Ultima amintire cu Toma Caragiu
https://www.ziarulmetropolis.ro/ultima-amintire-cu-toma-caragiu/

MEMORIA CULTURALĂ Ultimul interviu, ultimul rol în teatru şi în film, ultimul Revelion, ultima amintire cu Toma Caragiu, actorul care s-a născut în 21 august 1925 şi a murit în plină glorie la cutremurul din 4 martie 1977.

Un articol de Monica Andrei|20 august 2017

Cei care l-au cunoscut își amintesc că atunci când râdea, râsul lui Toma Caragiu era un râs marcat de o tristețe sfâșietoare. Despre râs vorbește, în ultimul său interviu din publicația „Flacăra”, în aprilie 1976, cu un an înainte de pleca dintre noi.

Ultimul interviu…

„Eu nu râd de oameni, ci cu oamenii, îi iau cu mine, mă înțeleg, comunic cu ei. Râd de cei care-și pun morga pe obraz – ca gulerul tare la gât – și eu simt licheaua șireată dedesubt; mă leșină de râs privirea caldă, sinceră, tovărășească, în care eu găsesc demagogia fălcoasă; hohotesc cu sughițuri de principialitatea care acoperă, ca un capac, interesul dă în clocot. Comedia face parte din noi. Comedia trebuie să aibă adresă. Să pună în țeapă. Să biciuiască moravuri, caractere, proaste deprinderi, toate impuritățile morale care plictisesc, obosesc și încurcă mersul înainte. Mediocritatea se apără genial, credeți-mă! Ea află tot, notează tot și, de fapt, mimează tot…”, spunea atunci actorul.

Posteritatea cultivă memoria lui Toma Caragiu. Actorul este la fel de prezent și viu în memoria românilor, prin filmele în care a jucat, spectacolele de teatru radiofonic și televiziune. Despre Toma Caragiu s-au scris cărți, a fost omagiat prin articole, dar cea mai puternică și vie rămâne ultima amintire, deoarece e ultima felie de viață ce se repetă la nesfârșit în mintea celui care l-a cunoscut, ca un film în ralanti.

Ultimul rol, ultimul Revelion și ultima amintire…

Ana Blandiana (vecina de scară): Îmi amintesc în 1977 o întâlnire pe care o am în minte mai bine decât altele, pentru că m-a impresionat în alt fel. Ne vedeam de obicei în lift sau pe scări, schimbam câteva cuvinte, ne promiteam că ne facem timp pentru a sta cândva mai mult de vorbă. De data aceea ne opriserăm însă, în fața Universității, la 20 de metri de blocul în care locuiam și unul și altul, și momentul mi s-ar fi șters desigur din memorie, asemenea altora, dacă în timp ce vorbeam, stând cu fața spre partea cealaltă a pieței, n-aș fi simțit deodată că pe trotuar, în spatele meu, se petrece ceva neobișnuit și neliniștitor și n-aș fi întors incitată capul: pe trotuar în spatele meu, zece, douăzeci, treizeci de trecători (și numărul lor era mereu în creștere), se opriseră și priveau pe interlocutorul meu. Iar el stătea în fața lor nu numai fără apărare, dar și fără curajul sau dorința de a fugi, de a se ascunde, stătea pur și simplu, continuând să vorbească și să asiste, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, trecând cu finețe, aproape pe nesimțite, de la viață la interpretarea vieții, de la o conversație întâmplătoare, la interpretarea unei conversații întâmplătoare, și asta fără ca eu, care-i dădeam replica, să fi simțit altceva decât o intonație mai convingătoare, o inflexiune mai adevărată. Vecinul meu, Toma Caragiu, se afla pe o scenă nevăzută de pe care nu putea – chiar dacă ar fi vrut – să coboare vreodată; și în jurul acestei scene publicul se înghesuia întotdeauna pentru a nu pierde nicio mișcare, niciun cuvânt.

