Într-o lume artistică din ce în ce mai fragmentată, în care ideea de trupă devine aproape o formă de rezistenţă, „Trupa fără nume” a însemnat coagularea unui grup de artişti remarcabili, INDEPENDENȚI, care au creat în zece ani de la înfiinţare spectacole ce vor rămâne, fără dubiu, în istoria teatrului acestui deceniu.
Un articol de Monica Andronescu|7 februarie 2021
S-a iscat de curând în mica noastră lume dâmbovițeană o furtună într-un pahar cu apă, într-un context fragil, bine exploatat de grupuri care au confiscat ideea de „independent/ independență”. Și, tocmai în acest context, consider că trebuie aduse niște lămuriri. Și am s-o fac în calitatea mea de critic de teatru, care în acești zece ani a urmărit activitatea „Trupei fără nume”, dezvoltată în jurul personalității artistice a unui creator care a marcat el însuși ultima jumătate de secol în teatrul românesc, directorul de scenă Victor Ioan Frunză, și al scenografei Adriana Grand.
Am urmărit „Trupa fără nume” de la momentul la care a creat primele spectacole. Din toamna anului 2010, când, la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” s-a jucat prima dată „Furtuna”, un spectacol fascinant, greu de uitat, pus în scenă în acel mic spațiu, la acel moment necunoscut, mai degrabă impropriu, reconfigurat, regândit, redimensionat de Adriana Grand pentru una dintre cele mai valoroase și inedite montări ale celebrului text al lui Shakespeare din ultimele decenii.
Între timp, în cei zece ani care au trecut de-atunci, „Trupa fără nume” s-a consolidat și a creat peste 30 de spectacole. Creații marcante, recompensate cu premii importante, cu prezențe la festivaluri și, mai ales, cu un public constant. Și poate că unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-a reușit „Trupa fără nume” a fost acesta: crearea unui public fidel, crearea unei comunități teatrale, fapt ușor de probat prin faptul că biletele la spectacole au fost constant „sold-out”, oriunde s-ar fi desfășurat ele în acești ani, de la Centrul Bălcescu la Teatrul Metropolis, la Teatrul Dramaturgilor Români și la Biblioteca Națională a României.
Conturarea unei comunități teatrale, formarea unui public atașat unui ideal estetic și artistic, aceasta este, probabil, cea mai mare reușită a acestui grup unic în teatrul românesc de după decembrie 1989, un grup care, într-o țară normală, ar trebui protejat și sprijinit. Tocmai pentru că s-a transformat într-un fenomen. Și pentru că a reușit – iarăși ceva unic – să rămână un spațiu de reală cercetare teatrală și, în același timp, o trupă cu un extraordinar succes de public. Iar spectacolele „Trupei fără nume”, jucate la Teatrul Metropolis, rămân emblematice în acest sens, de la „Amadeus” la „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, la „A douăsprezecea noapte” sau extraordinarul „Hamlet”, ca să dau doar câteva exemple de montări la care biletele se vindeau – înainte ca pandemia să blocheze lumea – ca pâinea caldă, chiar din momentul în care se puneau în vânzare, fenomen continuat apoi la Biblioteca Națională, unde au fost jucate primele spectacole produse de Centrul Cultural LUMINA, „Nora” de Henrik Ibsen, „Familia Tót” de István Örkeny și „Îndoiala” de de John Patrick Shanley.
În acești peste zece ani de existență, „Trupa fără nume” s-a extins, a ajuns să numere peste 60 de artiști colaboratori, coagulați în jurul unui nucleu, peste 60 de artiști independenți, care au făcut împreună spectacole de o reală valoare artistică, dezvoltându-și, așa cum au declarat cu toții în interviuri, experiența profesională, beneficiind de un timp de creație de un înalt profesionalism, de la care niciodată nu se face rabat.
După ce, în 2015, „Trupa fără nume” a fost îndepărtată, din obscure rațiuni politice, de la Centrul Bălcescu – am cercetat atunci, în calitate de jurnalist și critic de teatru, situația kafkiană de-a dreptul în care s-a regăsit acest grup de artiști –, ca o compensare, a fost înființat 3 ani mai târziu Centrul Cultural LUMINA.
