Aşezat pe malurile Dâmboviţei, cu un sol nisipos şi pânza freatică la suprafaţă, oraşul n-a putut beneficia, sute de ani de construcţii înalte; când au fost totuşi ridicate, s-au crăpat, s-au prăbuşit şi ruinat în urma cutremurelor, a invaziilor străine ori a nepăsării locuitorilor.
Un articol de Georgeta Filitti|1 august 2016
Constantin Brâncoveanu rămâne, ca şi înaintaşul său Matei Basarab, constructorul prin excelenţă. Croieşte Podul Mogoşoaii (actuala Calea Victoriei) şi ridică palatul de la Mogoşoaia. Contemporanii l-au urmat în această strădanie de modernizare a oraşului. Şi cazul banului Mihai Cantacuzino e exemplar în această privinţă. În plus, deşi ctitoriile sale bucureştene sunt remarcabile, o ciudăţenie a felului de receptare, proprie concitadinilor noştri, a făcut ca întreaga lui creaţie să fie cunoscută sub numele lui Colţea Doicescu.
Spitalul, ridicat de ban în 1704, pe locul Colţii, refăcut în mai multe rânduri, este şi astăzi, în urma amplelor modernizări, un reper de neocolit al oraşului. În curtea aşezământului, biserica, datorată aceluiaşi ctitor, e împodobită cu portretele familiei sale şi ale unor membrii din familia domnitoare Racoviţă. O şcoală şi o tipografie – azi dispărute – completau gândul generos al iniţiatorului, ucis la Constantinopol în 1715.
Dar în spaţiul Colţii, între biserică şi actualul Muzeu al Municipiului, a mai existat ceva. O construcţie pătrată de cărămidă, înaltă, după unii, de 50 de metri, după alţii, de 20, cu latura de 9 metri. A fost terminată în 1715. Intenţia de a deveni o clădire, pe cât de reprezentativă, pe atât de utilă pare evidentă.
După un desen din 1770, o schiţă a cojocarului Ioan sin Dobre de pe la 1790 şi reconstrucţia grafică a lui Nicolae Otetelişanu de la 1830 se vede că a urmat stilul brâncovenesc, cu decoraţii în stucatură. Pisania (textul motivant) era plasată sub stema imperială a Cantacuzinilor. În vârf, un foişor de dimensiuni mai restrânse, avea deasupra un glob şi o cruce; era înconjurat de o balustradă ornamentată cu capete de lei şi străjuită de patru turnuleţe. Era prevăzut cu un clopot, ceea ce i-a făcut pe specialişti să susţină că intenţia ctitorului a fost ca turnul să fie de fapt clopotniţa bisericii. În fine, un ceas uriaş bătea orele.
Pictura exterioară cu care a fost o vreme împodobit turnul Colţii – portrete de oşteni suedezi în costumele lor – a explicat şi obârşia constructorilor. Comanditarul cantacuzinesc s-a adresat unor suedezi scăpaţi din oastea regelui Carol al XII-lea, după lupta nenorocită a acestuia cu ţarul Petru cel Mare de la Poltava (1709) şi refugiaţi în Ţara Românească. A exista şi o legătură încă nedesluşită între polcovnicul Sandu Colţea, aflat în fruntea unor voluntari români în slujba suedezilor, prizonier după bătălie în Siberia, şi meşterii constructori.
Autortităţile fanariote, la cererea expresă a turcilor, au şters pictura. Apoi, progresiv, turnul s-a şubrezit, după cutremurele din 1802 şi 1838. În 1843, francezul Doussault, aflat o vreme în Principate, publică un desen în „L’Illustration” cu imaginea turnului. În 1860, Carol Pop de Szathmari, faimosul pictor fotograf, ia din balconul foişorului primele imagini panoramice ale Bucureştiului.
Dar zilele turnului erau numărate. Nevoia sistematizării oraşului, pentru croirea bd. Colţii (actualul bd. Ion Brătianu), conjugată cu crăparea zidurilor – la care s-a adăugat pledoaria inflamată a acad. G. Sion pentru dărâmare neîntârziată – au făcut ca turnul să dispară în 1888. Protestele publice şi articolele din foaia ocazională „Turnul Colţii” au rămas fără ecou. Era în vrema primarului Pake Protopopescu. Acesta a rămas în conştiinţa bucureştenilor deopotrivă ca demolator benefic şi novator fără egal pentru modernizarea oraşului.
Peste mai puţin de un veac, prin 1970, Primăria a marcat cu piatră albă încastrată în asfalt amprenta turnului Colţii. La repetatele cămăşuiri ale drumului, a dispărut şi acest semn. S-a păstrat doar numele, alăturat, în amintire, de spitalul ce dăinuie până astăzi.
FOTO: Ludwig Angerer
