Pictura a fost pentru Henri de Toulouse-Lautrec un refugiu şi un mijloc de a amăgi setea de viaţă. N-a avut noroc în dragoste, dar a redat ca nimeni altul lumea cabaretului, a bordelului şi a prostituatelor.
Un articol de Monica Andrei|12 aprilie 2015
În vinele celor din familia Toulouse–Lautrec curge sânge regesc. Henri s-a născut pe 24 noiembrie 1864, într-o familie marcată de plăcerile stomacului, unde feluritele şi delicioasele mâncăruri mai ales din vânat erau savant pregătite: pateu de iepure sălbatic, cotlet de vânat cu brânză şi trufe, omletă cu caise…
“Petit Bijou”, aşa cum îl alinta o străbunică, sau “Bébé lou poulit” primește titlul nobiliar de conte și îşi trăieşte copilăria la Basc. Părinții săi, veri primari, au o căsnicie întemeiată pe indiferență și politețe. Femeia blondă, tânără, retrasă şi sfioasă fusese tulburată de uniforma de ofiţer a vărului ei, la doar 21 de ani; dar nu e fericită lângă bărbatul care iubea frenetic natura şi codrii, era preocupat de cai şi de vânat. Singura ei mângîiere era Petit Bijou.
Micuţul desenează tot timpul. Vrăjit, descoperă posibilităţile graficii. Caietele de lecţii sunt pline de cavaleri, păsări şi câini. Durerea lui e ca un strigăt în noapte, fără să-l audă cineva, un hohot de plâns ratat, un râs sugrumat. Are mers legănat, frânt din șolduri, ca de rață, iar în copilărie ajunge de multe ori în gips, pentru că oasele firave i se fracturau. “Trebuie să te înduri pe tine însuți!” este deviza care-l motivează.
Şcoala n-are niciun haz pentru el, nici rugăciunea, dar se oprește zilnic în fața atelierului lui Bonnat, care-i pune pensula în mână și-l înalță pe tocuri duble la pantofi. Crește mândria în suflet şi speranța în viață. Primele creaţii ale sale poartă semnătura „Tréclau”. Pictura e leac împotriva plictiselii, refugiu, mijloc de a amăgi setea de viaţă.
Anii trec și devine bărbat, are o nouă poreclă, „Moș Rotulă”, pentru că-i mic şi subțire, cu o figură îngustă, colțuroasă, cu barbă rară, ochii bulbucați. Numele de conte și averea pe care o are sunt nişte chei ruginite cu care nu poate deschide uşa spre lumea care, parcă, şi-a închis porţile în faţa lui.
Îi place călăria, dar preferă pictura cailor, pe care nu are cum să ajungă să-i încalece. Are doar 1,52 m. Banii îi curg printre degete, iar alcoolul, această otravă fermecată, irizează în culori luminoase zilele mohorâte din viaţa lui.
Paris înseamnă Montmartre, adică… Moulin Rouge
În 1882, Henri de Toulouse-Lautrec descoperă Montmartre, cu gădiniţe, bolţi de carpeni, maidane – o comună alipită Parisului unde pictorii își lansează visările pe pânze. În afară de artă, râvnește la plăcere. Cu creionul în mână desenează tot, îl interesează tot, reține tot, de la Moulin Rouge la Champs Elisée, Montmartre. Orgoliul și ambiția îi dau vânt în pupă. Caută modele de târfe pe care să le aducă pe pânzele lui, pe hârtia lui, și face din nud o artă. Râvnește la dragoste. Încet, încet, băutura devine nevoie.
“Aş vrea să găsesc o femeie care să aibă un amant mai urât ca mine!” Poartă haină de catifea, pălărie largă de fetru şi are nevoie de dragoste. Dorinţa stârneşte în el furtuni, o răscolire a sângelui, tâmplele i se zbat cu violenţă. Femeile trec în rochii foşnitoare, iar el le surprinde ochii, mâinile, gesturile… Colegii săi pictori au toţi amante. El, nu. Numai mama sa, contesa Adèle, resimte suferinţa sa. Energia pe care Lautrec o desfăşoară în faţa şevaletului îi uimeşte pe colegii săi. Uimitor de înzestrat desenator, aşa cum o spune, că e un Rubens al veacului său.
Bordelul, un refugiu tihnit
Urâtul este categoria estetică care-l împinge pe Lautrec să vadă viața frumoasă la bordel și viața ca un bordel. “Bordel! Şi ce dacă-i bordel! Nicăieri nu mă simt mai acasă!” Pictează curve, mănâncă şi doarme în bordel.
Își petrece viața între barul de la Chat Noir şi bordelul Moulin Rouge; de la circ, la braserie, la bal. Pictează tot ceea ce vede: amici, prostituate, nuduri. Subiectele rămân aceleaşi, schimbă doar locul de unde își alege modelele: împrejurimile gării “Saint Lazare”, sau ale Operei, alte bordeluri de prin Paris. Succesul lui explodează în culori pe pânză în roșu și negru, cu multe târfe. Mințile evoluate îl apără, snobii îl condamnă. „Viaţa e un bordel şi în bordel triumfă viaţa”, îi spune cuiva din lumea bună a Parisului, adăugând că are acasă cloaca pe care domnul o vedea în bordel.
