„Uciderea cerbului sacru”. Cinism
https://www.ziarulmetropolis.ro/uciderea-cerbului-sacru-cinism/

CRONICĂ DE FILM Aşa cum ne-a obişnuit, Yorgos Lanthimos, cel mai titrat cineast grec al ultimilor ani, vine cu un nou film-şoc, „Uciderea cerbului sacru”. Însă împinge cinismul la extrem – deopotrivă faţă de personaje şi spectatori. O simplă demonstraţie de stil, o pedalare în gol.

Un articol de Ionuţ Mareş|24 Ianuarie 2018

Prima imagine din „Uciderea cerbului sacru” (2017), al doilea lungmetraj realizat în engleză şi cu staruri internaţionale, după „Homarul” (2015), al teribilistului cineast grec Yorgos Lanthimos (care a mai regizat anterior alte trei filme-parabolă şoc în Grecia, între care şi mai cunoscutul „Kynodontas”), este un prim-plan direct cu ceea ce pare o operaţie pe cord deschis.

Este un posibil semnal, în special pentru spectatorii nefamiliarizaţi cu bizareriile operei celui mai titrat regizor elen al momentului, că va urma un film care nu-şi va menaja spectatorii – o decorticare brutală.

Vedem destul de repede că suntem într-un spital de lux, aparent în America (lucru care se va clarifica pe parcurs, deşi nu e indicat niciun oraş), şi că imaginea din debut are legătură cu protagonistul – un chirurg specializat în cardiologie, Steven (jucat de Colin Farrel, care avea unul din rolurile centrale şi în „Homarul”), soţul unei doctoriţe, Anna (Nicole Kidman), şi tatăl unei fete şi al unui băiat.

Tot destul de repede facem cunoştinţă şi cu un alt personaj, tânărul şi aparent anxiosul Martin (jucat de Barry Keoghan, interpretul unuia din personajele principale din „Dunkirk”), care se întâlneşte des cu Steven într-o cafenea sau la spital şi pe care Steven decide să îl introducă şi familiei – legătura dintre cei doi, precum şi intenţiile şi puterile neaşteptate ale tânărului vor fi devoalate treptat.

Este premisa tipică, deloc originală, a unei naraţiuni în care un străin se infiltrează în viaţa unei familii relativ bogate, cu potenţiale urmări terifiant-tragice (tradiţia genului este destul de substanțială, de la „Teorema” lui Pasolini la „Funny Games”, clasicul film al lui Haneke, indubitabil unul din maeştrii lui Lanthimos).

Şi fără să cunoşti înclinaţia grecului spre subiecte absurd-extreme (îşi scrie scenariile împreună cu Efthimis Filippou), devine destul de evident încă de la primul contact cu personajele, de la primele cadre şi de la primele sunete de pe coloana sonoră că va urma ceva ce se vrea tulburător. Că ceva e putred cu această familie aproape blocată într-o viaţă aseptică.

Însă personajele sunt atât de fără relief şi de înţepenite în şabloanele prestabilite (chiar şi pentru standardele unui film de gen spre care trimite a doua jumătate) şi privite cu un atât de mare dispreţ de chiar cei care le-au creat, încât e imposibil să te apropii de drama vreunuia dintre ele, să-ți pese de ele, de unde şi sentimentul că violenţa adusă de deznodământ este gratuită şi că potenţialele efecte de horror s-au pierdut pe drumul demonstraţiei simpliste a lui Lanthimos.

Arsenalul etalat de regizor în asaltul său nemilos asupra spectatorului, urmărind să îi inducă acestuia un sentiment de nesiguranţă, să-l destablizeze, în pregătirea unei inevitabile explozii finale, se dovedeşte repetitiv şi nu foarte original.

În primul rând, mişcările de aparat. Pentru a contrabalansa postúrile aproape încremenite ale personajelor (unele priviri fixe, în gol, tot mai tulburate pe măsură ce schema narativă avansează), dar mai ales pentru a amplifica sentimentul de nelinişte, Lanthimos alternează „zoom in”-urile şi „zoom out”-urile cu uşoare travelinguri orizontale şi, uneori, chiar cu deplasări în diagonală ale camerei, pentru a crea un disconfort evident spectatorului şi a reflecta şi stilistic ciudăţeniile personajelor. La asta se adaugă numeroasele unghiuri neobişnuite de filmare şi unele cadre de interior în care imaginea pare cvasi-deformată.

În al doilea rând, coloana sonoră. La început, constă în sunete scurte, reci, tăioase, care se tot înmulţesc şi se amplifică, până la asediul auditiv din secvenţele decisive dinspre final.

Este un dispozitiv regizoral destul de rigid şi rudimentar, lipsit de fantezie şi de inventivitate. Şi nu face decât să dezvăluie adevăratul interes al lui Lanthimos: să epateze prin stil, să şocheze o parte a publicului de filme arthouse, să câştige bunăvoinţa unor critici care îi apreciază presupusa îndrăzneală şi să acceadă la marile festivaluri şi la premii, sub aparenţa că spune ceva răscolitor despre ideea de vină şi despre răul din om şi din lume. Este lipsit de onestitate şi chiar ridicol să pretinzi că demaşti lipsa de moralitate şi cinismul fiind la rândul tău extrem de cinic.

„Uciderea cerbului sacru” („The Killing of a Sacred Deer”)  intră în cinematografe vineri, 26 ianuarie, fiind distribuit de Independenţa Film.

01
/04
/13

Festivalul Internaţional de Film Cinepolitica (2 - 7 aprilie, Cinema Studio şi Elvira Popescu) începe marţi, 2 aprilie, ora 20.00, la Cinema Studio din Capitală, cu un subiect provocator şi un film proiectat în premieră în România: „Frumoasa adormită”/ „Bella addormentata”, în regia lui Marco Bellocchio.

25
/03
/13

„Toată lumea din familia noastră“, în regia lui Radu Jude, a câştigat premiul pentru cel mai bun film la Gala Premiilor Gopo. Radu Jude a câştigat premiul pentru regie, iar Şerban Pavlu premiul pentru cel mai bun actor în rol principal pentru prestaţia din acelaşi film

Page 226 of 228« First...102030...224225226227228