Tristețile lui Bacovia, adunate în casa din Berceni
https://www.ziarulmetropolis.ro/tristetile-lui-bacovia-adunate-in-casa-din-berceni/

Pierdută printre vilele care au răsărit în ultimii ani pe strada ce astăzi îi poartă numele, se află, la numărul 63, casa în care din 1933 şi până în clipa morţii, în primăvara lui 1957, a locuit George Bacovia.

Un articol de Monica Andronescu|16 Martie 2018

Muzeul memorial dedicat poetului şi soţiei lui, „George şi Agatha Bacovia”, este undeva pe o străduţă din Bucureşti, între Şoseaua Giurgiului şi Şoseaua Olteniţei, din păcate prea rar bătută de vreun vizitator rătăcit în această parte a oraşului.

E departe casa de pe strada care atunci se numea Frăsinetului de Bacăul unde a venit pe lume şi ale cărui sonorităţi se vor păstra întotdeauna în pseudonimul pe care cel născut George Vasiliu l-a împrumutat, pentru a deveni poetul pe vecie „îndrăgostit” de moarte şi de tristeţile fără sfârşit. Dar se pare că locuinţa în care, de altfel, şi-a scris cea mai mare parte a operei i-a fost aproape de suflet.

Se poate să se fi simţit bine Bacovia în această zonă modestă, înconjurată de cimitire, la vreo zece minute de mers de Cimitirul Bellu şi nu departe de „Mărţişorul” lui Tudor Arghezi. Oraşul cel mare rămânea departe, cu zgomotele lui cu tot, şi aproape erau doar grădina din faţă şi gândurile… „Oraşul seara…/ şantiere în repaos./ Şi firme scrise/ Din becuri înstelate./ Oraşul seara…/ Pe o piaţă/ Cu sclipiri de fier/ Claxon, armonic, a sunat. (…)/ Oraşul, seara…/ Din statica uitării, -/ Destul frumos,/ Destul departe.”

Acasă la Bacovia lucrurile au înţepenit în timp. Puţine s-au schimbat de pe vremea când poetul se aşeza la biroul din cămăruţa lui ca să scrie, ca să fumeze sau ca să stea cu gândurile departe. Totul îi e asemenea în micul univers creat aproape special pentru el de Agatha Bacovia, cea care s-a ocupat întreaga viaţă de opera lui. Străduţa şi casa semănau prea bine în acei ani ai primei părţi a secolului al XX-lea cu lumea Bacăului din care venea poetul.

„Podul de la mal”

Micuţă şi aproape modestă, construită în stilul anilor ’30, locuinţa transformată în muzeu este cu totul impregnată de spiritul autorului „Lacustrei”. E locul perfect pentru a „trage podul de la mal” şi a rămâne izolat în lumea lui niciunde şi nicicând. Astăzi, locurile s-au schimbat, cartierul e colorat şi vilele uriaşe din jur fac ca micuţa casă a lui George şi a Agathei să pară şi mai mică şi mai rătăcită printre ele.

Încăperea în care păşeşti prima dată atunci când treci pragul casei este un mic vestibul, unde se află expuse primele ediţii ale operelor celor doi scriitori, George şi Agatha. Este locul unde aflăm că ar fi intervenit „mâna” muzeografului, restul casei păstrând aproape în detaliu aranjarea obiectelor din vremea în care cei doi locuiau aici. Pe unul dintre pereţi sunt câteva desene ale pictorului Spiru Vergulescu inspirate de poeziile lui Bacovia şi dăruite poetului.

În camera Agathei se intră direct din hol. Biblioteca, biroul din dreptul ferestrei cu patefonul, fotoliul, fotografiile, un tablou cu o imagine care trimite direct în peisajul luminos şi însorit al Balcicului atât de iubit în acei ani şi o frumoasă şi puţin obişnuită măsuţă de conversaţie „tête-à-tête” la care Agatha se aşeza la poveşti împreună cu vreo invitată, toate umplu peisajul din jur. În vitrina bibliotecii, masca mortuară a poetului. Camera Agathei, mult mai largă decât cea a lui George, dă înspre stradă.

