Pe 10 ianuarie, TNB a găzduit spectacolul coregrafului belgian Wim Vandekeybus inspirat din splendoarea şi drama ultimelor păduri virgine ale României şi din muzica folclorică şi de tradiţie ţigănească de la noi.
Un articol de Cristina Enescu Aky|10 ianuarie 2020
A fost prima reprezentație a „Traces” („Urme”) în străinătate și singura în România, după 8 reprezentații de succes în Belgia. Tema pădurilor virgine, simbolistica mitologică dar și situația actuală complicată a urșilor carpatini, precum și multiple teme muzicale inspirate din cultura Roma și din muzicile tradiționale românești sunt subiecte cu care publicul occidental nu este foarte familiar, dar pe care coregraful belgian le-a abordat în acest spectacol cu mult curaj și prin imagini vizuale, coregrafice și de decor de mare impact.
Evenimentul a fost organizat de Institutul Cultural Român în parteneriat cu TNB și Europalia Arts Festival Bruxelles, un festival internațional de mare amploare organizat sub patronajul Familiei Regale a Belgiei o dată la doi ani în Belgia și țările învecinate ei. Anul acesta, a 27-a ediție a Europalia a fost dedicată României, ocazie cu care cunoscutul coregraf belgian Wim Vandekeybus a fost solicitat să creeze un spectacol pe teme românești. Astfel s-a născut „Traces”, care la București a ținut în priză publicul Sălii Mari a Teatrului Național timp de aproape două ore.
Wim Vandekeybus este coregraf, regizor, fotograf și creatorul companiei de dans Ultima Vez. Este activ pe scena internațională a dansului din anii 1980. Spectacolele sale explorează mereu povești și teme care aduc în discuție imagini și tensiuni de impact asupra publicului, printre care dihotomia trup – spirit, tensiunile provocate de pasiunile umane sau diferite situații care contrariază și provoacă atât spiritul cât și trupul omului. Spune că efortul de a descoperi mereu forme noi ale dansului îl obsedează, el rămânând însă mereu credincios principiilor care stau la baza dansului: pasiune, impulsuri, caracter fizic, tensiuni, corp versus minte.
Am discutat cu coregraful belgian înaintea spectacolului de la Teatrul Național din București despre cum s-a născut acest proiect inedit, despre poveștile puternice pe care le spune și despre relevanța artele performative live în era dependenței de ecranele telefoanelor.
Ce „urme” ai căutat prin crearea acestui spectacol, și cum ai ajuns să te inspiri din niște realități ale României?
Am făcut 36 de spectacole în cariera mea, fiecare fiind diferit de celelalte. Ultimele proiecte la care lucrasem, printre care „Bacantele” după Euripide, au fost spectacole bazate pe mult text. Dinainte de a mi se propune să fac un proiect pe o temă românească de către organizatorii festivalului EUROPALIA, chiar mă gândeam că aș vrea să fac un spectacol care să spună o poveste mai puțin bazată pe cuvinte și mai mult pe imagini. Când a venit propunerea EUROPALIA eu deja venisem de câteva ori în România pentru filmul pe care l-am scris și regizat și care a fost turnat în Ungaria și la Constanța („Gallopping Mind”, 2015).
Am fost pus în legătură cu multe personalități din România, artiști, filozofi, oameni de știință, însă toți mă îndrumau spre subiecte mai degrabă politice, ceea ce am vrut să evit. M-am gândit atunci să aleg ca temă a spectacolului sălbăticia pădurilor virgine din România, cu animalele lor, în special ursul, și de asemenea să mă inspir din cultura și muzica folclorică și cea țigănească de aici, așa că am început să mă documentez.
„Dansul este pentru mine un mediu care poartă un conținut” (coregraful belgian Wim Vandekeybus)
Cum a fost primit „Traces” în cele opt reprezentații inițiale din Belgia?
Spectacolul include 10 dansatori tineri care au o foarte bună muzicalitate, iar primele 8 spectacole, jucate în Belgia, au fost cu muzică live, ceea ce din păcate nu a fost posibil la București. În orice caz, este un spectacol care vorbește mult despre conexiunea omului cu natura, despre urmele pe care le lăsăm noi asupra naturii. Depinde cum privim lucrurile, de exemplu: o căprioară trece un drum care traversează o pădure, sau poate de fapt drumul făcut de om traversează lumea care aparține căprioarei? Sunt așadar aici teme din realitatea românească dar care sunt deopotrivă și universale.