Ion Caramitru (actor): Toma Caragiu a fost cel mai bun prieten pe care l-am avut în teatru. Poate singurul. Era pe la finalul lui februarie 1977. Chiar în ziua aceea, Toma a primit niște fotografii, dintre cele care se făceau la comanda ACIN. Nu știu ce mi-a venit, dar l-am rugat să-mi dea una cu dedicație. Mi-a scris: „Pino, când nu voi fi, atunci ai să știi sau ai să afli cât am ținut la tine. Toma. ACIN, 28 februarie 1977”. Eram la ACIN atunci, convocat de Toma, să susținem debutul în cinematografie al lui Stere Gulea, cu „Iarba vede de acasă”. Toma arăta foarte bine în pozele acelea, purta sacou în carouri, o cravată roșie, slăbise. A venit 4 martie 1977. La câtăva vreme după aceea, am fost chemat la televiziune pentru o emisiune comemorativă Toma Caragiu. Luasem fotografia cu mine, voiam să-i spun povestea, dar ea mi-a sărit din mână. Toma mi-a fost ca un frate. (Mircea Morariu, Cu Ion Caramitru de la Hamlet la Hamlet şi mai departe, Fundaţia Camil Petrescu)

Alexa Visarion (regizor): Am lucrat mai mult la radio. Se întâmpla chiar în 1977, a fost o poveste interesantă și bogată. Trebuia să fac „O noapte furtunoasă” la televiziune, unde mă invitase Dinu Săraru. Era în plin comunism, depindeam de o viziune a televiziunii de atunci, de ce tip de Caragiale doream să fac, am știut că puteam să am probleme serioase dacă eram lăsat să fac ceea ce voiam eu în spectacol. I-am cerut voie lui Dinu Săraru ca să mă lase să lucrez mai întâi la radio. Făcusem distribuția cu: Octavian Cotescu, Toma Caragiu, Mariana Mihuț, Dorina Lazăr, Virgil Ogășanu, Victor Rebengiuc, Florin Zamfirescu; repetam la masă, la teatru. Toma Caragiu stătea după fiecare înregistrare, auzea ce vorbeam eu, vedea ce lucram, avea reacție, râdea, comenta. Nu știam dacă îi place sau nu. Într-o zi m-a rugat să facem câțiva pași, ca să-mi propună să lucrăm „Neguțătorul din Veneția”, exact același lucru despre care-mi vorbise și Octavian Cotescu. În timp ce mergeam, hotărâsem să-l facem la televiziune, că aveam obligație. Tot atunci, i-am propus să lucrăm amândoi un Cehov, „Cântecul lebedei” și „Despre efectul dăunător al tutunului”, să-l luăm și pe Marin Moraru. A fost de acord. „Poate îl inviți și pe Aristide Teică, de la teatrul din Ploiești, care a jucat mult în teatru și film”, îmi spune Toma Caragiu. M-a sunat după două zile și m-a invitat acasă. Am ajuns în celebrul apartament care s-a prăbușit la cutremur. M-a întâmpinat desculț, cu un caniș negru printre picioarele lui, m-a poftit să iau loc în livingul mare și mi-a spus: „Vreau să-ți spun că eu am acceptat să facem piesa la televiziune, dar n-o citisem. Am citit-o. E mai grea decât Hamlet. Îmi trebuie trei săptămâni ca să vin pregătit la prima lectură”. Era cea mai scurtă piesă din lume, de vreo 15-20 de minute la prima lectură, dar Toma Caragiu a intuit lumea din spatele cuvintelor. Toți actorii mari fac asta. Se întâmplase totul cu puțin timp înainte de cutremur și nu ne-am mai văzut.

Claudiu Bleonț (actor): Prima dată l-am văzut pe Toma Caragiu jucând în spectacolul „Azilul de noapte” alături de Victor Rebengiuc și alții. Țin minte că într-o zi nu aveam repetiții în Teatrul „Pod”, ajunsesem la Bulandra, iar în holul teatrului, Toma Caragiu stătea de vorbă cu cineva. Mamă, parcă eram în „Amurgul zeilor”, așa m-am simțit în preajma lui. Eram în ultimul an de liceu, făceam alte conexiuni atunci și mi se păreau toți actorii atât de înalți, de mari, în comparație cu mine, poate și din cauza mirărilor. Eram îndrăgostit de Toma Caragiu și l-am văzut ultima dată jucând în spectacolul „Lungul drum al zilei către noapte”.