Aici va fi scris ea frumoasele rânduri care-i evocă lui Bacovia naşterea într-o zi tulburată de toamnă a anului 1881, imaginându-şi probabil primele clipe de viaţă ale celui căruia i-a stat alături ca soţie până la moartea lui: „La ceasurile 14:00, în după-amiaza senină şi caldă, care înspre seară se înnoură (…), un vânt rău începu să vânzolească grădina; cerul se acoperise cu zăbranic cenuşiu; un fior străbătu printre straturile cu flori; un suspin printre frunzele copacilor…”. 4 septembrie pe stil vechi, 17 septembrie aşa cum este el aniversat astăzi.

Spre comparaţie, mult mai sec îşi povesteşte venirea pe lume Bacovia însuşi, într-o autobiografie datată 1950: „Născut în anul 1881, luna septembrie, 4, fiu al lui Dumitru Vasiliu, de profesie comerciant, şi al Zoia Vasiliu, ocupaţiunea casnică, ambii decedaţi în oraşul Bacău. Am fost opt copii, din care am rămas cinci. Trei fraţi şi două surori ieşiţi la pensie. Ca studii, mi-am terminat Facultatea de Drept şi am fost mai tot timpul slujbaş în provincie şi în Capitală. M-am căsătorit în anul 1928 şi am un singur fiu, Gabriel Vasiliu-Bacovia, în vârstă de 19 ani. Soţia mea, Agatha Vasiliu-Bacovia, născută Grigorescu, profesoară şi scriitoare, pensionară”.

„Singur, singur, singur”…

Aşadar, în camera Agathei, praful nu s-a aşternut încă şi obiectele ei dragi sunt la locul lor. Trecând în sufragerie, găseşti masa aşezată la fel ca pe vremuri, când în ultimii ani de viaţă Bacovia cel atât de retras căpătase, totuşi, obiceiul de a-şi primi în vizită prietenii dragi din când în când, printre ei Cicerone Teodorescu, Eugen Jebeleanu sau Mihail Petroveanu.

Mobilierul e aici tipic pentru perioada interbelică, iar amplasarea lui nu este deloc schimbată. Undeva, în spatele mesei, un mic „dulăpior” din lemn care ascunde de fapt un aparat de radio din anii ’20. Lui Bacovia îi plăcea să-l audă serile, singur, în întuneric, după cum îşi aminteşte Agatha, care-l găsea adeseori stând în beznă, singura luminiţă fiind cea de la radio, ascultând, ascultând, ascultând… „Singur, singur, singur,/ Într-un han, departe -/ Doarme şi hangiul,/ Străzile-s deşarte,/ Singur, singur, singur…/ Plouă, plouă, plouă,/ Vreme de beţie -/ şi s-asculţi pustiul,/ Ce melancolie!/ Plouă, plouă, plouă…/ Nimeni, nimeni, nimeni,/ Cu atât mai bine -/ Şi de-atâta vreme/ Nu ştie de mine/ Nimeni, nimeni, nimeni…/ Tremur, tremur, tremur…/ Orice ironie/ Vă rămâne vouă -/ Noaptea e târzie,/ Tremur, tremur, tremur…”

Deasupra radioului e acum aşezată o frumoasă fotografie, autentică, cu casa în care s-a născut poetul la Bacău şi care între timp a fost dărâmată. O stradă veche, în sepia, pe care se poate vedea locuinţa aflată pe atunci în centrul comercial al Bacăului.

Din sufragerie se intră în camera poetului. O chilioară caldă, păstrând întru totul aerul lui Bacovia. Extrem de mică, încăperea e mobilată cu un pat îngust şi nu foarte lung, parcă anume făcut pentru trupul fragil al poetului, învelit şi astăzi cu o cuvertură din lână ţărănească, având la picioare o sobiţă albastră. Lângă ea, scăunelul de lemn al poetului. Un dulap şi el de mici dimensiuni şi înghesuit lângă el biroul cu obiectele folosite în ultima perioadă a vieţii, când se pare că rar se îndura să părăsească acest culcuş care-i era atât de drag.

Aici îşi petrecea, se pare, cea mai mare parte a timpului. „Scriu, meditez, fac muzică…”, i-ar fi răspuns Bacovia lui Jebeleanu, care-l întreba dacă nu se plictiseşte să nu iasă niciodată din casă. Universul lui întreg se compunea şi se reducea la acest spaţiu modest şi cald totodată, însingurat şi puţin trist. În faţa biroului se află fereastra care dă spre grădina în care Agatha avea grijă să cultive mereu trandafiri.

