Trei idei despre comicul din „Două lozuri”
https://www.ziarulmetropolis.ro/trei-idei-despre-comicul-din-doua-lozuri/

Scris şi regizat de Paul Negoescu, „Două lozuri” a arătat că o comedie de mic buget poate avea succes la public (şi în bună parte şi la critică) fără a face apel la cele mai facile instrumente (şi cu o inspirată campanie de promovare).

Un articol de Ionuţ Mareş|16 martie 2017

„Două lozuri”, lansat în cinematografe în toamnă, este al doilea lungmetraj al lui Paul Negoescu, fiind produs de şcoala de actorie condusă de Dragoş Bucur, Dorian Boguţă şi Alexandru Papadopol, distribuţi în cele trei roluri principale. Personajele secundare sunt jucate de cursanţi, actori aspiranţi. O comedie despre aventurile a trei bărbaţi dintr-un orăşel de provincie, porniţi să recupereze un bilet de loto câştigător care le-a fost furat.

Fără a fi un foarte mare film, dar cu destule calităţi, „Două lozuri” este mai mult decât o realizare agreabilă, mai mult decât o comedie lejeră, lipsită de pretenţii (aşa cum a descris-o Paul Negoescu): este un caz aparte de la care poate porni o discuţie despre un anume tip de comic cinematografic, greu de obţinut tocmai pentru că este mai riscant.

Planul fix şi larg. Paul Negoescu evită prim-planurile şi atât de des întâlnitul montaj alternativ cu chipuri a căror mimică (însoţită de câte o replică presupus spirituală) ar trebui să stârnească râsul. În schimb, tânărul regizor apelează la planuri fixe, largi şi lungi, cu un decupaj minim. O astfel de alegere curajoasă necesită o mizanscenă cât mai elaborată şi rafinată, pentru că ea este una din sursele majore ale comicului.

Camera de filmat este de cele mai multe ori ţinută la distanţă de personaje, tocmai pentru a face loc dezvoltării gagurilor (şi a efectelor lor), care aici apar din relaţiile spaţiale între protagonişti sau dintre protagonişti şi personajele secundare, dar şi din acţiuni şi mici gesturi şi chiar din raportul cu unele obiecte (o astfel de estetică este reprezentată în prezent de cineaşti precum Roy Andersson sau Aki Kaurismaki, menţionaţi de altfel de Paul Negoescu ca surse indirecte de inspiraţie).

Ritmul lent. În ciuda firului său narativ care presupune o deplasare continuă a celor trei protagonişti în căutarea biletului pierdut, „Două lozuri” are un ritm asumat mai lent (justificat dramaturgic şi prin plasarea „acţiunii”, în cea mai mare parte, într-un orăşel de provincie, vara, unde timpul pare căzut la rândul său victimă toropelii, iar atmosfera construită prin cromatică şi lumină este una blând-nostalgică).

Un astfel de ritm este dat de planurile fixe şi mai lungi şi de decupajul minimal menţionate deja, dar şi de caracterul static al secvenţelor şi de unele mişcări intenţionat întârziate ale personajelor – însă este important, pentru că efectul gagurilor este mai puternic. Şi asta pentru că funcţionează ca impulsuri declanşatoare de mici momente de haos, într-o diegeză a cărei rigiditate este sugerată de lipsa mişcărilor ample de cameră şi de compoziţia strictă a cadrelor.

Personaje-(stereo)tip. În buna tradiţie a unui anume tip de comedie, personajele sunt descrise prin puţine trăsături, inevitabil îngroşate, care le individualizează. Protagoniştii sunt tipologii, iar îmbrăcămintea, gesturile, felul de vorbi şi de a arăta şi, mai ales, obsesiile le fac comice. Însă sunt personaje al căror umor vine şi din felul în care cei trei actori experimentaţi îşi folosesc corpul.

Dorian Boguţă împrumută personajului său, Dinel, fragilitate, zăpăceală şi o uşoară convulsivitate (care amintesc de Woody Allen). Sile (Dragoş Bucur) este cel mai puţin vorbăreţ, are un fizic care l-ar recomanda mai degrabă pentru rolul băiat rău, însă asta nu îl împiedică să cadă în ridicol sau să ia o postură comic-misterioasă. Pompiliu (Alexandru Papadopol), cu a sa îmbrăcăminte vintage-caraghioasă şi cu ideile de adept al teoriilor conspiraţiei, devine şi mai comic prin modul tacticos-obsesiv în care gândeşte, vorbeşte şi, mai ales, se mişcă.

Această punere în valoare a corpurilor (dincolo de replici şi situaţii) are un farmec special (şi se inspiră din cea mai veche şi mai nobilă tradiţie a comicului în cinema).

 

Articol apărut şi pe blogul lui Ionuţ Mareş.

09
/10
/23

Les Films de Cannes à Bucarest (20 - 29 octombrie) le-a pregătit bucureștenilor un maraton de cinema de 10 zile cu 43 de lungmetraje, 15 scurtmetraje și mai mult de 65 de proiecții ale unor autoare și autori care au un cuvânt greu de spus în cinematografia momentului.

04
/10
/23

Bizară şi explozivă apariţie e acest “Nu aştepta prea mult de la sfârşitul lumii” (2023), cel mai nou film al lui Radu Jude. El adună într-o structură inedită, inconfortabilă şi surprinzătoare la fiecare pas, cam toate preocupările formale de până acum ale regizorului, care le pune de această dată în slujba unei critici virulente a capitalismului deopotrivă românesc şi european.

04
/10
/23

Descris de Variety ca fiind un film „bogat în detalii și foarte specific în descrierea familiei de clasă mijlocie pe care o observă” și care „oferă libertatea publicului de a-și alege punctele de vedere cu care se identifică cel mai mult în imaginea de ansamblu.”, TÓTEM a cucerit simpatia spectatorilor prezenți la cele două proiecții din programul competițional al celei de-a 19-a ediții Bucharest International Film Festival (BIFF), unde a obținut Premiul Juriului. Filmul se va lansa în cinema din 13 octombrie, distribuit de August Film.