Tristețile lui Bacovia, adunate în casa din Berceni
https://www.ziarulmetropolis.ro/tristetile-lui-bacovia-adunate-in-casa-din-berceni/

Pierdută printre vilele care au răsărit în ultimii ani pe strada ce astăzi îi poartă numele, se află, la numărul 63, casa în care din 1933 şi până în clipa morţii, în primăvara lui 1957, a locuit George Bacovia.

Un articol de Monica Andronescu|16 martie 2018

Muzeul memorial dedicat poetului şi soţiei lui, „George şi Agatha Bacovia”, este undeva pe o străduţă din Bucureşti, între Şoseaua Giurgiului şi Şoseaua Olteniţei, din păcate prea rar bătută de vreun vizitator rătăcit în această parte a oraşului.

E departe casa de pe strada care atunci se numea Frăsinetului de Bacăul unde a venit pe lume şi ale cărui sonorităţi se vor păstra întotdeauna în pseudonimul pe care cel născut George Vasiliu l-a împrumutat, pentru a deveni poetul pe vecie „îndrăgostit” de moarte şi de tristeţile fără sfârşit. Dar se pare că locuinţa în care, de altfel, şi-a scris cea mai mare parte a operei i-a fost aproape de suflet.

Se poate să se fi simţit bine Bacovia în această zonă modestă, înconjurată de cimitire, la vreo zece minute de mers de Cimitirul Bellu şi nu departe de „Mărţişorul” lui Tudor Arghezi. Oraşul cel mare rămânea departe, cu zgomotele lui cu tot, şi aproape erau doar grădina din faţă şi gândurile… „Oraşul seara…/ şantiere în repaos./ Şi firme scrise/ Din becuri înstelate./ Oraşul seara…/ Pe o piaţă/ Cu sclipiri de fier/ Claxon, armonic, a sunat. (…)/ Oraşul, seara…/ Din statica uitării, -/ Destul frumos,/ Destul departe.”

Acasă la Bacovia lucrurile au înţepenit în timp. Puţine s-au schimbat de pe vremea când poetul se aşeza la biroul din cămăruţa lui ca să scrie, ca să fumeze sau ca să stea cu gândurile departe. Totul îi e asemenea în micul univers creat aproape special pentru el de Agatha Bacovia, cea care s-a ocupat întreaga viaţă de opera lui. Străduţa şi casa semănau prea bine în acei ani ai primei părţi a secolului al XX-lea cu lumea Bacăului din care venea poetul.

„Podul de la mal”

Micuţă şi aproape modestă, construită în stilul anilor ’30, locuinţa transformată în muzeu este cu totul impregnată de spiritul autorului „Lacustrei”. E locul perfect pentru a „trage podul de la mal” şi a rămâne izolat în lumea lui niciunde şi nicicând. Astăzi, locurile s-au schimbat, cartierul e colorat şi vilele uriaşe din jur fac ca micuţa casă a lui George şi a Agathei să pară şi mai mică şi mai rătăcită printre ele.

Încăperea în care păşeşti prima dată atunci când treci pragul casei este un mic vestibul, unde se află expuse primele ediţii ale operelor celor doi scriitori, George şi Agatha. Este locul unde aflăm că ar fi intervenit „mâna” muzeografului, restul casei păstrând aproape în detaliu aranjarea obiectelor din vremea în care cei doi locuiau aici. Pe unul dintre pereţi sunt câteva desene ale pictorului Spiru Vergulescu inspirate de poeziile lui Bacovia şi dăruite poetului.

În camera Agathei se intră direct din hol. Biblioteca, biroul din dreptul ferestrei cu patefonul, fotoliul, fotografiile, un tablou cu o imagine care trimite direct în peisajul luminos şi însorit al Balcicului atât de iubit în acei ani şi o frumoasă şi puţin obişnuită măsuţă de conversaţie „tête-à-tête” la care Agatha se aşeza la poveşti împreună cu vreo invitată, toate umplu peisajul din jur. În vitrina bibliotecii, masca mortuară a poetului. Camera Agathei, mult mai largă decât cea a lui George, dă înspre stradă.

Aici va fi scris ea frumoasele rânduri care-i evocă lui Bacovia naşterea într-o zi tulburată de toamnă a anului 1881, imaginându-şi probabil primele clipe de viaţă ale celui căruia i-a stat alături ca soţie până la moartea lui: „La ceasurile 14:00, în după-amiaza senină şi caldă, care înspre seară se înnoură (…), un vânt rău începu să vânzolească grădina; cerul se acoperise cu zăbranic cenuşiu; un fior străbătu printre straturile cu flori; un suspin printre frunzele copacilor…”. 4 septembrie pe stil vechi, 17 septembrie aşa cum este el aniversat astăzi.

