Tora Vasilescu: „Mă simt jenată când aud laude”
https://www.ziarulmetropolis.ro/tora-vasilescu-ma-simt-jenata-cand-aud-laude/

„Mă simt jenată când aud laude”, spune actriţa Tora Vasilescu într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, realizat la Cluj-Napoca. Ea va primi Premiul de Excelenţă al Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), la Gala de închidere care va avea loc sâmbătă seară.

Un articol de Ionuț Mareș|9 iunie 2017

Născută în Tulcea, pe 22 martie 1951, Tora Vasilescu a debutat în cinema la mijlocul anilor ’70, când încă se afla pe băncile facultății, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București. În întreaga sa carieră, a jucat în zeci de filme, printre care „Cursa” (1975), „Gloria nu cântă” (1977), „Casa dintre câmpuri” (1979), „Probă de microfon” (1980), „De ce trag clopotele, Mitică?” (1981), „Glissando” (1985), „Cuibul de viespi” (1987), „Șobolanii roșii” (1990), „Cel mai iubit dintre pământeni” (1993), „Occident” (2003), „Legături bolnăvicioase” (2006) sau „Q.E.D.” (2013).

A colaborat cu regizori precum Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc, Mircea Veroiu sau Alexandru Tatos și i-a avut ca parteneri de platou pe câțiva dintre cei mai mari actori români

La ediţia din acest an a TIFF, Tora Vasilescu este recompensată cu Premiul de Excelenţă, pentru meritele sale artistice deosebite și pentru contribuția adusă cinematografiei românești.

Ionuţ Mareş: Ce înseamnă pentru dumneavoastră acest Premiu de Excelenţă oferit de TIFF?

Tora Vasilescu: Gândul că sunt alături de nişte mari actori care au fost laureaţi înaintea mea. Şi asta mă bucură, normal. Mai ales că îmi şi amintesc de unii care nu mai sunt printre noi: Marin Moraru, Gheorghe Dinică, Ştefan Iordache, Mircea Albulescu. Cu toţi am filmat. Dar şi de unii care sunt printre noi: Dorel Vişan, Tamara Buciuceanu, cu care am jucat chiar acelaşi rol, în „Dimineaţă pierdută”, spectacol după Gabriela Adameşteanu, Luminiţa Gheorghiu, cu care am jucat la Bulandra, unde am fost angajată atâţia ani, până m-am pensionat, în spectacolul „Tacâmuri de pui”, în regia lui Gelu Colceag. Uite că îmi aduc aminte! Îl întrec pe Piersic (râde – n.r.).

Oricum, actorii au memorie bună.

Actorii, în general, şterg repede prostiile din scenarii după ce le-au filmat. Dar şterg şi alte lucruri foarte interesante.

Rămân amintirile cele mai plăcute.

Dacă eşti preocupat mereu de a trăi în trecut, rămân. Dacă nu, sunt destul de şterse. Uneori le mai improvizezi.

Vă place să trăiţi în trecut?

Nu, în prezent.

Pe de o parte, este bucuria de a face parte din această galerie de actori care au primit un astfel de premiu. Pe de altă parte, bănuiesc că este bucuria recunoaşterii carierei dumneavoastră.

În general, mă simt jenată când aud laude.

De ce?

Poate datorită literaturii sau poate datorită caracterului meu, tot ce nu e sincer, tot ce e mândrie, tot ce e în centrul atenţiei mă oripilează. De ce? O să înţelegeţi mai târziu. Până la urmă, suntem milioane de furnici care ne premiem între noi.

Dar bănuiesc că aţi acceptat cu bucurie o astfel de invitaţie.

Da, sigur. Bineînţeles. Mulţumesc celor care s-au gândit. Dar nu trebuie să se exagereze. De exmplu, la Oscar, sunt actriţe, foarte bune, cum este Julia Roberts, care au nişte reacţii absolut sonate. Urlă, încep să râdă necontrolat. Probabil că acel premiu valorează atât de mult în bani… Oricum ele au onorarii de milioane de dolari. Cum să te compari, când pe aceeaşi scenă (de la TIFF – n.r.) au apărut actriţe precum Catherine Deneuve, Sophia Loren, Vanessa Redgrave. Şi apari şi tu… Eu am pensia de 1.200 de lei de la teatru. Cum să fii mândru?

Dar nu am antipatie doar pentru această mândrie. Nu e vorba numai de bani. Fondul meu aşa e. Nu-mi plac oamenii care se cred centrul Pământului. Nu îmi plac cei care sunt categorici, care au găsit secretul vieţii, când fiecare clipă îţi aduce o nouă lecţie. Să iei o notă de trecere, în principiu, asta e ideea mea.

Ce v-a atras la cinema? Ce v-a plăcut? Ce v-a oferit cinema-ul?

Au fost ani în care, în fiecare seară, când mergeam la culcare, îmi făceam rugăciunea „Tatăl nostru”, cerându-i să primesc un rol. Da, am fost pătimaşă. Dar, la un om normal, patima se termină, pentru că, altfel, eşti dus cu sorcova dacă vrei să mori pe scenă. Cuvinte din acestea mari – „să mor pe scenă” – nu sunt pentru mine.