Adriana Trandafir (actriță): Eram studentă, am avut clasă vreo doi ani, până la cutremur,[1977] la sediul Teatrului Bulandra, de la Sala Izvor. Se întâmpla un magnetism între noi şi profesorii noştri. De la cursuri coboram în sala de spectacol. Era ceva special, în orice sală unde intram, între public şi actori. Era ca o binecuvântare dată de Dumnezeu. Îmi amintesc, că acolo la Bulandra, la Sala Izvor, după cutremur, am asistat la o lecție de teatru, de viaţă, de durere, de mare iubire. Murise Toma Caragiu la cutremur şi l-a înlocuit Marinuş Moraru. La primul spectacol când a intrat, în partea a doua, şi a întrebat: „Cine credeţi că sunt eu? Eu sunt Lazarus Stucher bancher din Anvers…” a început să plângă, iar sala s-a ridicat în picioare [suspină şi plânge] şi a aplaudat minute în şir într-o tăcere udată cu lacrimi grele ştiind că în urmă cu câteva zile fusese ultimul spectacol al lui Toma. Durerea despărţirii se bătea pentru un loc fruntaş cu fericirea în sufletul meu, că îl văzusem în acea seară, ultima pentru el. Când se ridica cortina la Teatrul Bulandra pentru „Lungul drum al zilei către noapte”, se aplauda minute în şir decorul lui Ciulei.

Draga Olteanu Matei (actriță): Am jucat într-un turneu în Israel, spectacolul cu piesa Omul care a văzut moartea” de Victor Eftimiu. Ne dusese Ștefan Bănică acolo. El fusese cu un an înainte, i se propusese să vină din nou cu un spectacol. A venit impresarul din Israel, a văzut spectacolul, dar nu i-au plăcut actorii și i-a propus lui Ștefan Bănică ca să formeze altă trupă. Juca la teatrul din Giulești. Și atunci, s-a gândit la Toma Caragiu, Mișu Fotino, Dem Rădulescu, Coca Andronescu și la mine. Moni Ghelerter a făcut regia și am plecat în Israel. Atunci l-am cunoscut mai bine pe Toma. În meseria noastră cunoști bine oamenii dacă mergi în turneu, la drum lung. Vrând-nevrând descoperi niște lucruri, la care poți să aderi sau nu. Se leagă prietenii chiar. Toma era dotat ca actor. A venit cutremurul și n-am mai avut ocazia să jucăm nici în teatru, nici în film.

Matilda Caragiu Marioțeanu (sora): De multe ori am fost întrebate noi, surorile lui, despre cum era Toma Caragiu acasă. A fost un mare trist. Desigur, la întâlnirile noastre, în familie, voia să ne facă fericiți, pe părinții noștri mai ales, care stăteau mult sau numai în casă: voia să le aducă un zâmbet pe buze. Și spunea în felul lui inimitabil întâmplări nostime de la filmări, cum e cea antologică de la Sulina, de exemplu, cu Fănică Ciubotărașu și Benedict Dabija, care după ce au golit baterie după baterie, nu se putea filma, erau nori, apoi ploaie cu găleata, au ieșit din restaurant alungați de patron, după miezul nopții. Clătinat îi spune Ciubotărașu lui Dabija: Ia vezi, măi Benedict, băiete, n-om fi-n Dunăre, măi?”.

Cu două săptămâni înainte de cutremur, îl lăsasem în fața blocului, coborând din mașină pentru ultima oară: ne întâlnisem la Geti [sora lui Toma] sâmbătă, pe la 2-3, veneam de la ore, de la facultate. Eram toți: mama, tata, Geti, copiii. Mâncaseră împreună, Toma le adusese niște vin bun. La plecare, pe la 5-5,30’, l-am dus acasă, l-am lăsat chiar lângă scările care aveau să-l ucidă.

