CRONICĂ DE FILM Lansat la început de august la TIFF şi programat ulterior în diverse proiecţii în aer liber prin ţară, „Totul nu va fi bine” (2020), de Adrian Pîrvu şi Helena Maksyom, este un documentar intimist care cucereşte prin sinceritatea demersului celor doi protagonişti-regizori, tineri din generaţia Cernobîl.
Un articol de Ionuţ Mareş|27 august 2020
Tânăr regizor pe jumătate nevăzător, născut în anul dezastrului de la Cernobîl, Adrian Pîrvu încearcă să se împace cu sine şi să îşi înţeleagă destinul. Chiar în zilele tragediei, mama sa, însărcinată în şase luni cu el, se afla într-o vizită în Ucraina sovietică, iar convingerea ei este că glaucomul şi problemele de vedere ale fiului, depistate de la naştere, au drept cauză tocmai efectele accidentului nuclear.
În căutarea sa, Adrian Pîrvu se foloseşte de mijloacele cinematografice, care i-au devenit de mai mulţi ani pasiune şi meserie, şi o face cu talent, cu inspiraţie şi cu înţelegerea profundă a puterii pe care o poate avea filmul, inclusiv la nivel terapeutic.
Alege să facă un documentar foarte personal, dar care e în acelaşi timp deschis şi spre ceilalţi. Regizorul se duce în Ucraina pentru a găsi alte persoane afectate de dezastru. O întâlneşte pe Helena Maksyom, care îi devine iubită şi co-autoare la „Totul nu va fi bine”.
Fără a abandona demersul de a aduce în faţa aparatului alţi oameni de care se simt apropiaţi prin răni comune, şi o fac mergând în Ucraina şi Belarus, Adrian Pîrvu şi Helena Maksyom transformă totuşi filmul în principal în povestea lor de dragoste – doi oameni se cunosc, se înţeleg şi se sprijină reciproc, sperând că şi-ar putea face un drum împreună. Şi sunt cu camera de filmat mereu în mână.
Este o propunere tulburătoare şi teribil de curajoasă prin fragilitatea ei. Însă nici Adrian Pîrvu, şi nici Helena Maksyom (fata are o problemă la coloană, care îi provoacă dureri constante) nu-şi transformă suferinţa în mijloc de manipulare emoţională, în prilej de a cerşi mila. Dar nici nu şi-o ascund – par să şi-o fi asumat, într-o luptă cu sine care nu e niciodată definitiv câştigată şi care devine, cu subtilitate, una din temele filmului.
Energia, seninătatea, inteligenţa, umorul, voinţa, dar şi slăbiciunile şi căderile lor devin astfel motorul acestui documentar mic şi intimist. Un film care nu îşi propune să schimbe lumea, dar care are o forţă neaşteptată de a iradia deopotrivă emoţie şi idei generoase despre cinema.
