Dintre zecile de filme româneşti disponibile Netflix, vă recomandăm trei documentare – poate mai puţin cunoscute, dar extrem de ofertante. Există mai multe filme de non-ficţiune româneşti pe platformă, însă cele trei propuneri sunt de neocolit.
Un articol de Ionuţ Mareş|6 mai 2021
Deşi este cunoscut în special pentru filmele sale de ficţiune, de la debutul cu „A fost sau n-a fost?” (2006) şi până la cel mai nou titlu, „La Gomera” (2019), ambele prezente de asemenea pe Netflix, Corneliu Porumboiu este şi autorul a două documentare independente ambiţioase, parte a experimentărilor sale cu limbajul cinematografic – „Al doilea joc” şi „Fotbal infinit”.
„Al doilea joc” (2014)
În iarna anului 1988, pe o ninsoare puternică, Adrian Porumboiu, unul din cei mai mari arbitri de fotbal ai României, s-a aflat la centrul unui derbi Steaua-Dinamo. Adică între echipa Armatei şi echipa Securităţii. Regizorul Corneliu Porumboiu, fiul celebrului arbitru, redescoperă partida, pe care a urmărit-o în direct la televizor când avea 13 ani. Şi o revede în prezent, de această dată împreună cu tatăl său.
Rezultatul: spectatorii sunt solicitaţi să vadă la rândul lor meciul, de pe a cărui înregistrare a fost scos însă sunetul original, înlocuit cu o discuţie din prezent, captată cu reportofonul, între tată şi fiu. O discuţie aparent fără tăieturi despre respectiva partidă, fotbal, arbitraj, cinema, comunism, politică, ideologie, istorie şi alte lucruri imprevizibile pe care memoria şi fluxul gândirii le aduc la suprafaţă.
„Al doilea joc” este un experiment care are nevoie de adeziunea totală şi necondiţionată a spectatorului pentru a-şi releva intenţiile şi potenţialul. Pentru că non-acţiunea (regizorul afirmă autoironic că meciul este ca un film de-al său – „lung şi nu se întâmplă nimic”) şi pauzele din discuţia celor doi permit declanşarea unui mecanism în care fiecare spectator este nevoit să vină cu propriul bagaj de amintiri, gânduri, idei. Şi să identifice detalii revelatoare pe ecran: reclamele perioadei, chipurile tinere ale jucătorilor, hainele celor din tribune, modul în care până şi regia de transmisie era afectată de ideologie.
Numai în acest fel „Al doilea joc” se impune ca discurs al prezentului asupra unui document al epocii – dificilul sfârşit al anilor ’80. Iar calitatea slabă a înregistrării video, condiţiile impracticabile de pe terenul de fotbal, angajarea fizică sterilă a jucătorilor şi imaginile cu spectatorii acoperiţi de zăpadă pot constitui, extrapolate, un surprinzător comentariu reflexiv, un joc secund, asupra felului în care arăta perioada. Însă „Al doilea joc” este şi un portret afectiv pe care cineastul i-l face cunoscutului său tată sau chiar un gest public de afecţiune, cu mijloacele sale proprii – cinemaul („Bravo, bătrâne, ai arbitrat bine”, îi spune fiul la sfârşit).
„Fotbal infinit” (2018)
Prieten din copilărie al regizorului, Laurenţiu Ginghină, funcţionar responsabil cu corespondenţa la Prefectura din Vaslui, este protagonistul documentarului „Fotbal infinit”. Special la acest bărbat cu o existenţă banală într-un la fel de banal oraş al României sunt ideile sale, vechi de mai mulţi ani, de revoluţionare a regulilor jocului de fotbal, pentru a-l face, aşa cum pretinde el, mai rapid, mai spectaculos şi mai puţin obositor şi periculos pentru jucători.
Dacă în „Al doilea joc” Porumboiu era prezent prin voce ca “personaj” în dialogul cu tatăl său, în „Fotbal infinit” regizorul merge mai departe şi nu ezită să se pună în faţa camerei, alături de protagonist, în multe secvenţe în care acesta este stimulat de cineast să-şi dezvolte teoriile. Este un gest de asumare a unei poveşti care, aşa cum o arată unele momente, se intersectează, prin legăturile din trecut, cu existenţa regizorului însuşi.
Tacticos, cu răbdare şi cu o curiozitate aparent parţial jucată, în scene simple, fără artificii, pentru care nu mai apelează la planuri-secvenţă, ci la un montaj ceva mai dinamic, construit din imaginile surprinse concomitent de cele două camere mobile folosite la filmare, Porumboiu îşi îndeamnă prietenul să reconstituie, cronologic, întregul traseu al concepţiilor sale pretins inovatoare, dar nebăgate în seamă în ţară sau în străinătate, deşi a încercat să le aducă în atenţia unor reprezentanţi ai organismelor din fotbal.
