vorba de cineva care arată altfel decât tine și ești sigur că nu te-a văzut nimeni – mi-am dorit ca fiecare cititor să se pună în această situație și să se întrebe dacă e sigur că el nu ar fi făcut la fel”. Ei bine, de aici pornește una dintre cele mai puternice și mai bine scrise povești din literatura contemporană.

„Tocmai își spunea că e cea mai frumoasă lună pe care a văzut-o vreodată, când l-a lovit pe omul acela. Iar în prima clipă după ce l-a lovit, a continuat să se gândească la lună, dar s-a oprit brusc, ca o lumânare pe care o stingi”. Așa începe „Trezirea leilor”. „Aude ușa jeepului deschizându-se și știe că el e cel care a deschis-o, el e cel care iese acum afară. Dar acțiunea asta era legată de trupul lui într-un mod atât de șubred, ca limba care se plimbă pe gingiile amorțite după o anestezie, totul e acolo, dar altfel. Picioarele călcau pe pietrișul deșertului, auzea clac, clac, la fiecare pas, iar zgomotul îi dovedea că se deplasează. Undeva, la capătul pașilor, îl aștepta omul pe care îl lovise; de aici nu-l poate vedea, dar el este acolo, încă un pas și e acolo. Piciorul este deja în aer, dar încetinește, încearcă să oprească pasul următor, cel final, acela după care nu va mai avea nici o altă soluție decât să se uite la omul care zace pe marginea drumului. Dacă ar putea să oprească acest pasul, să-l înghețe, dar nu poate, așa cum nu poate îngheța clipa dinainte, acea clipă în care jeepul l-a lovit omul care mergea pe marginea drumului. Și numai următorul pas va dovedi dacă mai este om sau s-a transformat deja în altceva… Simplul gând face să-i înghețe piciorul în aer, în mijlocul pasului, pentru că este posibil să descopere că omul care mergea nu mai este un om care merge, ci doar coaja unui om, o coajă sfărâmată și goală. Iar dacă omul care zace acolo nu mai este om, nici nu-și poate imagina ce se va alege de omul care stă în acum picioare, tremurând, și care nu mai e în stare să ducă până la capăt un ultim, simplu pas. Ce se va întâmpla cu el?”

Din acest punct începe un tăvălug care-i va schimba viața cu totul și care-l va modifica pe el total. Cartea, dincolo de extraordinarele calități ale scriiturii, e construită ca un thriller și povestea merită descoperită și savurată la fiecare pas. Așadar, n-am să stric plăcerea poveștii, ci am să dezvălui doar pe scurt planul scriitoarei. Care, în această poveste despre viață, moarte, refugiați, datorie, familie, iubire, atracție, pune, de fapt, diagnosticul unei lumi. Dacă Israel ar fi pacientul dvs, ce diagnostic i-ați pune, este întrebată într-un interviu Ayelet Gundar-Goshen. „Stres post-traumatic sever”, răspunde ea, iar „Trezirea leilor” analizează un mic fragment, o mică parte a acestei lumi bolnave. „Noi, israelienii, avem tendința să uităm că suntem un popor de refugiați”. Și despre această teribilă condiție a refugiatului va fi vorba, cel puțin în planul de suprafață al romanului. Căci singurătatea din momentul accidentului din noaptea cu cea mai frumoasă lună a fost o păcăleală. Iar medicul Eitan Green va descoperi curând că acolo, în deșert, mai fusese cineva. Superba văduvă a celui ucis în accident. Și din acest moment va începe o poveste despre ură și atracție, despre șantaj și jurământul lui Hipocrat, în care Eitan se va trezi prins iremediabil. Viața i se schimbă cu totul, pentru că nopțile, în schimbul crimei, îi va trata eritreeni într-un spital improvizat. Relația cu soția – culmea ironiei, ea este anchetatoarea cazului… –, cu copiii, cu toată lumea se va modifica radical. Iar scriitoarea analizează cu o reală minte de psiholog felul cum se surpă relația perfectă dintre doi oameni. Construit pe mai multe voci, romanul sondează și copilăria lui Liat, soția lui, și copilăria lui Eitan, și viața lui Sirkit, femeia eritreeană care duce în spate povara unei vieți ireale, începută într-un sat de pescari, continuată pe un drum infernal spre Israel și într-o căsnicie chinuitoare și trăită acum spălând podeaua într-un restaurant din Israel și cultivând… trandafiri, undeva lângă baraca în care doarme alături de alți refugiați.