Spre comparaţie, mult mai sec îşi povesteşte venirea pe lume Bacovia însuşi, într-o autobiografie datată 1950: „Născut în anul 1881, luna septembrie, 4, fiu al lui Dumitru Vasiliu, de profesie comerciant, şi al Zoia Vasiliu, ocupaţiunea casnică, ambii decedaţi în oraşul Bacău. Am fost opt copii, din care am rămas cinci. Trei fraţi şi două surori ieşiţi la pensie. Ca studii, mi-am terminat Facultatea de Drept şi am fost mai tot timpul slujbaş în provincie şi în Capitală. M-am căsătorit în anul 1928 şi am un singur fiu, Gabriel Vasiliu-Bacovia, în vârstă de 19 ani. Soţia mea, Agatha Vasiliu-Bacovia, născută Grigorescu, profesoară şi scriitoare, pensionară”.

„Singur, singur, singur”…

Aşadar, în camera Agathei, praful nu s-a aşternut încă şi obiectele ei dragi sunt la locul lor. Trecând în sufragerie, găseşti masa aşezată la fel ca pe vremuri, când în ultimii ani de viaţă Bacovia cel atât de retras căpătase, totuşi, obiceiul de a-şi primi în vizită prietenii dragi din când în când, printre ei Cicerone Teodorescu, Eugen Jebeleanu sau Mihail Petroveanu.

Mobilierul e aici tipic pentru perioada interbelică, iar amplasarea lui nu este deloc schimbată. Undeva, în spatele mesei, un mic „dulăpior” din lemn care ascunde de fapt un aparat de radio din anii ’20. Lui Bacovia îi plăcea să-l audă serile, singur, în întuneric, după cum îşi aminteşte Agatha, care-l găsea adeseori stând în beznă, singura luminiţă fiind cea de la radio, ascultând, ascultând, ascultând… „Singur, singur, singur,/ Într-un han, departe -/ Doarme şi hangiul,/ Străzile-s deşarte,/ Singur, singur, singur…/ Plouă, plouă, plouă,/ Vreme de beţie -/ şi s-asculţi pustiul,/ Ce melancolie!/ Plouă, plouă, plouă…/ Nimeni, nimeni, nimeni,/ Cu atât mai bine -/ Şi de-atâta vreme/ Nu ştie de mine/ Nimeni, nimeni, nimeni…/ Tremur, tremur, tremur…/ Orice ironie/ Vă rămâne vouă -/ Noaptea e târzie,/ Tremur, tremur, tremur…”

Deasupra radioului e acum aşezată o frumoasă fotografie, autentică, cu casa în care s-a născut poetul la Bacău şi care între timp a fost dărâmată. O stradă veche, în sepia, pe care se poate vedea locuinţa aflată pe atunci în centrul comercial al Bacăului.

Din sufragerie se intră în camera poetului. O chilioară caldă, păstrând întru totul aerul lui Bacovia. Extrem de mică, încăperea e mobilată cu un pat îngust şi nu foarte lung, parcă anume făcut pentru trupul fragil al poetului, învelit şi astăzi cu o cuvertură din lână ţărănească, având la picioare o sobiţă albastră. Lângă ea, scăunelul de lemn al poetului. Un dulap şi el de mici dimensiuni şi înghesuit lângă el biroul cu obiectele folosite în ultima perioadă a vieţii, când se pare că rar se îndura să părăsească acest culcuş care-i era atât de drag.

Aici îşi petrecea, se pare, cea mai mare parte a timpului. „Scriu, meditez, fac muzică…”, i-ar fi răspuns Bacovia lui Jebeleanu, care-l întreba dacă nu se plictiseşte să nu iasă niciodată din casă. Universul lui întreg se compunea şi se reducea la acest spaţiu modest şi cald totodată, însingurat şi puţin trist. În faţa biroului se află fereastra care dă spre grădina în care Agatha avea grijă să cultive mereu trandafiri.

Aici, Bacovia era ferit de lumea cea mare. Aici îşi trăia singurătatea atât de dragă. Aici visa la moarte şi la parcuri bolnave, aici scria, aici se adăpostea de oameni. „Tot mai tăcut şi singur/ În lumea mea pustie -/ Şi tot mai mult m-apasă/ O grea mizantropie./ Din tot ce scriu, iubito,/ Reiese-atât de bine -/ Aceeaşi nepăsare/ De oameni, şi de tine.”

Lumea de „Plumb”

Întrebat, se pare, de prietenul lui Eugen Jebeleanu dacă urăşte cumva oamenii şi de-asta nu iese din casă, Bacovia ar fi răspuns că nu, nici pe departe. Ba, dimpotrivă, că-i iubeşte şi de aceea preferă să stea departe de ei, ca să nu-i deprime cu tristeţile lui. Că preferă să stea şi să-i privească de la distanţă, de la fereastra lumii lui… „Pe seară, la geamuri, un nour violet şi de aramă,/ Pe drum, l-aceeaşi oră, se târâie un lanţ de fier,/ Şi coincidenţe aranjate pe-o tristă gamă -/ Azi iar mi-i frică… Şi cred, şi sper…”

