Tot ce ai vrut să ştii despre Lia Bugnar şi n-ai avut curaj să întrebi
https://www.ziarulmetropolis.ro/tot-ce-ai-vrut-sa-stii-despre-lia-bugnar-si-n-ai-avut-curaj-sa-intrebi/

Interviul următor nu este doar neconvenţional. Este scandalos. Actriţa, scenarista, regizoarea Lia Bugnar, aşa cum nu ai mai văzut-o până acum şi cum nu o să o mai vezi nici de acum înainte.

Un articol de Andrei Crăciun|18 septembrie 2014

Andrei Crăciun: Ești născută pe 4 ianuarie 1969. Femeia-capricorn.

Lia Bugnar: Da, atunci.

N-ai treabă cu zodiile.

N-am.

Dar în piesele tale batjocorești unele zodii. De exemplu, racul.

Nu batjocoresc eu racul.

Cum, nu? Am văzut în Masculin/Feminin!

Zic de rac, ce prăpădit e, dar nu-l batjocoresc.

De ce?

Pentru că maică-mea e rac.

Şi în “Noi 4” ataci o zodie. Nu mai știu care – scorpionul sau ceva.

Nu. Doar la final de tot zice Marius Manole că ziua lui e pe 4 octombrie, că e Balanță, și constată că n-are nimic de Leu, cred. El chiar fiind născut pe 4 octombrie. Da, să știi că mai zic de rac și în “Două liniuțe” (n.m. – între timp am fost la spectacol și am văzut, așa e – zice).

Ce ai, domnule, cu racul?

Maică-mea e rac, n-auzi? Și am avut o copilărie de tot rahatul.

Din cauza racului?

Nu din cauza datelor ei, ci din cauza alegerilor nașpa făcute.

Și te consolează prostiile astea cu zodiacul?

Nu cred în asta absolut deloc, dar parcă la ea se potrivește un pic. Altfel, ea e o ființă foarte mișto, foarte veselă, cea mai veselă ființă pe care am cunoscut-o.

Deci femeia-capricorn nu știi cum e?

Habar n-am, n-am treabă cu astea.

Primul tău iubit ce zodie era?
Nu mai știu. Am senzația că era un Săgetător. Nu mai țin minte. Nu conta niciun pic pe vremea aia.

Și cum știau oamenii ce compatibilitate au?

Prostia asta a apărut mai târziu.

Era mai bine înainte.

Da, nu stăteam să ne controlăm zodiile, deși aveam timp.

Lia Bugnar şi cei care îi parodiau pe golani

Zici – am citit pe internet! – că zece ani n-ai făcut nimic în teatru. Și după aceea?

M-am angajat la Teatrul Mundi (n.m. – actualul Metropolis) Am locuit o vreme cu prietenul meu și cu cei doi frați ai lui. Eram o fată și trei frați.

Asta e ceva de film.

Păi, ei erau de film. Mă distram foarte bine. Cât puteam să râd cu ei! Erau fenomenali. Acolo am învățat o grămadă de golănisme. Eu nu trebuia decât să stau și să ascult. Dacă trecea o tipă mișto se spunea că era “bună pe hoit”.

“Bună pe hoit”?

Așa. Însemna că avea corp mișto. Aveam material pentru personaje de genul ăsta. Ei erau oameni citiți, care primiseră o educație foarte aleasă, ei înșiși știau că parodiază ideea de golan, cumva. Chiar se citea în casa aia. Unul dintre ei, care era cel mai frumos (al meu era cel mai deștept și șeful casei), avea o iubire cu o colegă de-a mea de facultate, care, de altfel, ieșise și Miss Boboc. O frumusețe de fată.