3.„Ultima poveste” de Julian Barnes, Editura Nemira

Julian Barnes este probabil unul dintre scriitorii cei mai la modă ai momentului, cu o unicitate, pe care i-o recunosc și criticii literari, şi cititorii de plăcere, este „cameleonul literaturii engleze”, cum inspirat l-a numit un cititor profesionist. De la începutul carierei şi până acum, a scris mult, însă nu și-a creat un stil, ci mai multe, astfel încât literatura sa nu este ușor de încadrat în vreo categorie. A încercat romanul de atmosferă, la ficţiunea autobiografică, thrillere pe care le-a semnat cu pseudonimul Dan Kavanagh, eseuri sclipitoare despre Franţa şi francezi, roman cu o puternică dimensiune memorialistică. Cam tot în materie de proză. După o copilărie cât se poate de banală, potrivit propriilor sale mărturisiri, au urmat studiile la City of London School şi la Magdalen College, Oxford. Tânărul timid, care avea oroare să vorbească în public, s-a adâncit în lumea „de hârtie”, angajându-se ca lexicograf şi lucrând trei ani pentru Oxford English Dictionary. Apoi a fost, pe rând, cronicar literar la revistele New Statesman şi New Review, precum şi recenzent pentru mai multe posturi de televiziune.

A debutat ca scriitor în 1980, cu romanul „Metroland”, prin care s-a făcut imediat remarcat. Dar a dat lovitura abia peste câţiva ani, când a publicat incomparabilul roman „Papagalul lui Flaubert”, care i-a cucerit definitiv pe cititori şi i-a adus mai multe premii, propulsându-l printre finaliştii pentru Booker Prize în 1984. „În ziua în care am împlinit 40 de ani, mi-am încheiat al patrulea roman, am renunţat la slujba de critic literar de la canalul de televiziune Observer şi mi-am cumpărat o masă de snooker”, a povestit scriitorul într-un interviu publicat în ziarul The Telegraph. După al patrulea volum, intitulat „Privind în soare”, Julian Barnes, care se consideră „un pesimist vesel”, a continuat să scrie despre dragostea din lumea de azi şi neputinţele ei, despre despărţiri şi rupturi, despre moarte şi despre un Dumnezeu în care nu crede nici acum. „Sunt ateu, însă dogmatismul mă sperie întotdeauna şi părerea mea este că ateismul, ca orice altceva, poate fi dogmatic. Nu cred că sunt suficient de deştept ca să ştiu că nu există Dumnezeu”…

Anul 2008 a adus o ruptură în viaţa şi în literatura lui Julian Barnes, o ruptură pe care n-a recunoscut-o însă niciodată public. Soţia sa, Pat Kavanagh, care i-a fost şi editor, a încetat din viaţă din cauza unei tumori cerebrale.

Romanul pe care l-a publicat în acest an, „Singura poveste” și care, iată, a apărut imediat și în România, la Nemira în colecția Babel, care i-a dedicat o serie de autor, în traducerea excelentă a lui Radu Paraschivescu, este un fel de arc peste timp spre primul lui roman, „Metroland”. Se deschide cu un fel de considerație filosofică/meditație asupra iubirii: „Ai prefera să iubești mai mult și să suferi mai mult sau să iubești mai puțin și să suferi mai puțin? Cred că, până la urmă, aceasta e singura întrebare adevărată.” Iar întregul roman e un fel de căutare a unui răspuns la această întrebare. De ce „Singura poveste”? Pentru că „cei mai mulți dintre noi au de spus o singură poveste. Asta nu înseamnă că ni se întâmplă un singur lucru în viață – se petrec nenumărate întâmplări, pe care le transformăm în nenumărate povești. Însă una singură contează cu adevărat, pe una singură merită până la urmă s-o spui.”