Există numeroase imagini foarte fizice în acest spectacol, de exemplu apare în mai multe ipostaze ursul, un animal care doar în România se mai găsește în sălbăticie și care e totodată și un simbol foarte puternic, pentru că a fost și domesticit de către om. Sunt imagini și simboluri cu un puternic impact vizual și emoțional, teme complexe, dileme morale, deci e un spectacol de dans care cred că poate fi văzut oriunde în lume și care sper că va inspira oamenii.
Care e filozofia ta despre dans și cum lucrezi cu dansatorii?
Colaborez frecvent cu tot felul de oameni, cu copii, cu dansatori neprofesioniști, lucrez mult și cu muzici noi, pe care le comisionez eu diferitor compozitori. Asta înseamnă că îmi asum multe riscuri în ceea ce creez, dar totodată apare astfel și oportunitatea ca fiecare spectacol să fie altfel. Eu nu pornesc de la forma dansului, ci de la motivul pentru care dansăm. Dansul este pentru mine un mediu care poartă un conținut, așadar el trebuie să pornească din ceva anume. Dansăm din tristețe, sau din bucurie, dintr-un sentiment de teritorialitate, sau ca un act de rebeliune?… Dansul e extrem de conectat cu viața și cu moartea și cu toate stările conflictuale ale acestora. Iar asta se vede în „Traces” încă de la primele scene. Asta e pentru mine o sursă de frumusețe, de poezie și de basm în dans.
Cum a reacționat publicul belgian?
Cu surprindere și fascinație față de ritmurile spectacolului și de temele tribale, străvechi de aici. Unele persoane mi-au spus că au fost impresionate de curajul pe care l-am avut de a prezenta urșii și alte teme foarte puternice, altele au spus că vizionarea spectacolului i-a transpus pe un alt nivel mental. E aici și un echilibru între momente uneori caricaturale (dar prezentate în modalități accesibile publicului) și imagini abstracte.
Există astăzi o nevoie de spectacole performative live, în mod particular de dans, în condițiile acestei abundențe năucitoare de forme de divertisment care ne asaltează?
Cred că atunci când vezi permanent tot felul de lucruri doar pe ecranul telefonului pierzi ceva din viață, pierzi partea de „live”. Dansul înseamnă transpirație și conexiune, pe cei care dansează pe o scenă aproape că poți să îi atingi, sunt extrem de vii. Desigur, spectacolele performative live implică și faptul că uneori lucrurile pot să nu meargă cum ar trebui, deci există și un grad de fragilitate aici. Dar e și o energie foarte specială. Când performezi live, teatru sau dans, te riști pe tine însuți, te panichezi legat de tot felul de lucruri, dar ai și posibilitatea de a crea magie. Asta e frumusețea. Iar oamenii simt nevoia să fie atinși de asta.
Cu toții devenim din ce în ce mai individualiști, iar copii par să devină de-a dreptul un fel de roboți care se uită tot timpul la ecrane. Eu invit oamenii să pună telefoanele deoparte, să îmi vorbească. La repetițiile mele interzic telefoanele cât timp lucrăm. Spectacolele live – fie ele de teatru, de dans sau orice altceva live – ne ajută de fapt să ne protejăm propria realitate, aceea de dincolo de ecranele telefoanelor. Nu e vorba doar de divertisment aici, e vorba de artă și de cultură, care sunt extrem de importante pentru că ne permit să visăm. Politica este ceva foarte real, dar totuși de scurtă durată. În schimb, artele, cultura, ne permit să ne gândim de exemplu la lucruri care îi preocupau și pe vechii greci, dar ne dau dau și posibilitatea să creăm science fiction, să ne imaginăm viitorul. În artă totul este ipotetic și posibil. E ca acea nevoie a copiilor de a desena și de a visa, ceea ce le permite să găsească idei noi, și de ce nu poate chiar să inventeze lucruri noi.
Wim Vandekeybus foto credit: www.savagefilm.be