Elena Caragiu (soția): 4 martie 1977 dimineața. Mă pregăteam să plec cu mașina la Predeal împreună cu Toma. Am coborât cu Pușică să-l plimb în jurul Universității, am pregătit apoi cafeaua turcească la ibric. Toma, întrucât se culcase târziu, continua încă să doarmă pe canapeaua din bibliotecă. L-am trezit. Trebuia să ne întâlnim la prânz, la Sinaia, cu Rene și Bruno, prietenii mei buni de la televiziunea franceză, care doreau de mult timp să-l cunoască, iar după masă eu promisesem să vizitez un prieten internat la sanatoriul din Predeal. Ne-am suit în Volkswagen-ul nostru orange și am pornit-o spre ieșirea din București. Toma nu conducea niciodată, avea o frică teribilă de accidente, totdeauna postul de șofer fiindu-mi rezervat mie. Ajunsesem aproape de Ploiești când deodată Toma a strigat să opresc mașina. Mi-a spus că trebuie să se întoarcă acasă, că „a uitat că are diseară o întâlnire importantă cu Andu Bocăneț”. Eram în întârziere și i-am spus că nu mă pot întoarce. I-am propus să-l sunăm pe Andu de la Sinaia și să amânăm întâlnirea. Toma s-a enervat, ne-am certat și, ca de obicei, eu am cedat. M-a rugat să-l aduc pe el în București, apoi să plec singură la Sinaia, ca să nu se supere prietenii. L-am adus acasă fără un cuvânt. În fața blocului, Toma a ieșit repede din mașină și eu am pornit înapoi nervoasă și supărată. Uitându-mă prin oglinda retrovizoare, l-am văzut că stătea în fața blocului și se uita trist după mine. Am făcut un marche arrière, am oprit mașina în fața lui și am întrebat: Spune-mi, vrei să rămân cu tine? S-a uitat la mine cu ochii lui de cățel trist” și mi-a răspuns rar și încet: Nu, du-te… du-te singură. Nu uit nici acum tristețea adâncă din glasul lui. Am demarat strigându-i din mers: Te sun când ajung!”. A fost ultima dată când l-am văzut în viață.

Ultimul „Revelion” în 1977, în emisiune a participat cu patru monologuri: „Agenda” de Ion Băieșu, „Tele-publicitate”, „Schimb de locuință”, „Toma și șarpele” de Dan Mihăiescu, Grigore Pop, Octavian Sava;

Ultimul rol în teatru:Lungul drum al zilei către noapte”, era a 67-a premieră din viața sa, care a avut loc în 10 ianuarie 1976. Liviu Ciulei îl pregătea pentru rolul Othello, la care visau amândoi.

Ultimul spectacol de teatru radiofonic: „Iat-o pe femeia pe care o iubesc ”de Camil Petrescu, adaptare de Leonard Efremov.

Ultimul rol în film: „Tufă de Veneția”, în regia lui Petre Bokor. Premiera a avut loc în 10 ianuarie 1977, la cinematograful Capitol” din București. (Matilda Caragiu Marioțeanu – Toma Caragiu – Ipostaze)

De multe ori am fost întrebate noi, surorile lui, despre cum era Toma Caragiu acasă. A fost un mare trist. (Matilda Caragiu Marioțeanu)

26
/05
/17

„Ca să scrii bine, trebuie să suferi!”, era crezul său, iar pana care-i țâșnea din suflet își trage seva din lumea penală a ocnelor siberiene, unde a fost încarcerat cu lanțuri la picioare. Ridicat la rangul de mari gânditori, titanul literaturii ruse a crezut până în ultima clipă a vieții sale că lumea se va salva prin frumusețe.

20
/05
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Astăzi, când se discută în lumea întreagă soarta Europei ca un tot organic ori ca o aglomerare de state, e interesant să ni-l amintim pe George Ciorănescu (1918-1993), cel care la un moment dat spunea: „Poporul din care mă trag s-a pronunţat totdeauna pentru Europa. Poporul meu posedă deplina maturitate şi întreaga informaţie istoică şi politică pentru a sprijini crearea Europei unite, libere şi democratice”.