Îi zisesem eu că stau cu trei tipi și ea venise să vadă despre ce e vorba. Pac! Lipeală din prima cu ăsta. S-a dus repede iubirița aia între ei, dar am continuat să conviețuim foarte bine toți cinci, de astă dată. Și ea era superbă, și el era superb. N-au pus la suflet. Cert e că fata aceea, care nici ea nu era angajată la vreun teatru, mi-a zis într-o bună zi să scriu și eu o piesă. “Hai, mă, cum să scriu eu o piesă?”. Hai, mă, Lia, că tu poți, tu știi din viață, nu-știu-ce…. Mi-a promis că dacă eu scriu o piesă, ea o ia și o duce la teatru! Îți dai seama cam cum gândeam. De parcă era Lia Bugnar singurul om din București care scria piese de teatru.

Nu erai.

Nu eram.

Sunt mulți?

Sunt.

Și ce fac cu ele? Le țin în sertare?

Habar n-am!

Lia Bugnar a încropit o primă piesă atât de proastă…

Ai scris o piesă.

Da, cu ea, cumva, că stăteam noaptea împreună. Și ea a dus-o la Gelu Colceag, care era și profesor la facultate, avea anul patru și tot căuta o piesă să îi pună pe studenți să o joace la licență.

Ce piesă era?

“Ofertă de serviciu”. Era atât de proastă… Nu poți să îți închipui.

Ce carieră a avut?

Foarte mare, bineînțeles. În momentul în care i-a dat-o lui Colceag, el a prezentat-o studenților, ei au decis că li se potrivește și au jucat-o. Era generația cu Rodica Lazăr… Au jucat spectacolul la Cassandra. Am mers peste o lună și mi-am văzut piesa pusă în scenă.

Și ce ai zis tu atunci, ca tânăr dramaturg?

Măi, undeva în adâncul sufletului meu știam că e foarte proastă piesa, dar ce să mai comentez? Dacă toți ziceau că e de scenă, parcă nu mai stai atât să te opui, că parcă nu e bună, că parcă… Zici: OK! După aia am scris un scenariu de film cu prietena mea, Vali Florescu, traducătoarea. S-a vândut și scenariul repede. Un film foarte prost a ieșit.

Din cauza scenariului?

Nu. Din cauză că acela care a făcut filmul n-a respectat nimic din scenariu. După care l-am cunoscut pe Dragoș Buhagiar…

Și te-ai măritat.

Peste câțiva ani, am stat împreună o vreme și da, ne-am căsătorit.

El e scenograf.

Da, e foarte bun.

Cât ai stat măritată?

Sincer, habar n-am, dar știu că în total am fost vreo doișpe ani cu Dragoș.

Te-ai măritat pe la treizeci de ani, așa. Cu acte, cu biserică, cu tot?

Cu acte, da, dar fără niciun fel de invitat. Nu le-am zis nici părinților. El le-a zis părinților lui să vină în București că e ziua lui. Ei sunt din Brăila și oamenii au venit și în dimineața aia i-a întrebat: “Ce program aveți azi?”. “Niciunul, cu voi, pe aici”. “Păi noi ne gândeam să ne căsătorim. Veniți?”. Și au venit. Am sunat-o atunci și eu pe mama și i-am zis să vină. Actrița Maria Buză și soțul ei ne-au fost un fel de nași. Am fost și la biserică, dar după mult timp. A ținut treaba asta până acum doi ani.

Și în timpul ăsta stăteai și scriai piese de teatru.

La un moment dat am nimerit la Green Hours cu Dabija (n.m. – regizorul Alexandru Dabija) și cu Dragoș. Era o piesă care mie îmi place – “Zi că-i bine!”. S-a și reluat acum. Eram mai în spate și nu se vedea și Dabija a zis că ar fi mișto o piesă, așa, cu unii care să joace acolo, la un metru de tavan, să vadă toată lumea, dar cine s-o scrie?… Și eu am zis că eu.

Și peste două zile i-am dat piesa. El n-a făcut nimic cu ea timp de un an. Și peste un an i-am zis: Sandule, faci piesa aia?, că dacă n-o faci tu, o fac eu. Am și distribuția deja decisă. Atunci a zis că să stau cuminte, că o face el și a făcut-o, cu distribuția aleasă de mine. Piesa se chema “Aici nu se simte”.