Sunt rememorate momentele declanşatoare (o accidentare gravă pe terenul de sport în tinereţe şi, nu după mult timp, un accident de muncă, despre care protagonistul vorbeşte chiar în locurile în care s-au produs – un teren mic de fotbal şi o uzină, astăzi în paragină). Şi sunt explicate cele mai sofisticate propuneri de organizare a noului tip de joc, însoţite de desenarea lor pe o planşă sau pe o simplă coală de hârtie.
Deşi pe alocuri tehnice şi potenţial dificile pentru cei nefamiliarizaţi cu fotbalul, discuţiile sunt, totuşi, fermecătoare. Şi asta, pe de o parte, pentru că se vede destul de repede că nu sunt doar despre un anume sport, ci devin adevărate dialoguri filosofice despre libertate, limită, utopie, convenţii, reguli, nevoia de a gândi şi de a fi creativ.
Pe de altă parte, ele descriu un personaj carismatic, idealist, pasionat de filosofiile orientale şi pentru care ideea de a inventa sau pur şi simplu de a reflecta intens asupra a ceva înseamnă a da un oarecare sens unei existenţe, altfel, banale.
De fapt, comicul fin al filmului – privirea regizorală nu e niciodată sarcastică ci, dimpotrivă, profund empatică – este dat tocmai de constrastul dintre viaţa obişnuită, de funcţionar ale cărui vise din tinereţe s-au spulberat pe rând, şi îndrăzneţul fel de a gândi al lui Laurenţiu Ginghină.
Sunt revigorante deschiderea şi disponibilitatea regizorului-personaj faţă de acest om, căruia îi dă şansa să-şi dezvăluie filosofia – despre sport şi despre viaţă, aşa cum o arată o frumoasă şi plină de melancolie secvenţă finală, în care se aud doar vocile celor doi, cu un travling din maşină pe o şosea pustie, într-o lumină crepusculară.
„Fotbal infinit” este portretul unui om lucid căruia viaţa pare să-i fi oferit numai speranţe frânte, dar care îşi găseşte consolarea şi rostul în fascinantele gânduri care nu-i dau pace de mulţi ani. În fond, ideile mari pot apărea oriunde, chiar şi în cel mai uitat colţ din România şi din Europa – împăcarea cu sine este lecţia indirectă pe care o oferă acest nou film mic, independent şi liber al unuia din cei mai inventivi autori români de cinema.
„Bucureşti, unde eşti?” (2014) – Vlad Petri
Documentarul ”Bucureşti, unde eşti?”, realizat de fotograful şi cineastul Vlad Petri, surprinde protestele din 2012 din Capitală, oferind nu doar o perspectivă empatică şi cu o certă valoare sociologică şi istorică, dar şi o încercare de chestionare a realităţii.
În ciuda întrebării fără un răspuns sigur din titlu, ”Bucureşti, unde eşti?” este un film cu un deznodământ cunoscut.
Protestele amplificate în ianuarie 2012, cele de la care fotograful şi cineastul Vlad Petri îşi porneşte observaţia documentaristică, s-au încheiat propriu-zis în vara aceluiaşi an, după ce preşedintele Traian Băsescu a rămas la putere, în urma controversatului referendum de demitere.
Ele au continuat totuşi în 2013, sub o formă şi cu o ţintă uşor schimbate, însă filmul se opreşte la momentul de după referendum, când euforia primelor luni din 2012 părea că a dispărut.
Ultimele cadre ale filmului surprind, de la înălţimea Hotelului Intercontinental, o Piaţă a Universităţii liniştită, fără protestatari şi unde viaţa îşi reia rutina. Însă în acest final atent căutat şi construit se află cel mai puternic comentariu al celor doi autori de facto ai filmului – regizorul Vlad Petri şi monteurul Gabi Basalici.
Folosirea cadrelor de la înălţime, pentru a oferi o perspectivă cât mai largă asupra unui loc şi pentru a izola unul sau mai multe personaje, este o tehnică cinematografică uzată. Ea funcţionează însă exemplar în ”Bucureşti, unde eşti?”, deoarece reprezintă un contrapunct stilistic la filmările brute, agitate şi imprevizibile din timpul manifestaţiilor şi accentuează senzaţia de dezamăgire, de neputinţă.
Cadrele se substituie totodată unei priviri superioare, atotştiutoare, care poate fi chiar a politicianului generic pe care protestatarii l-au dezavuat, iar oamenii ”de jos” devin cu atât mai insignifianţi, deşi până atunci ei fuseseră în centru şi părea că vor schimba societatea.
Mai există ceva în finalul documentarului, un lucru care poate oferi, indirect, un răspuns la întrebarea insistentă din titlu: un cadru filmat seara, cu scurta porţiune de pe Bulevardul Magheru dintre fântână şi intersecţia din Piaţa Universităţii, unde, pe mai multe benzi, se opresc la semafor şi apoi pleacă mai departe zeci şi zeci de maşini.
Cadrul nu surprinde imaginea sărăciei împotriva căreia au ieşit în stradă mulţi dintre protestatari, ci a unei bunăstări occidentale. Iar acele maşini, cu luminile lor şi cu oamenii pe care îi duc spre case, pot explica de ce bucureştenii nu au răspuns chemării protestarilor într-un număr mai mare.
