Tudor Caranfil – rateurile unui critic de cursă lungă
https://www.ziarulmetropolis.ro/tudor-caranfil-rateurile-unui-critic-de-cursa-lunga/

CRONICĂ DE CARTE „Dicţionar subiectiv al realizatorilor filmului românesc“ (Editura Polirom, 2013), cea mai nouă carte a criticului de film Tudor Caranfil, conţine numeroase verdicte critice ratate, în special la cineaşti de valoare.

Un articol de Ionuţ Mareş|19 noiembrie 2013

CRONICĂ DE CARTE „Dicţionar subiectiv al realizatorilor filmului românesc“ (Editura Polirom, 2013), cea mai nouă carte a lui Tudor Caranfil, este o panoplie utilă a regizorilor români de lungmetraj de ficţiune din toate timpurile, dar care conţine numeroase verdicte critice ratate, în special la cineaşti de valoare.

Unul dintre cei mai longevivi, prolifici şi apreciaţi istorici şi critici de film din România, Tudor Caranfil a oferit, în decenii de activitate neîntreruptă, câteva volume esenţiale pentru bibliografia oricărui pasionat de cinema. În plus, emisiunile sale TV de dinainte şi de după 1989 au educat într-ale filmului generaţii de cinefili.

Cele mai cunoscute sunt, bineînţeles, ediţiile multiple ale vastului „Dicţionar universal de filme” şi cărţile din seria „Vârstele peliculei”, reeditate, inspirat, în ultimii ani în colecţia Cinema a Editurii Polirom. Iar „Cetăţeanul Kane. «Romanul» unui film” este, indiscutabil, una din cele mai pasionante cărţi de cinema apărute în limba română.

Cu atât mai surprinzătoare sunt rateurile de care dă dovadă Tudor Caranfil atunci când se aventurează în judecăţi critice cu caracter decisiv în proaspăt apărutul „Dicţionar subiectiv al realizatorului filmului românesc”, care continuă binevenita colecţie de specialitate de la Polirom.

Capacitatea de a aduna într-un singur volum toate numele de regizori care au realizat cel puţin un lungmetraj de ficţiune în cinematografia română şi de a le comenta opera (documentarele, animaţia şi producţiile pentru televiziune sunt excluse) nu putea aparţine decât unui critic cu o experienţă de zeci de ani şi cu exerciţiul vizionării a mii de filme.

Întreprinderea lui Tudor Caranfil este copleşitoare prin anvergura pe care şi-o propune – aceea de a sintetiza, în 270 de pagini dense şi sub forma unui dicţionar structurat alfabetic, o istorie critică a întregului secol de existenţă a cinematografiei române.

Din această perspectivă, cartea este extrem de necesară şi, probabil, îşi va dovedi şi mai mult importanţa odată cu trecerea timpului. „Şi unica ambiţie a autorului acestui dicţionar, fie el şi subiectiv, rămâne de a fi util cinefilului cufundat în miraculoasa aventură care a adus noua tinereţe a artei noastre cinematografice…”, scrie, de altfel, autorul, în încheierea Argumentului.

Tudor Caranfil: „Alexa Visarion rămâne un diletant recidivist“

Un astfel de proiect ambiţios îşi are însă riscurile sale, de care Tudor Caranfil pare conştient, dar pe care nu le evită în totalitate. Autorul îşi ia totuşi o măsură de precauţie şi strecoară adjectivul „subiectiv” în titlul cărţii, ca un scut împotriva unor eventuale critici.

Numai că acest „subiectiv” nu ar fi trebuit să-l exonereze de o mai mare rigoare analitică, într-o carte ce se vrea o „consemnare de istorie stratificată”, având ca imbold explozia creativă de necontestat şi fără precedent pe care a arătat-o în ultimul deceniu ceea ce a fost numit drept Noul Cinema Românesc.

Volumul poate fi citit sau recitit atât ca un dicţionar, adică deschizând la un autor sau altul în funcţie de interesul de moment, cât şi de la un capăt la celălalt, ca un mozaic al diferitelor forme sub care s-au manifestat talentul şi inspiraţia sau lipsa lor în filmul de lungmetraj.

Iar pentru cei interesaţi cu adevărat de regizorii români şi de filmografiile lor, lectura poate fi antrenantă şi pasionantă. Şi asta pentru că Tudor Caranfil dă dovadă de o capacitate remarcabilă de sinteză, de un stil sprinţar care evită deopotrivă academismul sec şi cancanurile jurnalistice, de un bagaj solid de informaţii şi cunoştinţe şi de unele formulări plastice spectaculoase, chiar dacă tranşante.