Lia Bugnar scrie repede, să scape, fiindcă nu-i place să scrie

De aici a pornit avalanșa?

Peste două luni am scris “Oase pentru Otto”. Peste șase luni nu știu ce am mai scris.

Tu scrii foarte, foarte repede.

Da, repede, pentru că nu-mi place. Actul scrisului în sine nu-mi place.

Lia Bugnar, în spectacolul „Oase pentru Otto“

Lia Bugnar, în spectacolul „Oase pentru Otto“

Să faci o piesă în două zile… Cum îți iese?

Depinde cu ce comparăm. Asta cu scrisul mi-a ieșit cel mai bine dintre toate lucrurile pe care le-am încercat.

Îți aduce și bani.

Îmi aduce.

Unde se îndreaptă teatrul nostru independent?

Eu de unde Dumnezeu să știu? Mie mi s-a părut că merge bine.

Ai o istorie în spate. Poți să compari cu ce era acum zece ani.

Sunt mai multe locuri, orice om are ceva de spus pe scenă poate să o facă. Sigur că n-o să scăpăm niciodată de ghilotina asta – dacă publicul înghite sau nu ce tu îi oferi spre digestie. Publicul poate să primească un lucru sau poate să îl refuze. Și nu cred că există o rețetă pentru cum să scrii piese de teatru.

Ale tale au fost înghițite bine.

Da, oamenii le-au înghițit și le-au și iubit, dar tot nu știu cum se face.

Poate că, la mijloc, e mai mult decât o sumă de întâmplări. Poate chiar știi cum se face, Lia Bugnar.

Poate că ai dreptate.

Există o constantă în cariera ta – succesul la public.

Așa este. Nu știu ce să zic vizavi de chestia asta. Cred că mi se trage de la faptul că scriu cum mi-ar plăcea și mie să văd. Eu mă consider un spectator mediu și mi se pare că dacă ține la mine ceva, atunci ține la mare parte din public. Probabil că asta este.

Un boschetar vine și ne cere țigări. N-avem. Lia Bugnar se duce să-și ia un pachet de țigări. Eu îi spun că tocmai am citit pe net, desfășurând actul documentării jurnalistice, în revista “The One”, că are 1.77 și 57 de kilograme și că s-a lăsat de fumat. Lia Bugnar îmi spune: “Las-o așea”. Apoi se duce după boschetar și îi dă o țigară. Marlboro.

A luat țigara?

A luat-o. Avea Parkinson, îi tremura mâna, așa că i-am băgat-o în buzunar, la piept.

Păi zicea mai devreme că vrea țigări românești, așa a cerut – n-aveți niște țigări românești?

A acceptat până la urmă compromisul ăsta. Și mi-a mulțumit în franceză. Era drăguț.

E un bun personaj secundar.

Da.

Lia Bugnar s-a întins mai mult decât îi era plapuma.

Și ce faci acum, Lia Bugnar?

Repet la un musical.

Păi, tu știi să faci musical-uri?

Eu oricum nu știu să fac nimic din ce fac, motiv pentru care nu sunt speriată. Mi-am depășit mult plapuma. Și, na, ce am de pierdut? Cam ce aș putea să pierd?

Cum ți-ai depășit plapuma?

Eram o fată dintr-o familie medie din Balta Albă, din cartier. Mama și tata lucrau la Alimentară. Nu m-au dus ai mei la teatru, dar hai să zicem că eram isteață, învățam bine, făceam spectacole din școala generală. Le scriam și le făceam. Știam că sunt bună la asta. După care am reușit să intru la teatru, unde am făcut rahatul praf.