Şi lumea lui a rămas azi la fel. Pe birou, un cuţit de hârtie, pipele din care a fumat în ultimii ani ai vieţii, ustensilele de scris, ultima ţigară în cutiuţa din lemn. Pe o policioară a dulapului, lângă desenele pe care tânărul licean obţinuse odată premiul I pe ţară – unul dintre ele reprezentându-l pe Eminescu şi dedesubt un vers ce n-ar fi avut cum să nu-i fie drag:

„Pierdut e tot în zarea tinereţii…” –, mâna Agathei a oprit ceasul la ora 8:10 în dimineaţa zilei de 22 mai 1957, când Bacovia s-a stins în această cămăruţă atât de dragă lui. Tot ea a rupt şi fila din calendarul îngălbenit la această dată. Pe perete, se află acum o fotografie cu George Bacovia pe patul morţii. E una dintre puţinele adăugiri care s-au făcut camerei lui. Pe aceeaşi policioară, şi o fotografie a Agathei, îndoliată, la câteva zile de la moartea poetului. Ambele completează discret „peisajul” încăperii, în acelaşi spirit al lui Bacovia, plecat pentru totdeauna să întâlnească faţă în faţă „lumea” din „Plumb”: „Stam singur în ca­vou… şi era vânt…/ Şi scârţâiau coroanele de plumb”.

23
/03
/16

Muzeul Naţional al Literaturii Române Iaşi organizează expoziţia Viaţa românească – 110 ani de la apariţie, ce valorifică patrimoniul MNLRI şi extraordinara colecţie a istoricului literar Nicolae Scurtu. Vor fi expuse în premieră documente de patrimoniu deosebit de valoroase pentru istoria noastră literară, de la scrisori şi fotografii la ediţii princeps, ediţii cu autograf sau cărţi de vizită.

22
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Oraş de câmpie, cu mai toate casele făcute din chirpici, paiantă ori nuiele  - asta până la mijlocul secolului al XIX-lea – Bucureştiul a rămas expus tuturor calamităţilor: inundaţii, cutremure, incendii. Acestea din urmă pârjoleau o uliţă, o mahala, până în 1847, când au distrus aproape o treime din el.

21
/03
/16

„Cu Bach, viaţa ar fi suportabilă chiar şi într-un canal” - Emil Cioran. Considerat, alături de Mozart şi Beethoven, cel mai mare compozitor al lumii, Johann Sebastian Bach s-a născut într-o zi de 21 martie (1685).

20
/03
/16

În 1826, luminatul boier Dinicu Golescu publica „Însemnare a călătoriei mele“. Îşi ţinea băieţii la studii în Elveţia şi cu doi ani în urmă se dusese să vadă cum le merge învăţătura. A traversat Europa Centrală şi uimirile îl ţintuiesc la tot pasul. În Austria şi statele italiene, pe lângă drumuri şi şosele, cu rigole curate, străjuite de copaci atent îngrijiţi, tatăl viitorilor paşoptişti vede puzderie de statui. Ce sunt astea? La ce folosesc?

16
/03
/16

 „Ariel al pianiştilor” sau „Rafael al pianului”, cum i se spunea lui Chopin, fusese în copilăria şi adolescenţa sa adulatul saloanelor aristocraţiei poloneze din Varşovia, apoi al celor din Paris. Pe ecranul existenţei sale sentimentale s-au perindat cele mai seducătoare femei ale timpului său: Maria Wodzinska, Constanţa Gladkowska, Wanda Radziwiell, prinţesa Cezartoryska, Contesa Dellina Potocka şi, în cele din urmă, George Sand. 

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

09
/03
/16

Conform propriilor declaraţii - Memorii, Humanitas, 1991 -, Mircea Eliade s-a născut în urmă cu 109 ani („M-am născut la București, la 9 martie 1907”). Există totuși o notă de subsol a editurii care spune că data reală a nașterii lui Eliade este 28 februarie/13 martie 1907 (s.v.), conform actului de naștere descoperit și publicat de Constantin Popescu-Cadem în Revista de istorie și teorie literară în 1983

06
/03
/16

Basmele au un sâmbure de adevăr? În cazul lui Pake Protopopescu se pare că da. Licenţiat în Drept de la Paris (cu o teză despre Acţiunile cauzate de frică!), acest băiat de preot bucureştean ajunge primar şi îşi ia funcţia în serios.

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Marcela Rusu, născută la Galaţi în 1926, a fost o femeie frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă a avut momente de succes. A fost căsătorită de trei ori, n-a avut copii, dar şi-a îndeplinit rolul de mamă - povestea prin interviuri - crescând doi nepoţi şi nişte câini pe care i-a botezat de fiecare dată „Gâlcă”, indiferent de generaţie. 

02
/03
/16

“Eu am rimat întotdeauna cu Teatrul «L.S. Bulandra» din Bucureşti”, îi plăcea Rodicăi Tapalagă să spună adesea. A fost Zoe din “O scrisoare pierdută”, Didina Mazu din “D’ale Carnavalului”, Sophie din “Dimineaţa pierdută”, Elena Andreevna din “Unchiul Vanea”. Este actriţa care se simțea feminină, iubită, frumoasă, puternică, atunci când era pe scenă.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.