Cinema-ul mi-a adus multă bucurie. Mi-a fost uşor să fac profesia asta. Cu excepţia situaţiilor în care am găsit regizori încăpăţânaţi cu care, ca femeie, de exemplu, de multe ori – pentru că sunt misogini, ce să ne mai ascundem – nu puteai să discuţi o teorie filosofică despre rol. Şi, atunci, am învăţat următoarea şmecherie: „Stai să îţi arăt!”. Aşa îi păcăleam, de cele mai multe ori. Pentru că atunci când intram în conversaţii, apărea mândria bărbătească – vănătorul de profesie ancestrală (râde – n.r.).

Cu ce tip de regizori vă plăcea să lucraţi? Cum vedeaţi această relaţie a dvs., ca actor, cu un regizor?

Când am făcut facultatea, regizorii erau colegi cu noi. Aşa am văzut relaţia – ca pe un una colegială. Nu ca el să se considere cu zece trepte mai sus, iar noi să fim nişte soldăţei în serviciul comandantului. Eu am suportat greu acest lucru. Este o minune când întâlneşti regizori care chiar îşi arată admiraţia când îţi iese o secvenţă – pentru că noi jucăm cu „materie” emoţională – şi înţeleg şi respectă acest lucru. Atunci când fiecare vine cu o idee, participă, în faţa camerei de luat vederi se naşte emoţia. Aşa, când vii din afara cadrului plângând, oricine poate. Când eşti filmat şi poţi construi acea emoţie – acestea sunt lucrurile pentru care se ia premiul Oscar (râde – n.r.).

Tora Vasilescu și Șerban Ionescu, în filmul „Imposibila iubire” (1983; regia: Constantin Vaeni), pentru care actrița a fost distinsă cu Placheta de aur la Festivalul de Film Neorealist „Laceno D’Oro” de la Avellino.

Cum vă priviţi acum perioada anilor ’70, când aţi debutat, şi apoi anii ’80, care au fost foarte fructuoşi pentru dvs.?

Un bărbat poate să fie în cuplu cu o femeie, actriţă sau nu, cu 20-30 de ani mai tânără decât el. Pentru femei e mult mai dur. În general, cuplul de actori principali sunt doi tineri sau (un bărbat mai în vârstă – n.r.) şi o tânără.

Bine că am prins acea perioadă în cinematografie, deşi am intrat la 25-26 de ani. Chiar în unul din roluri jucam o fată de 18 ani. Zilele trecute am nimerit câteva secvenţe la televizor – că nu mai am răbdare să văd tot filmul – din „Gloria nu cântă” (1976 – n.r.) – şi arătam de 18 ani. Îmi făcusem şi vocea puţin mai cristalină. E o bucurie când revezi un joc care consideri că e bun. Dacă nu e bun, e o mare strângere de inimă.

Aveţi şi regrete din acea perioadă?

Nu stau să mă gândesc la regrete. Am gândit mereu la ce trebuie să fac eu, la ce e scris, şi am scăpat de invidie. Apoi, în primii ani, m-am simţit puţin protejată, fiind măritată cu un regizor (Mircea Daneliuc – n.r.). Şi nici nu am avut parte de alt gen de conflicte. Când am divorţat, deja aveam un nume. Cred că o anumită puritate sufletească se vede (în personaje – n.r.). Să ai grijă de trăirile tale din viaţă. Să cunoşti şi suferinţa. Să ai cunoştinţe. Talent cred că toată lumea are. Dar, dacă dacă nu ai bagaj de cunoştinţe, nu ai ce să exprimi, pentru că cel puţin 30% în orice personaj sunt propriile tale gânduri. Propria ta moralitate.

Ce aţi simţit că s-a schimbat fundamental în cinematografia românească şi în felul de a face filme în anii ’90?

Singura deosebire este sistemul video care se folosea. Înainte aşteptam cu emoţie materialul filmat. Nu mai e grija să tragi ca să prinzi dubla bună, pentru că acum poţi să tragi de câte ori vrei. Pe mine asta nu mă avantajează sau, mai exact, mi-e lene să mai repet atât. M-am plictisit. Eu sunt zodia Berbecului, aşa că mă puneam repede în priză. Întotdeauna ai eleganţa să îi aştepţi pe ceilalţi, chiar dacă greşesc. Să îi accepţi, să o iei de la început. Dar e o limită, totuşi. Nici în viaţă, nici în film, nu îmi place ineficienţa. Adică să ne facem că facem. Urăsc acest lucru.

Aţi jucat şi după 2000.

După 2000 am jucat mult în seriale. Dar am jucat şi în filme precum „Occident”, de Cristian Mungiu, sau „Legături bolnăvicioase”, de Tudor Giurgiu.

Cum vedeţi perioada în care aţi jucat foarte mult în seriale?