Romanul lui Barnes este o poveste care începe undeva în anii 60, într-o vară, pe un teren de tenis, dintr-o localitate de lângă Londra. Un tânăr de 19 ani, pe nume Paul, se îndrăgostește de o femeie cu peste 30 de ani mai mare ca el… Puțin revoltat, puțin teribilist, Paul refuză din start acel viitor pe care i-l rezervase familia: repetarea, ca-n oglindă, a vieții părinților lui, în care totul era banal de bine pus la punct, căsătoria cu o „Carolină” întâlnită la tenis, copii, job etc. Ei bine, Paul vrea altceva. Și altceva-ul cumva îl alege pe el… La tenis, unde mama lui spera să-și găsească o iubită normală, el o cunoaște pe doamna Susan Macleod. Ce urmează e o poveste de peste un deceniu, care, dincolo de algoritmii ei care o duc în punctul pe care, de altfel, Paul îl dezvăluie încă de la început, scoate la iveală dedesubturile unei lumi, în care prejudecățile țineau loc de viață. Familia, existența ei, traseele impuse, de la care aproape că n-aveai voie să te abați, violența, sexualitatea, toate se conturează în romanul lui Barnes, în paralel cu povestea principală. Cele trei părți ale romanului schimbă persoana la care se face narațiunea, trecând de la persoana I, povestea unei întâlniri care se transformă în „singura poveste”, cu tot farmecul ei surprins simplu, în stilul lui Barnes, într-un discurs aproape minimalist, la persoana a II-a, o persoană a II-a în care se ghicește furia, furie care crește și pe care încearcă s-o înăbușe, lângă o Susan ce devine alcoolică sub ochii lui. Iar partea a treia este scrisă la persoana a III-a și e finalul unei povești care îți lasă un mare nod în gât. Un bărbat singur, secătuit, care caută sensul iubirii și încearcă să se elibereze cumva de povara „singurei lui povești”…

4.„Scara lui Iakov” de Ludmila Ulițkaia, Humanitas Fiction

„Au existat mai multe persoane care m-au influenţat”, îi povestea Ludmila Ulițkaia jurnalistei Ana-Maria Onisei, într-un interviu, acum aproape doi ani, când a vizitat România. „Iată trei dintre ele: străbunicul – mi-l amintesc foarte bine –, bunicul – care este şi eroul celei mai recente cărţi pe care am scris-o, Scara lui Iakov – şi bunica. Mi-au dat o educaţie de şcoală veche, adică adevărata educaţie, cea care a fost înainte de comunism. (…) Puterea sovietică ne-a învăţat două lucruri: frica şi tăcerea. Or, oamenii din vechea generaţie nu funcţionau astfel. În plus, sunt şi o fire foarte curioasă, îmi place să învăţ lucruri noi, să cercetez de una singură. Literatura care mă interesează cel mai mult este literatura de popularizare ştiinţifică. E fascinant, în fiecare zi se descoperă câte ceva nou. Ţine, cred, până la urmă şi de formaţia mea de bază – biolog.” Sunt câteva cuvinte în care scriitoarea Ludmila Ulițkaia, privind un București care i se părea trist și cenușiu, se descria pe sine. Pe bunicul ei, cel căruia îi este dedicată această „Scara lui Iakov”, publicată la Humanitas Fiction în traducerea Gabrielei Russo, Ludmila Ulițkaia l-a văzut o singură dată în viață… înainte de a fi deportat, așa cum povestea în același interviu. „Da, l-am văzut acea singură dată. Aveam vreo 11 sau 12 ani. Bunicul a fost închis într-unul dintre cele mai cumplite lagăre politice, cu un regim foarte strict. Era lipsit de anumite drepturi civile şi apoi a fost deportat. Pentru a călători prin Rusia, bunicul avea nevoie de un permis special. L-am văzut când a trecut prin Moscova în drumul dinspre lagăr spre locul de deportare. Nu-mi amintesc ce am vorbit cu el. Însă mi-a rămas în minte felul în care arăta. Bunicul era un om foarte îngrijit, atent cu sine însuşi, şi mereu purta mustaţa perfect tăiată. Şi atunci era curat şi îmbrăcat frumos. Aveam să aflu mai târziu, din scrisorile pe care le-am citit cu multă atenţie şi pe care le-am folosit pentru documentarea cărţii „Scara lui Iakov” că bunicul era o persoană bine organizată şi aprecia frumosul. Şi tot din scrisori am aflat că înainte de a veni spre Moscova pentru a se duce spre locul de deportare, a stat mai întâi şi şi-a cusut singur un costum. Atât de demn era.”