Dar, după aceea, faptul că n-am jucat niște ani buni, m-a dus spre chestia asta cu scrisul, care oricum era mai mult decât mă gândisem eu vreodată că o să mi se întâmple. Că nu te apuci să te gândești că dacă tu scrii ceva, cineva o să și bage în seamă treaba aia. Nu te gândești așa – decât dacă ești nebun. Și de câte ori scriam ceva, piesa devenea spectacol, ne distram, venea lumea, ne vedea. Mergeam și prin străinătate, acolo eram OK primiți.

Câștigi bani din treaba asta?

Da, câștig.

Bine?

Bine.

Ești la apogeul tău financiar?

Nu din teatru. Dacă reușesc să scriu un scenariu de film și să câștig CNC-ul (n.m. – finanțare de la Centrul Național al Cinematografiei), acolo sunt bani importanți. Și sunt bani pe care să îi ai pe card și trăiești în continuare din teatru. Și când ți se întâmplă lucruri care necesită niște bani serioși, nu de pe o zi pe alta, îi ai.

Alături de Marius Manole, în „Aici nu se simte“. Foto: Oana Monica Nae

Alături de Marius Manole, în „Aici nu se simte“. Foto: Oana Monica Nae

Din teatru trăiești tot de pe o zi pe alta?

Da, dar știind că ai pe card niște bani dacă ți se strică ambreiajul la mașină.

Acum ce bolid conduci?

Acum am un Mitsubishi Colt.

Mic, dar agil.

E o mașinuță din fosta căsnicie.

Ai și apartament proprietate personală?

Da, mi-am cumpărat. Încă am datorii.

Ești standard mediu.

Mai am niște datorii, asta-ți zic, dar sunt OK. Am câștigat niște CNC-uri și n-o să mai am nici datorii.

Ai și un câine.

Am un câine perfect.

Cum îl cheamă?

Iago. Așa l-am găsit – cu numele ăsta.

Ce rasă e?

Ciobănesc german. Lupișor.

E mare.

E imens.

Dar e blând.

Și imatur sexual. Are doi ani, nu ridică piciorul, când sunt cățele în călduri, e singurul din parc care nu se sesizează. E ahtiat după minge, nu-l interesează prea mult mâncarea și e foarte haios. Joacă și într-un spectacol, în “Oase pentru Otto”. E un cățel-actor. E mort după minge, după oameni și după ardei grași. Și când se țin repetiții la mine acasă e, de asemenea, foarte simpatic.

Lia Bugnar are amintiri plăcute de la cutremurul din `77

Ai o casă suficient de generoasă încât să poată fi folosită ca spațiu pentru repetiții?

La genul de teatru pe care îl fac eu, repetițiile s-au ținut în cele mai improprii spații. Și o masă din asta, la care stăm noi acum (n.m. – interviul a avut loc într-o cafenea din zona Kogălniceanu, București), e suficientă pentru o repetiție. În general, la Green Hours, lumea nu știa dacă stăm să ne îmbătăm sau repetăm. Întâmplător, unde stau eu acum chiar e loc. Mi-am luat casă într-un bloc cu bulină, pe la Facultatea de Drept.

Și nu te preocupă?

Deloc. Pentru că la cutremurul din 1977, când eu aveam opt ani, maică-mea avea cam douăzeci și șapte de ani. Și maică-mea, ca să nu ne speriem, eu și fratele meu, a râs în continuu și ne băgam pe sub birouri – ce mișto, e cutremur!, hai să ne jucăm! Și mie mi-a rămas cutremurul ca o amintire mișto. Și nu mi-e frică.

M-au prins cutremure și pe la etajul opt, n-am nicio problemă. Cutremurul din `77 pentru mine a fost hazliu. Iar atunci a căzut jumătate de București. Taică-miu lucra atunci la un magazin în zona Rosetti. Blocul de lângă era ăla unde stătea Toma Caragiu, și blocul lui Caragiu a căzut chiar peste magazinul lui taică-miu.

Tatăl tău era la serviciu atunci?