17
/05
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE A fost o vreme când mulţime de români plini de har se şcoleau în străinătate şi foarte curând ajungeau, prin natura profesiei, să devină adevăraţi „cetăţeni ai lumii”. Doar că multora schimbările politice de după cel de-Al Doilea Război Mondial le-au frânt ori le-au modificat din temelii destinul. Unii au depăşit momentul desţărării şi au rămas în elita culturală internaţională.

02
/05
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE „Dorul de ducă”, expresie greu de tradus în altă limbă, i-a făcut pe unii români să cutreiere lumea. Aşa s-a întâmplat cu Iulius Popper (1857-1893). La 20 de ani ajunge la Constantinopol, apoi la Paris unde urmează Şcoala politehnică. E angajat la compania Canalului de Suez şi conduce lucrări hidrotehnice la New Orleans şi la Havana (Cuba). Dar omul n-are stare.

23
/04
/17

Odată cu apariția filmului „Jackie” (regia: Pablo Larrain), primul film pentru marele ecran inspirat de viața celei mai faimoase prime doamne a Statelor Unite, editura Corint a lansat biografia „Jaqueline Bouvier Kennedy Onassis. Povestea nespusă”, publicată de Barbara Leaming în 2014.

20
/04
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE „Nu poţi fi profet în ţara ta”, aceste înţelepte vorbe poplare se potrivesc celui care, plecat la 10 ani din Iaşi, şi-a făcut o carieră remarcabilă mai ales în străinătate. Educat la Paris, modelat de iezuiţi (care l-au învăţat matematică), urmează Şcoala navală din Brest. Îşi adaugă un doctorat în Drept la Bruxelles, intră în serviciul diplomatic român şi... călătoreşte.

13
/04
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Nevoia de repere morale e o realitate prea bine cunoscută. Din acest punct de vedere, unii membri ai familiei regale române au dovedit din plin că pot constitui exemple demne de urmat. Principesa Ileana, fiica regelui Ferdinand şi a reginei Maria, născută în 1908, rămâne în amintirea românilor din ţară şi din SUA o persoană puternică, animată de spiritul datoriei, altruistă şi perfect conştientă de faptul că e prinţesă.

10
/04
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Pe vremea când frontierele erau în mare parte spiritualizate, cum ar fi spus Nicolae Titulescu, oamenii de talent, creativi, socoteau normal să se manifeste, să se desăvârşească la Bucureşti ori la Paris. Aşa a fost şi cazul Elvirei Popescu (1896- 1993), absolventă a Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti.

08
/04
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Din zecile de români formaţi în şcolile franceze se desprinde figura unică a lui Şerban Coculescu (Pius Sérvien), fiul lui Nicolae Coculescu, profesor de astronomie, fondatorul Observatorului astronomic de la Bucureşti.

06
/04
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Exilul, ca formă de protest faţă de regimul politic din ţara de origine, a căpătat, în cazul românilor, după al Doilea Război Mondial, dimensiuni dramatice. Şi aceasta pentru că a fost vorba de valuri succesive şi de motivaţii deosebite.

03
/04
/17

A rămas în istoria justiției române ca unic orator și celebru penalist, pledoariile sale fiind publicate în „Biblioteca Marilor Procese", iar în istoria teatrului românesc prin trilogia: „Viforul”, „Apus de Soare”, „Luceafărul” și comedia „Hagi Tudose” - spectacol jucat pe scena Teatrului Metropolis.

28
/03
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE În 1960 se năştea la Brăila o mică făptură căreia i s-a prezis un viitor strălucit. Proorocirea s-a împlinit doar până la o vreme. Ca şi alţi mulţi români, şi-a făcut studiile la Paris; a debutat în oraşul natal la 21 de ani dar consacrarea a început să se contureze la Paris, graţie lui Ch. Gounod care i-a încredinţat rolul Margaretei din opera Faust.