Ultima cină cu Brâncuşi
https://www.ziarulmetropolis.ro/ultima-cina-cu-brancusi/

În 1951, Constantin Brâncuşi a făcut statului român oferta de a-i lăsa moştenire 200 de lucrări şi atelierul său din Paris. Membrii Academiei Române au refuzat-o. Sculptorul a murit în 1957, la Paris, cu inima tristă pentru că nu s-a mai putut întoarce în ţara sa.

Un articol de Monica Andrei|17 mai 2016

Prin 1924, la „Capşa”, vestita cofetărie bucureşteană ce devenise cafenea, scriitorii se salutau cu entuziasm glorios: „Vine Brâncuşi!” Lumea artistică bucureşteană fierbea în aşteptarea sosirii lui, de la Paris. Sculptorul a venit şi s-a instalat la hotel „Bulevard”. Au avut loc primele întâlniri, mese festive, cafele cu taifasuri lungi.
Vintilă Russu Şirianu povesteşte în ale sale memorii cum Octavian Goga, Lucian Blaga, Adrian Maniu, Camil Ressu, Cezar Petrescu şi  Păstorel Teodoreanu hotărâsc să-l convingă pe autorul Păsării maiastre să ia cina într-o seară cu ei.  „L-om bea pe maestrul cel cuceritor de lumi şi l-om cinsti pe Vinea pentru versurile lui”, spunea Păstorel când invita lumea pentru cina de la restaurantul “Modern” din Bucureşti.
Constantin Brâncuşi intră în restaurant. „Ne ridicăm. Nu-mi puteam lua ochii de la dânsul. Îl vedeam pentru prima oară. Se apropie cu umblet uşor balansat, de marinar. Guler larg, cravata moale, haină largă. O supleţe îmblănită, de urs. S-a oprit în faţa noastră. Barba lunguiaţă, dezordonată, ascuţită, în vânt, are luciu de lac negru şi presăriri sure ici-colo. Ne priveşte scurt, repede, cu ochi sfredelitori, cu o sprânceană puţin ridicată în accent circumflex. Ai impresia că te-a fotografiat. În saltul şi vorba lui e un stil rustic. După ţuicile cu icre şi măsline, la primele pahare de vin care stropesc saramura de crap, o animaţie plăcută ne încălzeşte pe toţi. Făuritorul «Coloanei infinitului» nu era deloc o persoană acomodantă şi nici uşor de satisfăcut. Avea oroare de snobism”.
Păstorel Teodoreanu, care a orânduit felurile de bucate pe tipicul bucătăriei româneşti, a avut imprudenţa să-l întrebe dacă i-a plăcut peştele. “E crap de crescătorie, cam umflat în grăsime, cam aromat, saramura e prea lungă” . Toţi izbucnesc în râs. Sculptorul bea liniştit. Nu râde.
“Să ştiţi de la mine că râsul sănătos ţine şi de foame,” spune maestrul. “S-a atacat ghiveciul adus în talger de pământ ars, după toate regulile artei. După un vin rose adus de Cezar, Păstorel îl întreabă iar dacă i-a plăcut ghiveciul.  «Bucătarul s-a căznit. Prea mult morcov, a stat la foc prea tare…»  La muşchiuleţul de purcel, făcut pe grătar, în cămaşă de mălai, aveau cu toţii o satisfacţie; de cum a gustat două îmbucături, mormăie în barbă radicând furculiţa: «Asta, bun!…»”
A urmat un Bourgogne vechi, vinul favorit al sculptorului. Pe când gustau brânzeturile multe şi bune, Brâncuşi povestește de ce a refuzat să lucreze cu Rodin, concluzionând: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” („La umbra marilor copaci nu creşte nimic”). Apare, neinvitat, H. Vulturescu. (În orice local intra, se amesteca în conversaţie sau doar asculta și îmbuca ce apuca; în plus, fuma câte 200 de ţigări pe zi, una după alta.)
Urmează desertul, cafelele cu rom, sticle cu vin. La masă, în zumzet de stup, Cezar Petrescu era binedispus şi vorbea ca o maşină de scris. Vulturescu pufăia. “Văd că ştii să tragi bine din lulea, dom’le Vulturescu, dar aici se bea. Ştii să bei?” i se adresează artistul, iar acesta răspunde: „Sunt un cunoscător eminent şi un băutor, scumpe maestre”. Calm, sculptorul se ridică de lângă Cezar Petrescu şi Camil Ressu și se aşază între Păstorel şi Vulturescu, făcându-i  semn lui Păstorel să umple paharul.
“Nu ştiu câţi de «toarnă» am auzit.  Într-un târziu, Păstorel  nu mai  poate ţine paharul în mână; cu coatele căzute pe spetează, se visează ofiţer şi comandă: «ba-te-rie, iute marş!» Eminentul băutor moţăie cu capul pe masă. Brâncuşi e cel care toarnă, proaspăt, lucid, feroce. Râde şi toarnă. Apoi îl ia pe Păstorel de subţiori şi porneşte o “ciuleandră”, după care îl aşază pe scaun şi-l ciupeşte de obraji. Taraful cântă discret. Pe Vulturescu îl apucă de ceafă, cum apuci căţelul, îl trage pe verticală, porneşte cu el o rotire formidabilă. Scenă din Panait Istrati. Când l-a trântit pe scaun pe Vulturescu, abia mai respira. Îl aud pe Păstorel întrebând despre ce s-a întâmplat.Vulturescu îi răspunde: «extraordinar, de azi dimineaţă n-am mai aprins ţigara de la chibrit!» Îşi aprinde ţigara.