Citiţi şi: Nae Caranfil: „Acolo unde mulţi cineaşti exersează violul, eu exersez seducţia“

Acestea din urmă se fac remarcate şi îşi găsesc mai confortabil locul pe terenul fără provocări şi capcane al regizorilor mediocri sau deloc înzestraţi, ale căror filme, în marea majoritate lipsite de valoare, nu sunt foarte greu de pus la zid.

Despre Alexa Visarion scrie că, „după mai bine de 30 de ani de tentative repetate de a comunica pe plan cinematografic”, „rămâne, pentru film, un diletant recidivist”, în timp ce despre un film al lui Marius Theodor Barna notează că este „defăimător sub aspectul ideilor şi primitiv sub cel al limbajului”.

Un merit al „Dicţionarului” este că recuperează numeroşi regizori uitaţi sau de-a dreptul necunoscuţi, un aspect important în special în ce priveşte prima jumătate a secolului al XX-lea, dar şi în ce priveşte cinematografia din timpul comunismului, în pofida faptului că o parte copleşitoare din aceasta din urmă reprezintă, acum, maculatură – filme sacrificate pe altarul producţiei la normă (ideologică).

Prin acest volum, Tudor Caranfil reafirmă cu tărie ideea de regizor ca autor (chiar dacă cei mai mulţi dintre cineaşti au fost sau sunt simpli executanţi – ai imperativelor oficiale, în trecut, sau comerciale, în prezent), într-o cinematografie care, asemeni oricărei alta, a construit un adevărat cult al actorilor, consideraţi de publicul larg o garanţie a calităţii unui film, în detrimentul semnăturii regizorale.

tudor caranfil

Calităţile vizibile ale „Dicţionarului subiectiv al realizatorilor filmului românesc” sunt însă umbrite şi subminate de o serie de rateuri. Primul reproş vizează structura cărţii, mai exact includerea în volum – aşa cum anunţă, de altfel, şi titlul – nu doar a cineaştilor români, ci şi a realizatorilor străini care au avut legături, directe sau extrem de îndepărtate, cu cinematografia autohtonă.

Dacă, de pildă, prezenţa unor cineaşti ca spaniolul Jesus del Cero, în contemporaneitate, sau francezul Henri Colpi, în trecut, îşi găseşte justificarea prin filmele turnate de ei în România, includerea unor autori care au avut doar tangenţial legătură cu cinematografia română este nemotivată. Volumul conţine numeroase exemple de regizori care nu doar că nu au filmat în România, dar de multe ori nici au folosit actori români, ci doar poveşti ce au ca personaje români.

De exemplu, regizorul australian Bruce Beresford, inclus în dicţionar, a realizat în 1988 un film care avea ca protagonistă o imigrantă româncă, jucată de… Paulina Porizkova. Similar, surprinde prezenţa lui Laurence Olivier, care a regizat un film, „Prinţul şi dansatoarea” (dansatoarea fiind interpretată de Marilyn Monroe), în care el îl joacă pe „regentul Carpathiei”, probabil singura „legătură” a legendei britanice cu România.

Pe terenul minat al cineaştilor determinanţi, cărora le dedică, de altfel, şi cele mai multe pagini, apar şi cele mai vizibile slăbiciuni ale aparatului critic al lui Tudor Caranfil, care funcţionează, totuşi, just în cazul unor regizori valoroşi, dar lipsiţi de geniu, aşa cum sunt Radu Gabrea, Stere Gulea sau Tudor Giurgiu.

Filme luate la ţintă: „Rocker“ şi „Poziţia copilului“ 

Inexplicabilă însă, pentru un autor pasionat de detaliile de istorie cinematografică, este afirmaţia următoare, legată de celebrul film „O sută de lei” al lui Mircea Săucan: „Cum filmul a fost victima unei remontări, în lipsa autorului e greu de stabilit valoarea iniţială a faptului artistic”.