Aici, Bacovia era ferit de lumea cea mare. Aici îşi trăia singurătatea atât de dragă. Aici visa la moarte şi la parcuri bolnave, aici scria, aici se adăpostea de oameni. „Tot mai tăcut şi singur/ În lumea mea pustie -/ Şi tot mai mult m-apasă/ O grea mizantropie./ Din tot ce scriu, iubito,/ Reiese-atât de bine -/ Aceeaşi nepăsare/ De oameni, şi de tine.”

Lumea de „Plumb”

Întrebat, se pare, de prietenul lui Eugen Jebeleanu dacă urăşte cumva oamenii şi de-asta nu iese din casă, Bacovia ar fi răspuns că nu, nici pe departe. Ba, dimpotrivă, că-i iubeşte şi de aceea preferă să stea departe de ei, ca să nu-i deprime cu tristeţile lui. Că preferă să stea şi să-i privească de la distanţă, de la fereastra lumii lui… „Pe seară, la geamuri, un nour violet şi de aramă,/ Pe drum, l-aceeaşi oră, se târâie un lanţ de fier,/ Şi coincidenţe aranjate pe-o tristă gamă -/ Azi iar mi-i frică… Şi cred, şi sper…”

Şi lumea lui a rămas azi la fel. Pe birou, un cuţit de hârtie, pipele din care a fumat în ultimii ani ai vieţii, ustensilele de scris, ultima ţigară în cutiuţa din lemn. Pe o policioară a dulapului, lângă desenele pe care tânărul licean obţinuse odată premiul I pe ţară – unul dintre ele reprezentându-l pe Eminescu şi dedesubt un vers ce n-ar fi avut cum să nu-i fie drag:

„Pierdut e tot în zarea tinereţii…” –, mâna Agathei a oprit ceasul la ora 8:10 în dimineaţa zilei de 22 mai 1957, când Bacovia s-a stins în această cămăruţă atât de dragă lui. Tot ea a rupt şi fila din calendarul îngălbenit la această dată. Pe perete, se află acum o fotografie cu George Bacovia pe patul morţii. E una dintre puţinele adăugiri care s-au făcut camerei lui. Pe aceeaşi policioară, şi o fotografie a Agathei, îndoliată, la câteva zile de la moartea poetului. Ambele completează discret „peisajul” încăperii, în acelaşi spirit al lui Bacovia, plecat pentru totdeauna să întâlnească faţă în faţă „lumea” din „Plumb”: „Stam singur în ca­vou… şi era vânt…/ Şi scârţâiau coroanele de plumb”.

14
/02
/17

A interpretat într-un mod cu totul original personaje aflate la granița dintre tragic și comic. A rămas în memoria cinefililor prin rolurile jucate în cele peste 50 de filme și a fost, de asemenea, un excepțional pedagog, printre studenții săi numărându-se Horațiu Mălăele, Mariana Mihuț, Valeria Seciu (cea care avea să-i devină soție), Dan Condurache și Maria Ploae. 

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

08
/01
/17

Într-o zi de 8 ianuarie (1935) se năștea, la Tupelo, Mississippi, Elvis Presley. La vârsta de 10 ani, acesta primea în dar prima sa chitară. Instrumentul muzical i-a fost oferit viitorului cântăreț cu scuza că bicicleta pe care și-o dorea era prea scumpă pentru bugetul familei...

07
/01
/17

Prima încercare a lui Elvis Presleyde a deveni muzician a decurs după cum urmează: și-a luat inima în dinți și vechea sa chitară într-o mână și s-a prezentat la audiții pentru o preselectie. Din juriu făcea parte cântăreţul Jimmy Denny, căruia nu i-a plăcut vocea lui Elvis. L-a întrebat pe viitorul star din ce îşi câştiga existenţa. "Sunt şofer", a spus Elvis. "Foarte bine - a răspuns Jimmy Denny -, întoarce-te la volanul tău, n-ai ce căuta aici".

06
/01
/17

Astăzi, moda cu „imaginea celuilalt” pare să fi apus pentru Bucureşti. Străinii vin şi pleacă, fără a lăsa mărturii despre oraş. Altădată, călătorii scriau pagini întregi, de cele mai multe ori pe un ton admirativ, flatant. Iată câteva mostre!

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

21
/11
/16

„Românul iese la mort”. Această constatare devenea valabilă odinioară mai ales când era vorba de o înmormântare domnească, aşa cum a fost cea a lui Alexandru Suţu, întâmplată în ianuarie 1821.

Page 10 of 29« First...89101112...20...Last »