Din această amintire și din scrisorile bunicului s-a născut acest volum, publicat în Rusia în 2015 și tradus de-atunci în zeci de țări. Romanul este un fel de saga de familie, care oscilează între două universuri, între două lumi. Lumea Norei, nepoata lui Iakov, o scenografă care trăiește în Rusia contemporană, naște cu copil ciudat, cu care are o relație stranie, de altfel așa se și deschide romanul, cu momentul în care Nora îl aduce pe lume pe Iurik. Iar de cealaltă parte, lumea bunicului ei, la începutul secolului 20, o lume care crește și se recompune din scrisori, scrisorile pe care ea le găsește în cufărul bunicii Marusia. Și incursiunea în trecut începe chiar cu momentul teribil în care ea intră în camera bunicii moarte, cu sânii mustind de lapte și înțelegând, de-abia acum, lucruri despre bunica ei comunistă, bunica ei care, așa cum se va vedea mai târziu, alege să-și piardă soțul de dragul unei ideologii în care crede… „Norei i se tăie răsuflarea de milă. Într-o clipă își dădu seama cât de sărăcăcios și demn trăise bunica. Traiul mizerabil se datora ideologiei. Ferestre goale. În vederile ei, perdelele erau ceva mic-burghez.”

Apoi, pe aproape 600 de pagini, Ludmila Ulițkaia va reconstrui povestea mai multor oameni, mai multor generații, pendulând între epoci, timpuri, gânduri, conștiințe, ideologii, crezuri personale… Nora și viața ei ciudată, alături de un regizor georgian, Tenghiz, bărbatul care vine și pleacă din viața ei din când în când – această relație stranie și aproape necredibilă, ușor artificială pe alocuri, permițându-i scriitoarei divagații interesante despre teatru, teorii teatrale, scenă – rămâne pivotul principal al poveștii. Dar personajul cel mai interesant creat va fi Iakov, chiar dacă chipul i se recompune din scrisori, multele scrisori pe care Nora le citește, descoperind o lume și niște oameni, bunicii ei, pe care, în fapt nu i-a cunoscut cu adevărat până atunci. Tinerețea lor, laolaltă cu acea perioadă din Rusia în care doi tineri s-au îndrăgostit la un concert de Rahmaninov, o Rusie în care ideologia comunistă încă nu făcuse ravagii, este frumos redată, deopotrivă cu relația lor de iubire care creștea, în ciuda ideilor ce aveau apoi să-i despartă. De altfel, prima lor noapte de dragoste este umbrită exact de aceste idei care-i vor face până la urmă să meargă fiecare, însingurat, pe drumul lui. Interesante sunt și aici divagațiile despre balet, dans contemporan, libertatea Isadorei Duncan, pe care lecțiile de balet ale Marusiei i le prilejuiesc scriitoarei. Superb este felul în care ea creează fresca unor epoci care se succed, totul surprins prin viața și poveștile unor oameni simpli, prinși în jocul istoriei. Și e greu de uitat scena în care micul Iurik, un copil ciudat, care poate să facă unele lucruri la nivel de perfecțiune, dar care nu suportă să i se taie unghiile și face crize greu de stăpânit… descoperă muzica celor de la „The Beatles”. Cu chitara în mână, ascultând muzica lor și aflând că între timp John Lennon a murit, plânge de disperare – o disperare pe care nimeni nu i-o înțelege – pentru că acela care compusese acea muzică dispăruse pentru totdeauna și n-avea să mai compună niciodată.

„Scara lui Iakov” e un roman complicat, pentru care îți trebuie răbdare, răbdare să descoperi oameni, structuri sufletești complicate, unele chiar necredibile în ciudățenia lor, dar atât de frumos construite. E un roman valoros tocmai pentru felul cum surprinde declinul unei lumi și nașterea alteia, pentru că nu e tezist și pune față în față două feluri diferite de a gândi, atât de diferite și atât de adevărate, încât ajung să rupă o familie în două și să sfâșie inimi și să fie mai puternice decât dragostea…

5.„Cineva cu care să fugi de-acasă” de David Grossman, Editura Polirom

Romanul lui David Grossman, „Cineva cu care să fugi de-acasă”, e un roman publicat în anul 2000, care a cunoscut între timp o ecranizare, e un roman despre viața subterană a Ierusalimului.