Criticul nu ştie sau omite că s-a salvat totuşi o variantă a filmului aşa cum a gândit-o Săucan şi care e străină de descrierea obtuză şi extrem-minimalizatoare pe care i-o face Caranfil: „Ceea ce mai rămâne, în afara zorzoanelor stilistice (plimbări abulice prin locuri insolite, conversaţii şi gesturi ambigue, scene de tandreţe cenzurată între fraţi, lipsă de finalitate, când nu chiar eclipse de logică), sunt momentele disparate ale unei adolescenţe teribile, intepretate de Dan Nuţu, durul-vulnerabil al cinematografiei anilor ’60”.

Pentru Tudor Caranfil, „exasperarea artistului”, adică a lui Lucian Pintilie în „De ce trag clopotele, Mitică?”, este o „stare tradusă „mitocăneşte” în elemente directe: mizerie, sânge, chelfăneli, lupte de cocoşi, hingheriade”, în timp ce „noroiul îneacă literalmente imaginea, înăbuşă, ca o magmă, sugestia, întreţinând impresia sărăciei de mijloace şi inspiraţie”. Exact ţintele căutate de Pintilie se transformă, în judecata lui Tudor Caranfil, în neputinţe.

Citiţi şi: Lucian Pintilie, regizorul celui mai bun film românesc din toate timpurile, împlineşte 80 de ani

„Rocker” (2013), un film subapreciat şi puţin văzut al tânărului Marian Crişan, îi oferă autorului un prilej de a exprima o surprinzătoare pudibonderie şi o evaluare critică stupefiantă şi nedemnă de un dicţionar, fie el şi subiectiv: „Greu de suportat în monotonia verbală şi gălăgia sa „muzicală”, filmul are dialoguri pigmentate, ori de câte e posibil şi chiar când nu mai e, de combinaţii care permit invocarea candidă a cuvântului p..ă. Realizatorul e convins că, astfel, filmează „viaţa aşa cum e!”.

Evident, fiindcă aşa ar vorbi rockerii între ei. Că situaţiile în care-i implică sunt halucinat de false nu mai contează. De preferat fuseseră tăcerile din „Morgen”, filmul de debut al autorului, decât această făcătură insuportabilă prin gratuitate şi patetism gestual…”.

Despre „Poziţia copilului” (r. Călin Peter Netzer), premiat cu Ursul de Aur la Berlin în acest an, scrie, de asemenea, peiorativ, într-un text demn mai degrabă de un blog de începător decât de un critic de cursă lungă: „Filmul, nu fără calităţi, «vorbea» prea mult, el s-ar fi vrut şocant din primele imagini, de la primele replici, într-o sindrofie cu dialoguri ornate generos prin invocări ale organelor intime «de ambele sexe», cum spuneau clasicii. Desigur că, folosind, acest limbaj, cineaştii denunţau «neamul prost» al elitelor noastre actuale, dar, Doamne!, de ce «pana mea» atâta ostentaţie?!”.

Războaie personale cu mari regizori?

De notorietate (pentru că nu reprezintă o noutate) sunt părerile nejustificat de dure (sau, mai degrabă, ridicol-puerile) în privinţa celor mai importanţi regizori ai generaţiei ’70: Mircea Daneliuc, Dan Piţa sau Mircea Veroiu, care, în pofida declinului evident de după 1990, au realizat, la început de carieră, câteva din puţinele filme de valoare ale cinematografiei române.

În texte care par a purta amprenta unor posibile războaie personale, Caranfil scrie, printre multe afirmaţii tranşante, că Daneliuc este un „cineast care se afirmă mai ales cu autoritate şi gălăgie”, şi acuză, la „Concurs”, de Dan Piţa, „banalitatea parabolei şi, mai ales, lipsa de veridicitate”, iar la „Pas în doi”, de acelaşi regizor, „calofilia obsesivă, fără acoperire epică, în care bizareria suprarealistă (…) reflectă încercarea disperată de a sparge, cumva, canoanele estetice impuse, dar printr-un studiu de atelier chinuit, fără sinceritate şi emoţie reală”.

Astfel de opinii sunt cu atât mai greu de înţeles cu cât autorul se arată binevoitor cu opera lui Ioan Cărmăzan şi cu multe din filmele Sergiu Nicolaescu (pe care criticul îl numeşte „profesionist” şi chiar „maestru”) sau temător în a se aventura în judecăţi valorice în cazul unor producţii de impact (de exemplu, „După dealuri”), pentru care preferă să ofere idei decupate de la alţi critici, din România sau din străinătate, ori să înşiruie liste de premii.

Criticul se abţine, de asemenea, de la a comenta filmografia fiului său, cineastul Nae Caranfil, a cărui operă este analizată într-un text semnat de Mihai Fulger (care oferă şi interpretarea la un alt cineast, regretatul Cristian Nemescu).