Am făcut această lungă introducere pentru a delimita mai bine contextul în care s-a înființat o instituție de cultură, ceea ce rar se întâmplă în România, întru dezvoltarea unui peisaj cultural, de altfel atât de necesară într-o capitală europeană. Și, pe scurt, contextul ar fi acesta:
1.O trupă de teatru independentă, care și-a dovedit în ani excelența și necesitatea (premiile obținute, prezența la cele mai importante festivaluri, construirea unei comunități de spectatori, atestată atât prin recunoașterea critică, precum și prin numărul de bilete vândute);
2.Artiști valoroși coagulați într-un grup, ale cărui reușite artistice dovedesc însăși necesitatea sprijinirii ideii de trupă;
3.Sprijinirea (artistică și financiară) a zeci de artiști independenți prin oferirea unui spațiu atât de necesar, unde să se dezvolte din punct de vedere profesional, într-un mediu valoros, unde să lucreze pe texte majore ale dramaturgiei universale. Amintesc doar câteva nume, actori importanți ai momentului: Adrian Nicolae, Alexandru Pavel, George Costin, Ana Crețu, Andrei Huțuleac, Sorin Miron, Nicoleta Hâncu.
O instituție aflată la început de drum, Centrul Cultural LUMINA a creat deja în anul dinaintea pandemiei, cât a putut funcționa normal, dar și în anul 2020, în care toată lumea artistică și toate instituțiile de spectacol au fost puternic afectate, spectacole semnificative. „Nora”, „Îndoiala”, „Familia Tot” și „Steaua fără nume” sunt spectacole care s-au jucat cu săli pline înainte de stopul pus de Covid-19, și care au avut, cumulat, zeci de reprezentații, toate reunind, desigur, artiști independenți…
În 2020, Centrul Cultural LUMINA a produs, de asemenea, spectacole care au avut premiera online: „Insecte” după Čapek, în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză, „O mică glumă” după Cehov, un spectacol după o idee de Mirela Zeța, concertul „Temple Invisible 1”, cu peste 20 de muzicieni independenți, reuniți de cei doi membri ai trupei, Irina Bucescu și Costas Ivanov, ei înșiși artiști independenți, precum și „Școala nevestelor” după Molière, în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză. Celor patru premiere li se adaugă producția „Portocala mecanică” după Anthony Burgess, un proiect amplu, în regia lui Matei Lucaci-Grünberg, aflat în repetiție și blocat temporar de pandemie.
De asemenea, peste 15 de podcasturi au fost produse în aceste luni complicate pentru teatrul mondial, podcasturi care reunesc voci importante ale culturii românești și internaționale, de la Andrei Șerban la George Banu și de la Tatiana Niculescu la Ion Bogdan Lefter, invitați să vorbească în cadrul proiectului „Cultura în Cetate – personalități și idei”.
În doi ani de existență (dintre care, trebuie spus, unul blocat de pandemie, iar pentru o instituție tânără, al cărei sediu se află în reconstrucție, e un amănunt important), s-au produs, pe lângă cele opt spectacole, și cinci apariții editoriale. Nu poate trece neobservat că s-a afirmat astfel preocuparea unui centru cultural pentru editarea de carte. S-a conturat, grație acestei deschideri, un program editorial coerent, și anume construirea unei biblioteci de artele spectacolului, aflate la început de drum. Totalizând până acum cinci volume esențiale pentru istoria culturii și a teatrului, în Biblioteca de Arte au apărut „Viața mea” de Isadora Duncan, „Istoria costumului feminin din Evul Mediu până astăzi” de George Vigarello, „Opere” de Georg Büchner, „Întoarceri în timp. Memorii” de Arthur Miller și „Pentru un teatru al umanului” de Giorgio Strehler.
*După o experiență de mai bine de zece ani în mediul editorial – am inițiat și condus cunoscuta colecție Yorick, de carte dedicată artelor spectacolului, a Editurii Nemira – am propus Centrului Cultural LUMINA un proiect editorial, considerând că, date fiind abordarea din zona artelor spectacolului și deschiderea către texte esențiale pe care o practică „Trupa fără nume”, coroborată cu un real interes pentru a oferi publicului larg acces la cultura înaltă, este contextul cel mai potrivit pentru a crea o colecție de carte de teatru, la prețuri accesibile, care să-i garanteze publicului acces la texte esențiale, în ediții de ținută. Asta, într-o lume editorială în care preocuparea pentru carte comercială este copleșitoare și în care instituțiile de stat sprijină prea puțin, spre deloc, publicarea de carte.
Consider că este datoria mea de critic de teatru să ofer o altă perspectivă asupra unui context dubios creat în ultimele zile în mediul online, tocmai în această calitate de critic, care a urmărit constant activitatea unei trupe și a unor creatori, încă de la momentul înființării acestui grup, care a suportat în cei zece ani de existență numeroase turbulențe și s-a luptat tot timpul pentru a exista și pentru a crea, pentru a-și păstra calitatea artistică incontestabilă și pentru a integra artiști tineri, independenți. Care sunt la fel de independenți ca orice alți artiști independenți.
Foto: Ana Crețu în rolul Nora; @Adriana Grand