David Grossman, care a câștigat pentru acest roman Sapir Prize, nu-și pierduse încă la momentul la care scria acest roman, fiul, în războiul împotriva căruia el a continuat să militeze, vorbind despre frica permanentă în care trăiesc și despre teribila spaimă care se lasă ca un abur greu de câte ori se naște un copil în Israel, pentru că imediat se face socoteala în câți ani va trebui să intre în armată… Despre moartea fiului său și despre povara suferinței avea să vorbească în „Până la capătul pământului”.

„Cineva cu care să fugi de-acasă” e într-adevăr un roman foarte cinematografic. E povestea unor adolescenți care ajung să se cunoască într-o poveste stranie, în care se dezvăluie tot felul de locuri și de personaje ciudate. Din nou avem de-a face cu un fel de thriller și, din nou, povestea merită savurată pe de-a-ntregul. Aici, David Grossman creează un univers subteran într-un Ierusalim al artiștilor de stradă și al drogurilor, în care tinerii evadează de-acasă și intră în lumi paralele.

Construit ca un fel de călătorie inițiatică, în care câinele Dinca îl conduce pe tânărul Asaf înspre miezul vieții adevăratei lui stăpâne, adolescenta Tamar, care intră de bună-voie într-o aventură periculoasă, pentru a-și salva fratele, pe Șai, genialul Șai cel dependent de droguri. Iar povestea îndrăgostirii lui Asaf de Tamar, fata cu voce de aur, care cântă pe străzi și trăiește doar pentru a cânta, începe cu mult înainte ca el s-o vadă. Îi simte prezența, îi urmează traseele zilnice, îi descoperă prietenii ciudați și generozitatea care o face să se întoarcă mereu la ei, îi retrăiește hălci întregi din viață, citindu-i jurnalul și, în cele din urmă, o găsește.

E extraordinară scena în care o descoperă pe călugărița din Grecia, Teodora, cea închisă de 50 de ani într-un turn, de unde a refuzat să coboare, asumându-și destinul – Teodora a rămas singură pe lume, căci insula în care ea s-a născut a fost înghițită de ape și singurele imagini ale acelui loc au rămas doar în mintea ei. Numai că, în ciuda frumuseții ei absolute, această superbă poveste pare cumva lipită în romanul lui David Grossman…

Romanul are în centru această piață subterană de artiști geniali, care trăiesc într-un fel de spital dezafectat și își oferă serviciile, obligați, unui grup mafiot. Descrierea acestui spațiu tarkovskian este probabil cel mai mare atu al cărții, altminteri întreaga poveste nu scapă de un aer de artificialitate. Iar străzile Ierusalimului, în ciuda faptului că Asaf și Dinca le colindă bezmetic, aproape că rămân nevăzute…

05
/05
/16

,,Viaţa ficţiunii după o Revoluţie” este cea mai recentă carte publicată de Radu Cosaşu (Oscar Rohrlich). A apărut în această primăvară la Editura Polirom. Cartea aceasta (un roman, nu o colecţie de eseuri!) este scrisă ca un teribil epistolar în două părţi.

27
/04
/16

Rămăşiţele pământeşti ale lui Pablo Neruda au fost reînhumate pe țărmul Oceanului Pacific, în grădina casei sale din Isla Negra, pe coasta centrală chiliană. În urmă trei ani, trupul scriitorului fusese exhumat pentru a clarifica dacă poetul a fost asasinat în timpul dictaturii lui Augusto Pinochet.

26
/04
/16

Actrița Oana Pellea va fi, vineri, alături de Cristina Casian și Barbu Ollănescu-Orendi, oaspetele Serilor "Acasă". În cadrul evenimentului, sub genericul "Acasă la boierii Ollănești și la Amza Pellea" vor fi prezentate cărţile: "Jurnal 2003-2009", de Oana Pellea, "Să râdem cu Nea Mărin", de Amza Pellea și "Așa a fost să fie. Amintiri din anii mei buni și răi", de Barbu Ollănescu-Orendi.

24
/04
/16

“În dulcele stil clasic”, „Donul liniştit”, „Românismul, Catehismul unei noi spiritualități”, „Moara cu noroc”, „Leo Africanus” sau chiar... „Abecedarul” sunt cărţi care au trasat direcţii în personalitatea şi cariera actualilor lideri ai României. De Ziua Internațională a Cărții, revista Q Magazine a “interogat” câteva dintre personalităţile zilei pe tema cărţii preferate. Vă prezentăm mai jos scurte fragmente din acest demers.

