Tudor Muşatescu s-a născut pe 22 februarie 1903. S-a stins din viaţă la vârsta de 67 de ani, în 1970, lăsând în urma sa capodopere ale dramaturgiei româneşti. Fiul său, Bogdan Muşatescu, spunea că „Titanic vals“ a avut 35 de ridicări de cortină, la o singură reprezentaţie.
Un articol de Ziarul Metropolis|21 februarie 2014
„Dacă îmi recunosc un merit ca dramaturg este că oricare din personajele mele, înţepat cu un ac, va sângera sânge viu, uman“, spunea Tudor Musatescu, autorul pieselor „…Escu“ sau „Visul unei nopţi de iarnă“.
Ziarul Metropolis vă prezintă ultimul interviu acordat de Tudor Muşatescu, în 1970, în revista Teatrul, cu puţin timp înainte de a muri. Dramaturgul a fost intervievat de scriitoarea şi jurnalista Marica Beligan.
– Marica Beligan: Tudor Muşatescu, un mare scriitor, un strălucit om de teatru, un spirit viu, ales, pătrunzător. Dar dumneavoastră ştiţi mai bine decât mine cine-i Tudor Muşatescu, nu-i aşa?
– Tudor Muşatescu: Pseudonimul meu.
– Iată un excelent muşatism. N-aţi vrea să-l completaţi?
– Ba da, dar abia am început. Uite ce e: eu cred că fiecare om este geamănul unui anonim. Personal, am trăit mai multe vieţi, unele din ele îmi aparţineau numai mie, altora le-am împrumutat numele. Ce e foarte curios, e că cele cărora le-am dat numele meu sunt cele mai cunoscute.
– Există o vârstă a înţelepciunii. Aţi păşit în această vârstă?
– A înţelepciunii? „Pentru“ înţelepciune.
– Dacă vreţi dv., „pentru“!
– Dacă-i vorba pe aşa, nici nu m-am născut încă.
– Ce înseamnă pentru dv. înţelepciunea: resemnarea, indiferenţa, entuziasmul?
– În nici un caz abandonul.
– Dar entuziasmul?
– Entuziasm şi înţelepciune sunt noţiuni incompatibile. Cât priveşte înţelepciunea, ea nu există în stare pură. Fiecare trebuie să fie propriul său bijutier. Vrăjitorul care scoate dintr-un cărbune mort, stins, o piatră preţioasă, e un înţelept. Şi cei care fac cultura lumii sunt înţelepţi. Din păcate, cei care iau în mână o carte, nu se gândesc la munca meşterului.
– Ce înseamnă pentru dv. anii de bătrâneţe: o povară, un privilegiu ori o posteritate anticipată?
– Pot să mă exprim mai liber?
– Vă rog, vă rog…
– Povară, privilegiu, posteritate? Nu. Pur şi simplu o măgărie.
– Vi se întâmplă vreodată seara, înainte de a adormi, să vă gândiţi la ce a fost? Să retrăiţi trecutul?
– Eu nu retrăiesc trecutul. Mă menajez.
– Şi atunci la ce vă gândiţi înainte de a vă culca?
– Citesc. Şi mă gândesc la ce va fi după noaptea aceea. Cel mult îmi amintesc. Dar refuz din toată fiinţa mea să revin pe unde am mai trecut.
– Dacă ar fi ca miracolul să se împlinească şi să puteţi reîncepe totul din nou, de la capăt, ce drum v-aţi alege?
– Poate răspunsul meu să fie surprinzător. Dar în orice caz e sincer şi nedeliberat. Aş fi vrut să fiu mamă.
– Bine, dar, după informaţiile mele, un tată nu poate fi mamă.
– M-ai întrebat ce aş fi vrut să fiu. Dacă e pe ce sunt, n-aş vrea să fi fost altceva decât ce am devenit.
– Viaţa dv. e una din cele mai bogate, mai pline. Aţi cunoscut succesul în literatură, aţi făcut una din cele mai frumoase şi mai sigure ascensiuni în teatrul românesc, aveţi o familie, un copil… Vă socotiţi un om împlinit?
– Până la copil… Aş fi vrut doi.
– Care din concesiile, pe care le-ţi făcut de-a lungul anilor, a fost obligatorie, necesară? Care din concesii s-au dovedit de prisos?
– În principiu, concesiile nu sunt obligatorii. Sunt uneori capitulări, alteori expresia bunăcreşterii, a prieteniei, a iubirii. Dar concesia e aproape totdeauna o abdicare.
– Deci e un lucru zadarnic? Aţi făcut zădărnicii?
– N-am păr în cap câte concesii am făcut. În fiecare zi cel puţin una.
– Aşadar, existenţa dv. a fost o suită de abandonuri, aşadar aţi obţinut victoria prin capitulări?