În primul rând, a fost vorba de aspectul material. Ieşisem deja la pensie. Şi a fost mai bine decât oriunde la filme. Era perioada în care PRO TV chiar făcea unul după altul, bune sau rele. Ca actor, mi-am văzut de treabă, ca toţi colegii mei, cât am putut de bine. Nu e uşor deloc. Se trag multe ore. E aşteptarea. După ultimul serial, când am făcut un puseu mare de tensiune, am spus gata. Îmi spusese înainte un vecin: „Tora, îţi mai trebuie un serial sau un film”. Şi aşa a fost.

Dar dacă vi s-ar mai propune să faceţi filme de ficţiune?

În principiu, nu vreau. Dar la bază e lenea. Nu mai vreau să muncesc. Credeţi-mă, m-am săturat de muncă. Ştiţi ce bine e să nu te împingă nimeni de la spate, să te scoli când vrei tu, să munceşti când ai tu chef? Ştiţi ce bună e viaţa la bătrâneţe? Lăsaţi-mă în pace cu munca. Nu mai vreau! Am muncit destul. (râde – n.r.).

Nu-mi plac oamenii care se cred centrul Pământului. Nu îmi plac cei care sunt categorici, care au găsit secretul vieţii, când fiecare clipă îţi aduce o nouă lecţie. Să iei o notă de trecere, în principiu, asta e ideea mea. (Tora Vasilescu)

Foto: TIFF

Citiţi şi:
29
/10
/20

PORTRET Cunoscuta regizoare japoneză Naomi Kawase, o obişnuită a Festivalului de la Cannes, va susţine sâmbătă, de la ora 17.00, un masterclass online pentru publicul din România, în cadrul "Les Films de Cannes à Bucarest", unde este invitat special. Prilej de a vă propune un scurt portret al acestei cineaste inclasabile.

28
/10
/20

CRONICĂ DE FILM „Mia își ratează răzbunarea” (2020), al doilea lungmetraj, realizat tot în regim independent, al regizorului Bogdan Theodor Olteanu, este o comedie care vorbește despre feminitate și are ca protagonistă o tânără actriță, jucată de Ioana Bugarin.

23
/10
/20

„Desigur, cel mai important în perioada aceasta este să fim sănătoși și să facem ca lucrurile să continue să meargă cât de cât într-o normalitate, de la școală și familiile noastre și până la joburi – care sunt în pericol, în special cele ale free-lancerilor din domeniul cultural și al organizării de evenimente. Altfel însă, e important și să încercăm să ne păstrăm pe cât se poate obiceiurile din viața noastră de dinainte – inclusiv cele care nu sunt necesare supraviețuirii imediate, cum sunt cele culturale în general și un festival de film în particular. Căci da, nu se oprea lumea în loc dacă nu organizam noi ediția a 11-a a Les Films de Cannes à Bucarest – însă ne-am încăpățânat tocmai pentru fărâma de normalitate pe care continuarea acestei tradiții o aduce în viața noastră” spune Cristian Mungiu, inițiatorul festivalului.

22
/10
/20

Săptămâna aceasta, marele regizor, scenarist și actor Nikita Mihalkov, laureat al premiului Oscar, a împlinit 75 de ani, iar TVR 2 îl aniversează programând două dintre filmele sale reprezentative. Bărbierul din Siberia”, cu Julia Ormond, Oleg Menşikov şi Richard Harris – sâmbătă, la Filmul săptămânii şi Ochi negri (OCI CIORNIE), cu inegalabilul actor Marcello Mastroianni - duminică, la Filmul de Artă.

21
/10
/20

CRONICĂ DE FILM Prezentat în premieră la Festivalul Astra de la Sibiu şi selectat la prestigiosul IDFA (International Documentary Film Festival Amsterdam), „Copii pierduţi pe plajă” (2020) este debutul în lungmetrajul documentar al tinerei regizoare Alina Manolache şi încearcă să facă un portret al generaţiei de 30 ani, născută imediat după Revoluţie.

20
/10
/20

Mai sunt doar câteva zile până la startul celei de-a 11-a ediții a Les Films de Cannes à Bucarest ce va avea loc între 23 octombrie și 1 noiembrie. Timp de zece zile spectatorii vor putea vedea cele mai noi titluri de la Cannes 2020 și din selecția celor mai importante festivaluri de film din lume la drive-in dar și outdoor.

19
/10
/20

„Spiral/ Spirala”, primul lungmetraj al regizoarei clujene Cecília Felméri, a fost recompensat cu Mențiunea Specială a Juriului în Competition 1-2 la Festivalul Internațional de Film de la Varșovia.

19
/10
/20

CRONICĂ DE FILM Programat să poată fi văzut la noua ediţie a Festivalului "Les Films de Cannes à Bucarest" (23 octombrie - 1 noiembrie), adaptată condiţiilor de pandemie, „Mandibules” (2020), cel mai recent film al excentricului regizor francez Quentin Dupieux, este o comedie absurdă a cărei lejeritate este şi marele său atu.

18
/10
/20

Asociația Arta în Dialog anunță cea de-a șaptea ediției a Festivalului de Film UrbanEye, care va avea loc în perioada 4 – 8 noiembrie online, dar și în mai multe birouri de arhitectură din România.