Tora Vasilescu: „Mă simt jenată când aud laude”
https://www.ziarulmetropolis.ro/tora-vasilescu-ma-simt-jenata-cand-aud-laude/

„Mă simt jenată când aud laude”, spune actriţa Tora Vasilescu într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, realizat la Cluj-Napoca. Ea va primi Premiul de Excelenţă al Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), la Gala de închidere care va avea loc sâmbătă seară.

Un articol de Ionuț Mareș|9 Iunie 2017

Născută în Tulcea, pe 22 martie 1951, Tora Vasilescu a debutat în cinema la mijlocul anilor ’70, când încă se afla pe băncile facultății, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București. În întreaga sa carieră, a jucat în zeci de filme, printre care „Cursa” (1975), „Gloria nu cântă” (1977), „Casa dintre câmpuri” (1979), „Probă de microfon” (1980), „De ce trag clopotele, Mitică?” (1981), „Glissando” (1985), „Cuibul de viespi” (1987), „Șobolanii roșii” (1990), „Cel mai iubit dintre pământeni” (1993), „Occident” (2003), „Legături bolnăvicioase” (2006) sau „Q.E.D.” (2013).

A colaborat cu regizori precum Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc, Mircea Veroiu sau Alexandru Tatos și i-a avut ca parteneri de platou pe câțiva dintre cei mai mari actori români

La ediţia din acest an a TIFF, Tora Vasilescu este recompensată cu Premiul de Excelenţă, pentru meritele sale artistice deosebite și pentru contribuția adusă cinematografiei românești.

Ionuţ Mareş: Ce înseamnă pentru dumneavoastră acest Premiu de Excelenţă oferit de TIFF?

Tora Vasilescu: Gândul că sunt alături de nişte mari actori care au fost laureaţi înaintea mea. Şi asta mă bucură, normal. Mai ales că îmi şi amintesc de unii care nu mai sunt printre noi: Marin Moraru, Gheorghe Dinică, Ştefan Iordache, Mircea Albulescu. Cu toţi am filmat. Dar şi de unii care sunt printre noi: Dorel Vişan, Tamara Buciuceanu, cu care am jucat chiar acelaşi rol, în „Dimineaţă pierdută”, spectacol după Gabriela Adameşteanu, Luminiţa Gheorghiu, cu care am jucat la Bulandra, unde am fost angajată atâţia ani, până m-am pensionat, în spectacolul „Tacâmuri de pui”, în regia lui Gelu Colceag. Uite că îmi aduc aminte! Îl întrec pe Piersic (râde – n.r.).

Oricum, actorii au memorie bună.

Actorii, în general, şterg repede prostiile din scenarii după ce le-au filmat. Dar şterg şi alte lucruri foarte interesante.

Rămân amintirile cele mai plăcute.

Dacă eşti preocupat mereu de a trăi în trecut, rămân. Dacă nu, sunt destul de şterse. Uneori le mai improvizezi.

Vă place să trăiţi în trecut?

Nu, în prezent.

Pe de o parte, este bucuria de a face parte din această galerie de actori care au primit un astfel de premiu. Pe de altă parte, bănuiesc că este bucuria recunoaşterii carierei dumneavoastră.

În general, mă simt jenată când aud laude.

De ce?

Poate datorită literaturii sau poate datorită caracterului meu, tot ce nu e sincer, tot ce e mândrie, tot ce e în centrul atenţiei mă oripilează. De ce? O să înţelegeţi mai târziu. Până la urmă, suntem milioane de furnici care ne premiem între noi.

Dar bănuiesc că aţi acceptat cu bucurie o astfel de invitaţie.

Da, sigur. Bineînţeles. Mulţumesc celor care s-au gândit. Dar nu trebuie să se exagereze. De exmplu, la Oscar, sunt actriţe, foarte bune, cum este Julia Roberts, care au nişte reacţii absolut sonate. Urlă, încep să râdă necontrolat. Probabil că acel premiu valorează atât de mult în bani… Oricum ele au onorarii de milioane de dolari. Cum să te compari, când pe aceeaşi scenă (de la TIFF – n.r.) au apărut actriţe precum Catherine Deneuve, Sophia Loren, Vanessa Redgrave. Şi apari şi tu… Eu am pensia de 1.200 de lei de la teatru. Cum să fii mândru?

Dar nu am antipatie doar pentru această mândrie. Nu e vorba numai de bani. Fondul meu aşa e. Nu-mi plac oamenii care se cred centrul Pământului. Nu îmi plac cei care sunt categorici, care au găsit secretul vieţii, când fiecare clipă îţi aduce o nouă lecţie. Să iei o notă de trecere, în principiu, asta e ideea mea.

Ce v-a atras la cinema? Ce v-a plăcut? Ce v-a oferit cinema-ul?

