„Înainte de orice vilegiatură şi sportivitate, bucureştenii vor câştiga să vadă Bucureştii, care în fiece răspântie sunt alţii şi la fiece zece metri păstrează pentru călător o surpriză o bijuterie şi o recompensă”. Aşa scria Tudor Arghezi în „Cu bastonul prin Bucureşti”.
Un articol de Dana Ionescu|8 noiembrie 2020
Ziarul Metropolis vă inită să descoperim și să redescoperim orașul, cu istoriile și poveștile lui, în alt secol și în alt mileniu. Sufocat de milioane de locuitori, mutilat de decenii de comunism și de lipsa de coerență a constructorilor postdecembriști, Bucureștiul le rămâne adesea străin chiar și bucureștenilor. Mirajul pe care el l-a exercitat le stârnește, adesea și pe bună dreptate, doar o sinceră mirare. O mică întoarcere în timp, prilejuită de relectura cărților scrise de creatori care l-au descoperit și l-au iubit, într-un fel sau altul, nu poate fi decât binevenită. Să recitim, deci, și să încercăm să înțelem această făptură plăpândă, în care se reflectă locuitorii de toate felurile.
Gheorghe Crutzescu în „Podul Mogoșoaiei”
„Mă gândesc la «domnii de la Capșa» ca la niște oameni fericiți, care vorbeau de cai, de femei și de vinuri cu foarte multe seriozitate și care trăiau într-o lume restrânsă și stilizată ca un desen de Constantin Guys sau o noapte de carnaval. Erau, înainte de toate, amanți, purtau melon cenușiu, monoclu și pantaloni pepita, aveau o floare la butonieră și nu vorbeau decât franțuzește. Am cunoscut pe cei mai mulți dintr-înșii în tinerețea mea. Erau însă atunci domni bătrâni, liniștiți și aveau necazuri și boală de ficat, ca toată lumea. Azi au murit, cred, toți, împreună cu politețea. Veselia dezinteresată, nepăsarea și leul-aur. Dar viața la Capșa și-a urmat cursul nestingherit și după ce dânșii nu mai erau, până în vara 1916. La 20 decembrie al acelui an comandamentul trupelor bulgare se instalează la Capșa”.
Paul Morand în „București”
„Să ne întoarcem la prăvăliile de pe Lipscani, cu firme ce atârnă periculos în gol. Străzile grecești, armenești sau evreiești din toată lumea, au în comun o lipsă de respect totală pentru trotuar. Dugheana e doar centrul miniscul al unor vaste operațiuni comerciale care înaintează până la carosabil pentru a-l transforma pe pieton în cumpărător și nu se opresc, cu regret, decât în fața automobilelor. N-o să-l vedeți niciodată pe negustor la tejghea, ci în pragul ușii, gata să țâșnească și să-și înșface prada de braț. (….) Nici o palmă de pământ nu se pierde; la fel ca pe străzile din Canton, când nu mai e loc pe orizontală, publicitatea devine verticală. Marfa se cațără până pe raftul cel mai de sus al vitrinelor. Reglementări de urbanism impun uneori ca firmele să fie apropiate de ziduri: încercare vană, a doua zi vor fi la loc; mai remarc stratagema ingenioasă a unui negustor care a atârnat deasupra ușii, de o furcă, o sârmă pe care înșirase un teanc de zece băști de culori țipătoare, gata să cadă în capul trecătorilor. Cartierele evreiești au invadat locurile unde tronau cândva Înălțimile Lor Voievozii. Fundături hidoase puțind a piei dubite au înlocuit grădinile parfumate cu mentă ș busuioc în care doamna Chiajna i-a arătat poate trimisului regelui Franței mușcatele ei și florile se salvie stacojii”.
Tudor Arghezi în „Cu bastonul prin București”
„Bucureștii au un farmec imprecis și cu atât mai decisiv absoarbe, catifelează și digeră. Străinului nu i se arată monumente nemaivăzute, colecții moarte, muzee mai mari și mai bine înzestrate decât ale țărilor cu o veche cultură a pietrei și a canalizării. Străinul ia contact cu toate ventuzele lui cu piața, încă de la gară. Viața este pe stradă, mai mult decât într-alte părți ale continentului, unde populațiile țin în rezervă pentru zidurile închise un secret al personalității de multe ori derizoriu. Ulița și mahalaua românească intră pretutindeni nestânjenită”.
