Spectacolul „Cum se cuceresc femeile” de Woody Allen, în regia lui Liviu Lucaci, de la Teatrul Metropolis, are tangenţe cu lumea filmului, iar Tudor Jurgiu semnează proiecţiile. Regizorul povesteşte despre cinematografia de consum, despre studenţii săi de la Scenaristică şi despre recitirea basmelor lui Petre Ispirescu.
Un articol de Monica Andrei|4 martie 2016
Tudor Jurgiu a absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L. Caragiale”, Facultatea de Film, în 2009. Unul dintre filmele de scurtmetraj, “Nunta lui Oli”, a fost selectat în multe festivaluri și a luat câteva premii (Cel mai bun scurt metraj la Leeds – UK, Cel mai bun scurt metraj la Gala Premiilor “Gopo” – 2010). În 2013, a luat premiul trei în secțiunea Cinefondation a Festivalului Internațional de Film de la Cannes cu scurtmetrajul “În acvariu”, filmul de master, care a fost apoi selectat la Uppsala și Zagreb. Tot în acel an, a avut premiera la San Sebastian cu filmul de lungmetraj “Câinele Japonez”, care a a fost selectat ulterior la Salonic, Varșovia, Mumbai, Istanbul.
Divorțat recent, Allan Felix încearcă din nou să cucerească femeile, imitându-l pe Rick Blaine, jucat de legendarul Humphrey Bogart în “Casablanca”. De unde a venit ideea realizării filmuleţului pentru spectacolul “Cum se cuceresc femeile”?
A fost ideea lui Liviu Lucaci, în timp ce lucra la spectacolul amintit, să facă “amestecul” acesta de teatru şi film. Subiectul scenariului este legat strâns de lumea filmului. Personajul principal, rol interpretat de Claudiu Bleonţ, este un mare critic de film, şi atunci, cumva îmbinarea asta părea firească şi se cerea din textul lui Woody Allen. Scenariul filmuleţelor le-am discutat înainte de filmări, apoi le-am făcut împreună cu Liviu şi cu actorii. Ne-a ajutat şi operatorul George Chiper.
Teatrul şi filmul sunt două arte cu estetică diferită. În spectacolul lui Liviu Lucaci, Claudiu Bleonţ dialoghează cu actriţa de pe ecran, ca într-un vis. Cum credeţi că va privi publicul această combinaţie de scene de teatru cu momente de film?
Cred în succesul la public în urma combinaţiei teatru-film. Greul rămâne pe umerii lui Claudiu Bleonţ care joacă cu o înregistrare pe peliculă. Am combinat ceva rigid şi ceva flexibil. Filmul e tot timpul la fel, iar jocul actorului diferă. Am încercat să lăsăm nişte pauze ca el să aibă timp pentru dialog, să nu fie prea lungi.
Cât au durat filmările? Aţi avut peripeţii?
Cam o săptămână au durat filmările. S-a întâmplat ceva amuzant în scena cu pianul. Erau nişte lumânări aprinse pe pian şi, la un moment dat, Claudiu Bleonţ o apleacă pe spate pe Alexandra Sălceanu, femeia visurilor lui din spectacol, căreia i-a luat foc părul. Am sărit toţii să stingem focul. A fost prima dată când am lucrat la un fel de pastişă după “cinema noir”. Atunci, m-am bucurat de retrospectiva de “cinema noir”. Am revăzut nişte filme “noir”, de unde am luat idei de ecleraj, de cadre, montaj, am observat jocul actorilor.
Personajul lui Claudiu Bleonţ este inteligent, maniac, paranoic, avea o carieră, dar rămas repetent în dragoste; cu o lume interioară activă, îşi imaginează multe situaţii de viaţă, nu se poate linişti, este permanent în căutări. Este ofertant să transpui toată imaginaţia asta fantezistă a lui în teatru. Este critic de film, iar multe din fanteziile şi frustrările lui sunt legate de film, şi felul în care alege el să-şi satisfacă sau contrabalanseze frustrările. Cadrele introduse dau un farmec aparte întregului spectacol. Momentele de teatru film se îmbină armonios. Apare în scenă personajul imaginar Humphrey Bogart care îi dă lecţii criticului despre cum ar trebui să se manifeste în viaţa lui sentimentală, după ce a fost părăsit.