Ca un fachir, cu barba în vânt şi pupila de diamant, Brâncuşi îi face semn lui Păstorel spre sticlă şi pahare: «toarnă!». Pe chipul lui dansează expresii luciferiene. Vulturescu a debutat cu un poem al fasolei şi toate virtuţiile ei post-digestive, toate licenţele pornografice redate cu aşa o artă savantă încât n-aveau indecenţă. Sala duduia de râs”.
După această ultimă cină, Brâncuși nu s-a mai întors în România.

 

În 1951, a făcut statului român oferta de a-i lăsa moşternire 200 de lucrări şi atelierul său din Paris. Membrii secţiunii de Ştiinţa Limbii, Literatură şi Arte a Academiei Române au luat în discuţie propunerea şi au respins oferta artistului, considerându-l „un reprezentant al burgheziei decadente”. Astfel, atelierul său a revenit statului francez.
Constantin Brâncuşi a murit la Paris, în 1957, „cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în ţara mea”.  A fost îngropat în Cimitirul Montparnasse.

09
/05
/14

Ar fi putut concura cu marile actriţe de la Hollywood, dar a ales să uimească Parisul. A devenit o stea în cinematografia franceză a anilor ’30. „Cea mai aristocratică dintre actriţe“, „regina teatrului din Paris“, „unica“, „extraordinara“, „inimitabila Elvira“, aşa cum o alinta presa, Elvira Popescu a cucerit publicul francez, îmblânzindu-i pe cei mai exigenţi critici. Cei mai renumiţi dramaturgi ai vremii au scris pentru ea.

05
/05
/14

MARI FILME ROMÂNEŞTI UITATE „Când primăvara e fierbinte“ (1961) şi „Ţărmul n-are sfârşit“ (1963), filme aproape necunoscute, impuneau un cineast unic şi, din păcate, ignorat, atât la vremea lui, dar mai ales în prezent - Mircea Săucan.

30
/04
/14

Ștefan Iordache spunea despre George Constantin: „Dumnezeu l-a înzestrat cu o voce care te lăsa, ca să spun aşa, fără grai”. Valeria Seciu adăuga: ,,La George până şi clişeul era ceva bogat.” Discret cu lumea sa personală, zgârcit în mărturii despre creaţia sa, George Constantin a fost un actor uriaş. În 40 de ani de teatru, a dăruit publicului ceea ce era mai important din fiinţa sa.

23
/04
/14

MARI FILME ROMÂNEŞTI UITATE „Vânătoarea de vulpi“ (1980), unul din filmele nedreptăţite şi mai puţin cunoscute ale lui Mircea Daneliuc, trebuie redescoperit urgent şi discutat aplicat. Pentru că este o bijuterie ascunsă a cinematografiei române.

17
/04
/14

MEMORIA CULTURALĂ Pe 17 aprilie 2014 se împlinesc 50 de ani de la dispariţia lui George Vraca (1896-1964). Copilul care fugea de acasă şi care era educat de nuieluşa învăţătorului îşi schimbă destinul de student la Agronomie şi devine unul dintre cei mai mari actori din România.

07
/04
/14

“Cam ăsta era tata, un om foarte vesel care făcea bancuri și pe scenă, şi la televizor, şi acasă; N-a vrut deloc să fac această meserie, spunea că este o meserie de câine, de umilință; Mă oprește lumea pe stradă și îmi zice - ne e dor de el” - Oana Pellea despre Amza Pellea, artistul care ar fi împlinit, astăzi, 83 de ani.

Pagina 30 din 34« Prima...1020...2829303132...Ultima »