– N-am zis asta. Socot concesia – în esenţa ei – o capitulare. Dar trebuie să-mi completez ideea, ca să mă înţelegi exact. E nevoie, dacă vrei să fii o fiinţă vie, să abdici, din când în când, de la rigorile abstracte, să cedezi.
Toate concesiile mele au izvorât din dragoste, şi apoi însăşi dragostea e o concesie şi anume cea mai mare pe care o face ceea ce e aprig, egoist în noi. Până şi ofiţerul stării civile, când dăruieşte oficial un om altuia, le face o concesie…
– Aţi însoţit totdeauna umorul de duioşie. E o chestiune de temperament sau aţi dorit să răspundeţi astfel gustului public?
– E transpunerea orizontală, adică pe foaia albă a manuscrisului, a lumii verticale care sunt. Oricum, eu mă consider un romantic – mă flatez puţin – oricum eu sunt un liric. Şi-apoi mi-e drag publicul. Deci amândouă tendinţele s-au îmbinat.
Am să-ţi dau un exemplu. La prepararea acidului sulfuric, în camera de plumb, există o substanţă care contribuie la realizarea acestui acid. După ce această substanţă şi-a jucat rolul de catalizator, ea poate fi despărţită de acidul sulfuric. Şi în scrierile mele, duioşia care intră în componenţa satirei poate fi ulterior reţinută. Iar eu o păstrez fiindcă fără ea nu pot continua.
– V-au interesat vreodată problemele băneşti? Aţi avut această patimă?
– Am fost totdeauna cel mai bogat om din lume. Dacă am avut cei cinci lei care îmi trebuiau, eram fericit. Niciodată nimeni n-a ştiut că eram sărac, sărac. Am ţinut să-mi păstrez demnitatea „lipsei“ şi să-mi asigur un cavalerism al mizeriei.
– V-a umilit cineva vreodată în viaţă? I-aţi iertat-o?
– Nu! Nu! Pentru că nu suport umilinţa! Am replicat contondent. Nimeni nu bănuia, într-un omuleţ oarecare, forţa şi dorinţa de a răspunde imediat, pe loc. Dar eu aşa eram. Cât priveşte celelalte umilinţe – de alt ordin – am încercat să le plătesc exact pe limba în care au fost rostite. Numai când nu mă ajutau mijloacele a trebuit, vai, să le iert.
– Cine v-a ajutat? Şi cum?
– Talentul. Eu n-am dat telefoane, n-am ciocănit la uşi. Mai sunt o grămadă de oameni în viaţă, care pot s-o confirme.
Scriitorul Tudor Musatescu (1903-1970)
– Dar nimeni nu a venit din propria sa iniţiativă să vă dea un sprijin?
– Niciodată. Când după 24 de piese scrise şi păstrate în sertar am prezentat-o pe cea de-a 25-a Asociaţiei Criticii Dramatice, care acorda un premiu (pe care nu l-am primit niciodată), piesa a fost jucată de Teatrul Naţional. Totdeauna, unica mea carte de vizită a fost pagina scrisă de mine. Nu datorez nimănui, nimic!
– Citiţi mult?
– Enorm!
– Ce cărţi aţi citit în ultima vreme?
– În special literatură românească. Orice apariţie nouă. Şi ca să fiu mai sigur că nu-mi scapă nici o carte (asta nu înseamnă că le citesc până la capăt), m-am abonat la o librărie şi mi le aduce acasă un băiat care se recomandă ziarist, însoţindu-le de un fel de prezentare.
– Literatură străină nu citiţi?
– Ba da. Dar vreau să precizez că adineauri mă refeream la roman. În poezie, lucrurile stau altfel. Aici sunt realmente valori, dar lăsând la o parte câteva excepţii fericite, dăm peste nenumărate caraghioslâcuri.
Fireşte, autorii lor sunt la fel de stăruitori în a-şi obţine un post, un credit la Fondul literar, o bursă în străinătate, o situaţie în cultură, utilizând arsenalul anticultural îngăduit în asemenea cazuri.
Scandalul, revendicarea impertinentă, atacul huliganic, sunt, câteodată, fundamentul unor cariere artistice. Plachetele de versuri de care vorbesc nu spun nimic, nu se adresează nimănui, se scriu pentru un cerc închis, pentru un cerc de lăudători care-şi trec elogiul unul altuia într-un du-te-vino infernal.
– Şi după opinia dv., cărui fapt se datorează această invazie de mediocrităţi?
– Îngăduinţei acordate unei – cum să-i zic – cirezi, nu, pardon, cirezi nu-i bine zis, că mie-mi plac viţeii, unor duzini de poeţi de duzină.
– Dar dacă printre aceşti poeţi, astăzi respinşi de dv. sau de gustul public, se află talente care mâine vor face gloria literaturii româneşti?