Femeia cu sânii goi şi jartiere apare pe pânză în tonuri calde și blânde cu violaceu, roz pal, roșu stins. Lautrec vede în lumea prostituatelor divinitatea.
O zi în care n-a băut…
Alexandre Natanson dă o mare petrecere cu 300 de invitaţi, în vila sa din Avenue Bois de Boulogne. Lautrec se oferă să organizeze totul. Litografiază o invitaţie, goleşte camera de mobilă, aranjează un bar, înlocuieşte tablourile de pe pereţi cu afişe de lichioruri şi aperitive. Trebăluind toată noaptea la tejgheaua lui încărcată de pahare, sticle, blocuri de gheaţă, lămâi, farfurii, alune prăjite, cartofi pai, scutură shakerul, inventând reţete într-o dezlănţuire diabolică a imaginaţiei pentru aleasa adunare.
Îmbată toată floarea delicată a literelor şi artelor, urmărind ca respectabilii să-şi nimicească demnităţile, să-şi smulgă măştile. Combină explozivele alcoolice, urmăreşte efectul lor. Urmarea se vede în cel mai seducător tablou pastel pe pânză: unul moţăie, altul sforăie, unul dă cu pumnii în pereţi… Numai duhoarea de vizuină de urs n-a putut fi redată în tablou. Era în atelierul său, iar, la final, îşi adusese aminte că nu băuse de o zi.
Cu șevaletul în gând, se instalează comod în fotoliul de la Comedia Franceză, după care litografiază câteva scene cu actorii din spectacole. Din acest moment lumea devine spectacolul pe care-l caută peste tot, chiar și în sălile de judecată. În acelaşi timp, arta afişului îi dezvăluie lui Lautrec resurse nebănuite. Este croit pentru ea. Are bani, succesul nu-l orbeşte.
Face expoziții, bea enorm, pictează doar când este treaz și nu renunță la excesele sexuale. Dispare și apare cu nasul sângerând, un ochi vânăt, clavicula ruptă. Prietenii se îngrijorează. Episodul cu delirium tremens îl trimite spre ospiciu, la Neuilly, în sanatoriul doctorului Semelaigne. Urmează tratament și iese din tenebre. Ca să demonstreze că este sănătos pictează și acolo, în celulă, tânjind după spectacolele pe care i le oferă viața.
Bucuria unui convoi mortuar alergând spre cimitir
28 martie 1899. Un cronicar de la “L’Echo de Paris” scria: „Printr-o ciudăţenie de caracter care părea un fel de pedeapsă morală, ca o repercusiune a mâniei divine asupra celei de a şaptea generaţii, acest sărman băiat, atât de prost alcătuit, atât de stângaci, de dizgraţios, era un feminist înflăcărat. Se dădea în vânt după dragoste. Părea să ispăşească, prin goana lui neîmplinită, dezmăţul prea fericit al acelor conţi de Toulouse şi să răscumpere prin înfrângerile sale continue frecventele lor victorii galante. Era chinuit de dorinţa de a fi iubit, de a inspira pasiune.
A fost un Don Juan cocoşat, urmărind idealul printre cele mai vulgare realităţi. Acum, în acest paradis ciudat al degenerării umane, în această Valhalla bizară a casei de nebuni, el gustă din plinătate fericirii posibile, pictează nesfârşite fresce… Nu vinde artă, nu cumpăra iubire: este cucernic.”
9 septembrie 1901. Pe poarta conaculului de la Malromé, este postat blazonulul: “Dieux le volt” (“Dumnezeu poruncește”). Contesa îl aduce aici, în urma unui atac de paralizie, şi îl îngrijeşte. În dimineaţa de 9 septembrie, nişte lumânări ard în jurul patului infirmului ce delirează, înainte de a-şi da duhul. Avea 37 de ani.
Moartea pictorului a fost primită în chip felurit, mai ales în faţa duşmanilor care l-au urât pentru succesul său, declarându-i talentul „nociv”. Tatăl său, contele Alphonse, s-a făcut remarcat prin excentricităţi. În timpul înmormântării, s-a suit pe capra dricului, biciuind calul, încât convoiul alerga după mort spre groapă.
Bucuria decesului fiului său o exprimă într-o scrisoare adresată unui templier: “acum pentru că e mort şi mă bucur, nu pot ridica în slăvi ceea ce, atunci când era în viaţă, nu puteam pricepe – în afară de acele studii pe de atelier, pe carton lipsite de ruşine.” (22 octombrie 1901)
Urâtul frumos al lui Lautrec a constat în: 600 picturi, 330 litografii, 3 afișe, 9 gravuri, 3 monotipuri, mii de desene, și multe crochiuri. Şi multe expoziţii.
Sursa: Henri Perruchot – Viața lui Toulouse-Lautrec