Au fost ani în care, în fiecare seară, când mergeam la culcare, îmi făceam rugăciunea „Tatăl nostru”, cerându-i să primesc un rol. Da, am fost pătimaşă. Dar, la un om normal, patima se termină, pentru că, altfel, eşti dus cu sorcova dacă vrei să mori pe scenă. Cuvinte din acestea mari – „să mor pe scenă” – nu sunt pentru mine.

Cinema-ul mi-a adus multă bucurie. Mi-a fost uşor să fac profesia asta. Cu excepţia situaţiilor în care am găsit regizori încăpăţânaţi cu care, ca femeie, de exemplu, de multe ori – pentru că sunt misogini, ce să ne mai ascundem – nu puteai să discuţi o teorie filosofică despre rol. Şi, atunci, am învăţat următoarea şmecherie: „Stai să îţi arăt!”. Aşa îi păcăleam, de cele mai multe ori. Pentru că atunci când intram în conversaţii, apărea mândria bărbătească – vănătorul de profesie ancestrală (râde – n.r.).

Cu ce tip de regizori vă plăcea să lucraţi? Cum vedeaţi această relaţie a dvs., ca actor, cu un regizor?

Când am făcut facultatea, regizorii erau colegi cu noi. Aşa am văzut relaţia – ca pe un una colegială. Nu ca el să se considere cu zece trepte mai sus, iar noi să fim nişte soldăţei în serviciul comandantului. Eu am suportat greu acest lucru. Este o minune când întâlneşti regizori care chiar îşi arată admiraţia când îţi iese o secvenţă – pentru că noi jucăm cu „materie” emoţională – şi înţeleg şi respectă acest lucru. Atunci când fiecare vine cu o idee, participă, în faţa camerei de luat vederi se naşte emoţia. Aşa, când vii din afara cadrului plângând, oricine poate. Când eşti filmat şi poţi construi acea emoţie – acestea sunt lucrurile pentru care se ia premiul Oscar (râde – n.r.).

Tora Vasilescu și Șerban Ionescu, în filmul „Imposibila iubire” (1983; regia: Constantin Vaeni), pentru care actrița a fost distinsă cu Placheta de aur la Festivalul de Film Neorealist „Laceno D’Oro” de la Avellino.

Cum vă priviţi acum perioada anilor ’70, când aţi debutat, şi apoi anii ’80, care au fost foarte fructuoşi pentru dvs.?

Un bărbat poate să fie în cuplu cu o femeie, actriţă sau nu, cu 20-30 de ani mai tânără decât el. Pentru femei e mult mai dur. În general, cuplul de actori principali sunt doi tineri sau (un bărbat mai în vârstă – n.r.) şi o tânără.

Bine că am prins acea perioadă în cinematografie, deşi am intrat la 25-26 de ani. Chiar în unul din roluri jucam o fată de 18 ani. Zilele trecute am nimerit câteva secvenţe la televizor – că nu mai am răbdare să văd tot filmul – din „Gloria nu cântă” (1976 – n.r.) – şi arătam de 18 ani. Îmi făcusem şi vocea puţin mai cristalină. E o bucurie când revezi un joc care consideri că e bun. Dacă nu e bun, e o mare strângere de inimă.

Aveţi şi regrete din acea perioadă?

Nu stau să mă gândesc la regrete. Am gândit mereu la ce trebuie să fac eu, la ce e scris, şi am scăpat de invidie. Apoi, în primii ani, m-am simţit puţin protejată, fiind măritată cu un regizor (Mircea Daneliuc – n.r.). Şi nici nu am avut parte de alt gen de conflicte. Când am divorţat, deja aveam un nume. Cred că o anumită puritate sufletească se vede (în personaje – n.r.). Să ai grijă de trăirile tale din viaţă. Să cunoşti şi suferinţa. Să ai cunoştinţe. Talent cred că toată lumea are. Dar, dacă dacă nu ai bagaj de cunoştinţe, nu ai ce să exprimi, pentru că cel puţin 30% în orice personaj sunt propriile tale gânduri. Propria ta moralitate.

Ce aţi simţit că s-a schimbat fundamental în cinematografia românească şi în felul de a face filme în anii ’90?

Singura deosebire este sistemul video care se folosea. Înainte aşteptam cu emoţie materialul filmat. Nu mai e grija să tragi ca să prinzi dubla bună, pentru că acum poţi să tragi de câte ori vrei. Pe mine asta nu mă avantajează sau, mai exact, mi-e lene să mai repet atât. M-am plictisit. Eu sunt zodia Berbecului, aşa că mă puneam repede în priză. Întotdeauna ai eleganţa să îi aştepţi pe ceilalţi, chiar dacă greşesc. Să îi accepţi, să o iei de la început. Dar e o limită, totuşi. Nici în viaţă, nici în film, nu îmi place ineficienţa. Adică să ne facem că facem. Urăsc acest lucru.