22
/04
/16

În mai puţin de o lună, în capitală debutează cea de a VII-a ediţie a Festivalului Internaţional de Poezie Bucureşti (FIPB). Peste 100 de poeţi din peste 20 de ţări vor sosi la Bucureşti în perioada 18 – 22 mai, prilejuind publicului iubitor de poezie ocazia de a participa la peste 20 de evenimente: lecturi publice, mese rotunde, dezbateri și performance-uri.

22
/04
/16

„Nu-i amintire care să nu se şteargă cu timpul, nici durere pe care să nu o mistuie vremea.”, Don Quijote de la Mancha, Miguel de Cervantes. În urmă cu 400 de ani se stingea din viaţă întemeietorul romanului modern şi simbolul literaturii spaniole.

21
/04
/16

Comemorarea a 400 de ani de la moartea lui Miguel de Cervantes, în 22 aprilie, va marca și sfârșitul unei serii de 17.000 mesaje postate pe Twitter care reproduc integral romanul "Don Quijote" al scriitorului emblematic al literaturii spaniole. Autorul acestei ingenioase transcrieri este un inginer informatician spaniol de 55 de ani.

21
/04
/16

Vacanţe filocalice, de Gabriel Pătraşcu, şi Crux, de George State sunt volumele câştigătoare ale Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2015, la secţiunea „Proză”, respectiv „Poezie”. Ambele volume vor fi lansate în cadrul Salonului Internaţional de Carte „Bookfest”, care va avea loc în perioada 1 – 5 iunie, la Romexpo Bucureşti.

20
/04
/16

În această seară, de la ora 19.00, la Club A din Bucureşti (Str. Blănari nr. 14), în cadrul „Cafenelei critice”, va avea loc un dialog cu Matei Vişniec despre ultimul său roman, Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrelă..., apărut recent la Editura Cartea Românească, disponibil şi în format digital. Invitați: Bogdan-Alexandru Stănescu, Cosmin Ciotloş; Amfitrion: Ion Bogdan Lefter

19
/04
/16

În această seară, de la ora 19.00, iubitorii de carte sunt aşteptati la librăria Humanitas Cişmigiu (Bld. Regina Elisabeta nr.38) pentru lansarea celui mai nou roman al lui Amos Oz, Iuda, o realizare literară care repune în discuție, din perspectiva etică, politică și istorică, figura trădătorului și conceptul de trădare.

15
/04
/16

La ediția actuală a Târgului de Carte de la Londra, Institutul Cultural Român a așezat în centrul programului românesc figura lui Mircea Eliade, marele scriitor și istoric al religiilor care a petrecut, în 1940/41, opt luni în sediul din Belgrave Square nr. 1, ca atașat cultural al României în Regatul Marii Britanii.

14
/04
/16

Săptămâna viitoare (18 - 22 aprilie), şase poeţi britanici contemporani vin la Bucureşti, pentru a stiliza traduceri din poezia română contemporană. Pe lista celor peste 40 de poeţi români ale căror versuri vor fi traduse în limba engleză se află nume precum: Ana Blandiana, Nora Iuga, Angela Marinescu, Emil Brumaru sau Mircea Cărtărescu

09
/04
/16

Editura Polirom invită iubitorii de carte şi de film, duminică, 10 aprilie, de la ora 17.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bdul Regina Elisabeta nr. 38), la o întâlnire cu celebrul actor Ion Dichiseanu, prilejuită de lansarea volumului Am fost rivalul regelui. Povestea mea de iubire cu Sara Montiel, intrat de curând în portofoliul editurii, și în format digital.

07
/04
/16

Ȋntre 12 şi 14 aprilie are loc Târgul Internațional de Carte de la Londra. Cu trimitere la una dintre cele mai apreciate opere de ficţiune ale lui Eliade, „Noaptea de Sânziene”, titlul programului românesc - “Books that Open the Skies”/ „Cărţi ce deschid cerurile” subliniază rolul cărţilor în facilitarea accesului spre un univers alternativ şi misiunea intelectuală a marelui scriitor de restaurare a unei realităţi ocultate.