În pofida numeroaselor scăpări, „Dicţionar subiectiv al realizatorilor filmului românesc” reprezintă, totuşi, o panoramă concludentă a cinematografiei române, a cărei evoluţie a reflectat intens istoria sinuoasă şi marcată de rupturi a României din ultima sută de ani.

Paradoxurile lui Tudor Caranfil au fost exprimate, în stilul său plastic, de Alex Leo Şerban, într-o recenzie de acum câţiva ani la „Dicţionarul universal de filme”: „Pentru a pricepe suceala lui Caranfil-père, e suficient să vă spun că nu-l gustă pe Bresson, în schimb îl adoră pe Angelopoulos, şi că nu-i plac Tarkovski şi Spielberg, în schimb se dă în vânt după Alain Resnais şi Ioan Cărmăzan. Pas’ de-nţelege ceva”.

Ionuţ Mareş, autorul cronicii,

este şi colaborator al blogului
de film şi cultură cinematografică

Marele Ecran

Foto cu Tudor Caranfil – Adi Marineci

27
/03
/19

Dacă biblioteca ta este plină de povești care se petrec în spațiu, lupte intergalactice, personaje cu puteri supranaturale, animale fantastice, tărâmuri nevăzute și supereroi, atunci te numeri printre #DragoniiDeBibliotecă și nu poți lipsi la a opta ediție a singurului târg de carte creat exact pentru tine: Final Frontier!

25
/03
/19

“Între pasiune şi suferinţă asemănarea este atât de mare încât, de-a lungul timpului, oamenii au ajuns să le confunde şi să le boteze cu acelaşi cuvânt: patimă, a pătimi. O ironie filologică.” – Ana Blandiana . Astăzi, de Buna Vestire, una dintre cele mai graţioase şi puternice voci din poezia feminină românească împlineşte 77 de ani.

12
/03
/19

Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bld. Regina Elisabeta nr.38) vă invită miercuri, 13 martie, de la orele 19.00, la lansarea romanului „Hemingway și cu mine” de Paula McLain, o emoționantă reconstituire ficțională a iubirii dintre Ernest Hemingway și celebra corespondentă de război și scriitoare americană Martha Gellhorn.

07
/03
/19

METROPOLIS SPECIAL Din 8 martie o redescoperim pe Nina Cassian prin intermediul documentarului „Distanța dintre mine și mine”, semnat de Mona Nicoară și Dana Bunescu, ocazie cu care vă propunem o incursiune în viața poetei cu ajutorul notelor sale de jurnal.

06
/03
/19

CRONICĂ DE FILM „Distanța dintre mine și mine” (2018), de Mona Nicoară și Dana Bunescu, nu este important doar prin valoarea de document – Nina Cassian filmată în ultima perioadă a vieţii. Este un documentar ambițios prin montajul care pune în dialog memoria personală a scriitoarei și arhivele din timpul comunismului.

05
/03
/19

Oficial, este primăvară, iar cititorii își pot abandona hainele groase în dulapuri pentru a face loc sacoșelor din pânză încărcate cu cărți. Iată propunerile Grupului Editorial ART pentru noul sezon!

28
/02
/19

Este numită „un Salinger al generației Snapchat”, iar despre irlandeza Sally Rooney s-a mai spus că este „primul mare scriitor millenial” (The New York Times) și că „pur și simplu îți citește toate gândurile” (Vogue). Romanul său de debut, „Conversații cu prieteni”, a apărut la Curtea Veche Publishing. Volumul, numit de The Millions „un debut miraculos” a fost primit cu mult entuziasm și a fost recompensat deja cu premii importante.

26
/02
/19

Pe 28 februarie, de la ora 19.00, publicul larg, dar și cel de specialitate este așteptat la o reîntâlnire cu Eugène Ionesco, celebrul dramaturg fiind invitatul „virtual” al dezbaterii Eugen Ionescu/Eugène Ionesco: teatru și identitate culturală, prin intermediul unui interviu de arhivă unic și prea puțin cunoscut – pus la dispoziție de către Departamentul Arhivă Media și Documentare al TVR. Fragmente din acest interviu, realizat în anul 1967, vor fi proiectate în cadrul dezbaterii de la Teatrelli.

Pagina 20 din 109« Prima...10...1819202122...304050...Ultima »