Cu filmul “Câinele japonez” aţi fost în multe festivaluri. Cum aţi lucrat cu Victor Rebengiuc?
M-am bucurat mult că am putut să merg în festivaluri cu filmul. Când l-am distribuit pe domnul Victor Rebengiuc în film, nu aveam experienţă, că nu mai făcusem până atunci un film de ficţiune de lungmetraj; eram puţin intimidat, nu ştiam cum va reacţiona, eu fiind mult mai tânăr ca dânsul, însă mi-am revenit, pentru că domnul Rebengiuc este deschis, comunicativ, profesionist, serios, cald, şi am lucrat bine.
La ce lucraţi acum?
Am terminat de scris un scenariu de lungmetraj şi vreau să particip la concursul de proiecte de la Centrul Naţional Cinematografic, de unde doresc finanţare.
Ce predaţi la UNATC, Facultatea de Film?
Scenaristică. Am predat la trei generaţii diferite şi pe câţiva studenţi pot paria. Lucrez acum la anul I. Este o plăcere pentru mine să lucrez cu studenţii. Le-am dat teme ce presupun nişte exerciţii observaţionale, cerându-le să meargă prin Bucureşti de unde să-şi culeagă informaţiile, apoi să scrie, şi am fost susprins cât de interesante erau. Abia aşteptam să ajung la curs, să le ascult poveştile, observaţiile de personaje cu care vin la atelierul nostru, să-i descopăr pe ei, să învăţăm împreună. De fiecare dată am vrut să constat care este dinamica grupului şi ce vor ei.
Am constatat din observaţiile făcute de ei, că lucruri banale devin interesante dacă eşti atent, priveşti insistent, şi apoi te apuci să scrii. Redescoperim împreună anumite filme sau personaje, discutând. Îmi dau seama că uneori vin cu o idee preconcepută la curs, apoi facem împreună un drum, nu vreau să ofer concluzii, vreau să le redescoperim împreună. Exerciţiile observaţionale pentru studenţii mei nu sunt atât de simple. I-am trimis pe studenţii mei în liceu, la tribunal, în piaţă, sau spitale, la secţia de poliţie, să vadă, să provoace, să observe, apoi să scrie. Oricât de mult te duci într-o zonă de poveste, nu poţi ignora ceea ce se întâmplă în realitatea din jur.
O carte pe aţi citit-o şi pe care o recomandaţi publicului?
Una dintre lecturile care m-au pasionat, pentru că am revenit la nişte lucruri pe care credeam că le ştiu, sunt basmele culese de Petre Ispirescu.
Stuctura scenariului e mai aproape de literatură. Există biblioteci întregi de folclor, iar basmele sunt mici scenarii de film de ficţiune. Acesta este motivul pentru care aţi ajuns să citiţi basme?
Foarte multe basme au teme actuale, mai ales româneşti, sunt mult mai complicate decât pare, au nişte idei interesante, teme moderne, un conflict bine conturat. Tema feminismului sau a identităţii sexuale, a relaţiilor dintre femei şi bărbaţi de exemplu, extrem de modern abordată, cu mult umor, ironie. Le citisem în liceu doar pe cele faimoase şi între timp le-am recitit pe toate.
Un film nu poate exista dacă nu avem scris scenariul, iar cinematograful nu îşi are sensul dacă nu se fac filme. Dacă tot am vorbit despre combinaţia teatru-film din spectacolul amintit, vă rog să-mi spuneţi ce rol are cinematograful în viaţa omului şi de ce are nevoie omul de film?
Cinema-ul e o parte a culturii contemporane, şi e foarte important, să se studieze încă din clasele mici, pe lângă literatură, şi filmul la şcoală. Educaţia mi se pare extrem de importantă. Nu există educaţie de film în licee, în şcoli. Copii trebuie obişnuiţi să vadă anumite filme. Dacă sunt expuşi la ceea ce e în blockbustere, normal că vor vedea filmul ca o formă de escapism sau de divertisment.
E important ca din şcoală să fie format viitorul public de film. Gustul se formează prin filmele pe care le recomanzi spre vizionare. S-au închis spaţiile unde funcţiona un cinematograf din cauza unei legi. Multe dintre cinematografele din ţară au rămas în paragină şi s-au distrus, altele au fost desfiinţate. Nu mai există cinematografe în oraşele din ţară.