Era. Și a fugit la statuie, în mijlocul intersecției. Dar blocul a căzut peste prăvălie, în timp ce noi ne distram pe sub birou, pe acasă. Și n-am avut nicio ezitare să iau aici. Am știut de când am început să-mi caut casă că o să-mi iau într-un bloc cu bulină, pentru că apartamentele astea sunt minunat de frumoase și prețurile n-au legătură cu cât costă de fapt un metru în zona respectivă.

Asigurare?

Nu-ți face nimeni la un bloc cu bulină.

Și dacă Doamne-ferește, cât ești tu la teatru… Te întorci și nu mai găsești blocul!

Hai să punem cazul că sunt acasă când se întâmplă, de ce să ne gândim la varianta optimistă? Dacă se întâmplă să mă întorc și nu mai e blocul, n-am să o iau personal. Sunt sigură că o să fac atunci, pe loc, un plan.

Improvizezi mult în viață?

Pe bune! Dacă îmi cade blocul e o treabă importantă care îmi stătea în destin, ceva ce nu mai poate fi evitat. Mărunțișurile pot fi evitate, astea mari nu.

Chiar așa te gândești tu la viață?

Da, jur. Și când mă urc în avion, la fel.

Fotografii cu Lia Bugnar – Oana Monica Nae

20
/03
/24

Denisa Nicolae are multe nesiguranțe și incertitudini. Râde zgomotos și plânge cu sughițuri. Iubește. Lumea ei e mare și jucăușă, din când în când o prinde cu tandrețe, să nu fugă, și o face vizibilă, puțin câte puțin.

05
/03
/24

Aăăă, Mihaela Trofimov este o actriță cu o mare foame pentru joacă, da, chiar așa, pentru joacă. Ăăă, o vedeți la Excelsior, la unteatru, la Brăila, pe scenă, puternică, talentată, expresivă. Ăăă ce voiam să zic? Citiți interviul în formă de alfabet și aflați cum o literă, Ă, descrie de cele mai multe ori starea ei de spirit.

12
/02
/24

Actorul Matei Arvunescu percepe vulnerabilitatea ca pe o lecție de actorie, îl citează pe marele Gabo, încercând să explice cum viața ar putea avea un sens și crede că „revoluție“ e un cuvânt cu mare greutate. Totul, într-un interviu sub formă de alfabet.

26
/01
/24

Mădălina Pavăl vorbește despre „Gazda“, spectacolul ei sonor de la Teatrelli, care are premiera pe 31 ianuarie și 1 februarie, de la ora 19.00, dar nu ne lasă nelămuriți nici în ceea ce privește cele mai frumoase lucruri care îi traversează viața. Totul, într-un interviu sub formă de alfabet.

10
/01
/24

Dacă vreți să aflați care a fost parola primului e-mail al actriței Andreea Hristu, o veți afla aici. Veți mai afla și care a fost spectacolul care a marcat-o cel mai mult, dar și care este cea mai prețioasă resursă pe care o avem. Toate acestea, într-un interviu sub formă de alfabet.

22
/12
/23

Oana Predescu, actrița Teatrului Excelsior din București, vorbește despre joacă, muzică și uitare, despre fascinație și anxietate, într-un interviu sub formă de alfabet.

06
/12
/23

Teatrul „Gong” și Revista „Euphorion” prezintă cea de-a treia conferință organizată în cadrul Simpozionului Național „Actualitatea Cercului Literar de la Sibiu”. Evenimentul va avea loc vineri, 8 decembrie, de la ora 18:00, la Librăria Humanitas „Constantin Noica” și îl va avea ca invitat pe Marin Mălaicu-Hondrari.

04
/12
/23

Începutul lunii decembrie aduce primele concerte din turneul de lansare al noilor albume Alternativ Quartet — Deocamdată suntem / Departe de solstiţiu. Acestea vor avea loc pe 5 decembrie la Muzeul Naţional de Artă al României din Bucureşti, pe 8 decembrie la Palatul Culturii din Iaşi, şi pe 14 decembrie la Casa Tranzit din Cluj-Napoca.