Aţi jucat şi după 2000.

După 2000 am jucat mult în seriale. Dar am jucat şi în filme precum „Occident”, de Cristian Mungiu, sau „Legături bolnăvicioase”, de Tudor Giurgiu.

Cum vedeţi perioada în care aţi jucat foarte mult în seriale?

În primul rând, a fost vorba de aspectul material. Ieşisem deja la pensie. Şi a fost mai bine decât oriunde la filme. Era perioada în care PRO TV chiar făcea unul după altul, bune sau rele. Ca actor, mi-am văzut de treabă, ca toţi colegii mei, cât am putut de bine. Nu e uşor deloc. Se trag multe ore. E aşteptarea. După ultimul serial, când am făcut un puseu mare de tensiune, am spus gata. Îmi spusese înainte un vecin: „Tora, îţi mai trebuie un serial sau un film”. Şi aşa a fost.

Dar dacă vi s-ar mai propune să faceţi filme de ficţiune?

În principiu, nu vreau. Dar la bază e lenea. Nu mai vreau să muncesc. Credeţi-mă, m-am săturat de muncă. Ştiţi ce bine e să nu te împingă nimeni de la spate, să te scoli când vrei tu, să munceşti când ai tu chef? Ştiţi ce bună e viaţa la bătrâneţe? Lăsaţi-mă în pace cu munca. Nu mai vreau! Am muncit destul. (râde – n.r.).

Nu-mi plac oamenii care se cred centrul Pământului. Nu îmi plac cei care sunt categorici, care au găsit secretul vieţii, când fiecare clipă îţi aduce o nouă lecţie. Să iei o notă de trecere, în principiu, asta e ideea mea. (Tora Vasilescu)

Foto: TIFF

Citiţi şi:
14
/10
/19

Les Films de Cannes à Bucarest îl celebrează anul acesta pe Vlad Ivanov, care anul acesta a împlinit 50 de ani. Actorului care seduce camera cu orice rol pe care-l interpretează, festivalul i-a dedicat o secțiune numită IVANOV 50 – care include cinci dintre cele mai importante filme care îl au ca protagonist: „Sunset”, „Câini”, „La Gomera”, „Principii de viață” și „Hier”.

09
/10
/19

CRONICĂ DE FILM Deşi pretinde că este un omagiu adus oamenilor care au murit în închisorile comuniste, "Între chin şi amin" (2019), al doilea lungmetraj de ficţiune al regizorului Toma Enache, nu este de fapt decât o bătaie de joc la adresa memoriei victimelor, prin kitsch-ul pe care îl etalează.

08
/10
/19

Pe durata festivalului, Asociatia Cinemascop, organizatoarea Les Films de Cannes à Bucarest, continuă să organizeze, ca și în anii precedenți, ateliere pentru diferite comunități ale industriei de film din România, în încercarea de a oferi cât mai multe oportunități membrilor acestora.

07
/10
/19

Unul dintre cele mai puternice filme autohtone ale toamnei este „Arest”, în regia lui Andrei Cohn, care spune povestea unui intelectual torturat într-o închisoare comunistă din România anului 1983. În rolurile protagoniștilor, actorii Alexandru Papadopol și Iulian Postelnicu.

06
/10
/19

CRONICĂ DE FILM Regizoarea Anca Damian revine cu a treia animaţie de lungmetraj din carieră, "Călătoria fantastică a Maronei", povestea unei căţeluşe care trece pe la diverşi stăpâni. Filmul îmbină inspirat mai multe stiluri de animaţie şi etalează o fantezie exuberantă, afectată însă uşor de repetitivitatea unor momente de reverie.

04
/10
/19

Prima producţie marca Vertical Content, comedia ,,Inve$titorii” a început filmările în localitatea Cristian, unde sub îndrumarea regizorului Iura Luncaşu, actorii: Codin Maticiuc, Cosmin Natanticu, Andrei Mateiu, Radu Gabriel şi Maria Popovici vor interpreta în unul dintre cele mai ambiţioase proiecte cinematografice româneşti din ultimii ani.

04
/10
/19

A câștigat Leul de Aur, marele premiu de la Festivaul de Film de la Veneția, în același timp a impresionat presa de specialitate la nivel mondial, iar de astăzi mult aclamatul „Joker”, în interpretarea lui Joaquin Phoenix, poate fi vizionat în premieră în cinematografele din toată țară.

04
/10
/19

CRONICĂ DE FILM În „Joker” (2019), regizorul Todd Phillips ia un personaj celebru de comic book şi îl mută din filmele cu supereroi într-o dramă inspirată din filmele existenţialiste clasice din America anilor `70. Este o mişcare inovatoare, deşi „Joker” nu se ridică la înălţimea tradiţiei pe care o invocă.

Page 1 of 24912345...102030...Last »