– În aşteptarea lui Godot trăim cu toţii, dar nu e nevoie pentru asta de 450 de volume tipărite deodată. Decât să-mi pierd vremea ca să descopăr un vers bun într-o tonă de hârtie, mai bine-mi scriu memoriile. Evident, din când în când, apariţia unui poet (ca Sorescu) sare în ochi. Mai ales lângă atâtea delicate şi cartonate comprimate de tăcere.
Eu nu scriu cronică literară fiindcă mi-e milă de aceşti poeţi de rând, dar în memoriile mele, care sunt cea mai sinceră cronică (alături de elogiile către Marin Sorescu sau Nichita Stănescu sau Ana Blandiana), mă ridic contra tuturor făcătorilor şi agramaţilor care ţin afişul zilei.
Citiţi şi: MEMORIA CULTURALĂ Ştefan Iordache ar fi împlinit 73 de ani. Zece secrete pe care le-a aflat într-o viaţă
– Care este piesa pe care n-aţi scris-o şi aţi dori s-o aşterneţi urgent pe hârtie?
– Prima care mi se va cere de către primul dintre teatre.
– Trebuie să trag de aici concluzia, nu-i aşa, că orice ansamblu v-ar cere un text, veţi scrie acelaşi text, şi anume acela pe care-l purtaţi în inimă. Dar să trecem la altă chestiune: Povestiţi-mi, vă rog, o întâmplare care v-a zguduit în ultimul timp.
– Au fost multe. Cred că m-a impresionat deosebit moartea prietenului meu, Adrian Maniu. A fost o foarte grea lovitură. Apoi, Ion Iancovescu a avut grijă să-mi facă o plăcere identică.
– Dv. sunteţi autorul multor adaptări şi prelucrări. Din ce motive s-au născut ele?
– În momentul când începeam cu amicul şi colaboratorul meu Sică Alexandrescu această muncă, teatrul se găsea într-un moment de dificultate, deci ţelul a fost să antrenăm marele public.
– Care este prima piesă pe care aţi văzut-o şi care v-a impresionat?
– Înşir-te mărgărite. Aveam 13 ani şi venisem să-mi iau premiul de la „Tinerimea Română“. Îmi amintesc că la spectacol se găsea şi Victor Eftimiu. Mi-am dorit atunci, pe loc, definitiv, să devin autor dramatic, să ies la final să culeg aplauze şi să mi se zică „maestre“.
Dar de ieşit la aplauze n-am ieşit niciodată. Consider că publicul trebuie să-şi imagineze autorul piesei pe care o vede, să-i poată face portretul după propria lui fantezie şi că nu şade frumos să-i spulberi iluziile.
– Câte pagini cuprinde opera dv., domnule Tudor Musatescu?
– N-aş putea preciza. 1.000 de acte şi vreo 30.000 de pagini. În plus, articole de jurnal, scenarii şi interviuri.
– Toate piesele dv. au fost jucate?
– Aproape toate.
– Despre critică ce părere aveţi?
– Nu rostul ei trebuie pus în discuţie, asta e clar, clar ca lumina zilei pentru oricine, dar rostul unora în critică e îndoielnic. N-au competenţă. Şi apoi a devenit detestabil obiceiul ca fiecare scriitor să-şi ia câte un critic, îndeplinind, public, funcţia de servitor şi, intim, cea de cameristă intelectuală, amândouă slujbele fiind retribuite din statul de salariu al revistei ori editurii pe care o conduce cu eleganţa arendaşilor de pe vremuri.
– Ce opinii aveţi despre colegii dv. dramaturgi?
– Îi numeri pe degete. Eu am 10 degete şi nu vreau să fiu nedrept cu mâinile mele.
– Aţi fost animator de teatru şi regizor. V-a plăcut mai mult să fiţi scriitor?
– Cine vrea să facă teatru, acela trebuie să ştie totul despre această artă.
– Aţi avut prieteni foarte buni. Mai aveţi şi acum?
– Mai am… dar cei mai mulţi au dispărut. Arghezi a fost ultima mea cinstire în materie de prietenie. Şi Adrian Maniu. Şi Camil Petrescu. Oameni care, deşi aveau firi dificile, nu au izbutit niciodată să mă supere.
– Ce credeţi despre umor?
– Umorul adevărat este haz cu studii universitare. A nu se confunda cu mitocănia veselă.
– Cum o ducem cu umorul?
– Cât mai trăiesc eu, bine.
Articol republicat cu acordul Institutului Național al Patrimoniului, deţinătorul site-ului www.cimec.ro, care conţine arhiva electronică a revistei „Teatrul“.
Foto cu Tudor Musatescu – http://www.comunismulinromania.ro
