Ultima noapte a lui Richard Burton
https://www.ziarulmetropolis.ro/ultima-noapte-a-lui-richard-burton/

În seara de 4 august 1984, Richard Burton s-a dus la culcare pentru ultima dată. Nu s-a mai trezit niciodată. Cauza morţii: hemoragie cerebrală. Peste câteva zile a fost înmormântat în cimitirul din Celigny (Geneva), îmbrăcat în costum roşu galez şi împreună cu un volum de poezie de Dylan Thomas.

Un articol de Monica Andronescu|31 iulie 2020

Cu un an înainte, a jucat cu Elizabeth Taylor, fosta soție, în spectacolul „Private Lives” de Noel Coward. Producția n-a fost privită cu ochi buni și nu s-a jucat mult, fiind considerată o strategie de marketing. A fost ultima dată când actorul a călcat pe scenă.

La extreme, nu între extreme, asemenea colegului la fel de faimos Peter O’Toole, ciudățenia care a fost Richard Burton, „acest perfecționist monstruos și spirit tulburat”, cum l-a descris Laurence Olivier, al cărui succesor a fost considerat, și-a trăit multele vieți în mai puțin de șaizeci de ani. De la optsprezece ani, când a debutat pe scena londoneză, și până la ultimul rol, jucat patruzeci de ani mai târziu, și-a pus în joc atuurile, risipindu-și talentele cu o noblețe din altă epocă, păstrând mereu masca, sfidând mereu eticheta, câștigând o mulțime de premii – BAFTA, Tony, Globul de Aur –, dar nu și Oscarul, pentru care a fost nominalizat de șapte ori. Și pe scenă, și în afara ei, și-a trăit povestea plină de legende (unele se numeau John Gielgud, Paul Scofield, Greta Garbo, Ava Gardner, Humphrey Bogart), începută cândva, de mult, într-o orășel cenușiu de mineri din Țara Galilor. Secolul XX va rămâne în istoria artelor și secolul lui Richard Burton, actorul cu o voce unică, cu un volum de Shakespeare în buzunar, lângă sticla de whisky.

Povestea actorului intrat în legendă, sfâșiat între eul social și tulburatul eu intim, a început cândva, într-un secol de-acum deja istorie, într-un deceniu agitat, într-o familie oarecare dintr-o localitate minieră din Țara Galilor, care nu cunoștea gustul succesului de niciun fel. „Fiecare familie nefericită e nefericită în felul ei”, scria Lev Tostoi, iar familia în care s-a născut Richard Burton în 1925 nefericirea însemna și sărăcie. Începutul stă sub semnul banalului care nu anunță nimic. Richard Walter Jenkins, mai târziu Richard Burton (după numele profesorului care l-a adoptat și l-a salvat), a fost al doisprezecelea dintre cei treisprezece copii ai unui cuplu din clasa muncitoare și a rămas fără mamă la doi ani. Copilărie cenușie, petrecută lângă sora mai mare, din ce în ce mai departe de tatăl posedat de patima jocurilor de noroc, tată la a cărui înmormântare, survenită peste zeci de ani, nici nu va veni. Richard are farmec, dar nu și înclinații speciale.

La început a fost sportul: rugby, crichet sau tenis de masă. În plus, o vagă sclipire de talent la mânuirea vorbelor, observată de un profesor ca-n povești, Philip Burton, personaj-cheie în drumul viitorului actor spre înălțimile pe care avea să ajungă. Ceva încrâncenare, căci adolescentul Richard trebuia să-și câștige existența livrând ziare abonaților din localitate și mesaje de la o casă la alta sau curățând grajduri. Fumatul făcea deja parte din viața lui, iar alcoolul îl atrăgea și el.

Atracția inexplicabilă pentru poezie, evident needucată, ia proporții într-un mod vag, care nu pare să dea roade. Și totuși, peste câțiva ani, Richard avea mereu la el un dicționar englez, un dicționar de citate celebre și un volum cu piesele lui Shakespeare. Peste și mai mulți ani, știa pe de rost sonetele lui Shakespeare și susținea că ar învinge pe oricine la un concurs de recitat, iar cu o noapte înainte de a muri citea din Robert Browning. Înconjurat de cărți vechi și noi, rarități și ediții ieftine, actorul își va trăi viața tumultoasă alături de acest obiecte indispensabile, obiecte pe care contemporanii, ingrați ca și posteritatea, uită să le reamintească alături de sticlele de vodcă și whisky și de pachetele de țigări, fumate, în medie, trei pe zi, o viață întreagă.

O bursă de șase luni primită la Colegiul Exeter de la Oxford i-a schimbat viața adolescentului care povestea mai târziu că la momentul începutului prefera să joace crichet în loc de „Hamlet” la Old Vic. BBC a fost prima rampă de lansare. După ea au urmat teatre mediocre, la Londra și la Liverpool în anii de căutare care au precedat activitatea lui în Forțele Aeriene Regale.

Nu va trece mult și prezența lui scenică va hipnotiza și partenerii de joc, și publicul. Peste ani, celebrul actor John Gielgud, cu care a lucrat, l-a descris astfel: „Era serios, fermecător, îngrozitor de talentat. A ales însă o cale mai degrabă nebunească de a renunța la cariera în teatru pentru a deveni un star de cinema celebru în toată lumea. Era incredibil de bun și de generos cu oamenii”.

La teatru, unde magnetismul lui s-a văzut prima dată, firea vulcanică, frumusețea și mai ales vocea l-au scos imediat din anonimat. Iar cartea câștigătoare a fost Shakespeare. În umorul lui, uneori subtil, alteori deocheat, Richard Burton, „o combinație între un țăran și un poet”, cum l-a numit mai târziu un critic, s-a regăsit. „De fapt, îmi place reputația mea de geniu răsfățat, venit din mocirla galeză, bețiv și fustangiu. E o imagine mai degrabă atrăgătoare”, spunea actorul peste zeci de ani, adăugând, nu fără să braveze, că nu cunoaște regretul. Da, o imagine care te trimite cu gândul la câteva personaje shakespeariene, o lume care i-a rămas mereu aproape actorului.

În 1947, obținea primul rol într-un film: „The Last Days of Dolwyn”, peste câțiva ani se căsătorea cu Sybil Williams, apoi se ducea prima dată la Hollywood să joace cu Olivia de Havilland în succesul „Verișoara mea, Rachel”, după aceea se întorcea pe scena londoneză. La Old Vic, Hamlet-ul lui a lăsat criticii fără cuvinte în 1953, ca și compozițiile pe care le-a făcut în rolurile Iago sau Coriolan. În 1964 a jucat iar Hamlet în regia lui John Gielgud, a primit a treia nominalizare la Premiul Tony și a avut 163 de reprezentații în cea mai longevivă montare cu „Hamlet” de pe Broadway.

Teatru, unde se bucură de aprecierea lui Laurence Olivier, teatru radiofonic și film, unde fascinează fără încetare. Actoria devine din ce în ce mai solicitantă, contractele sosesc pe bandă rulantă, actorul lucrează din ce în ce mai mult, câștigă din ce în ce mai mult, întreține financiar din ce în ce mai mulți membri ai nefericitei familii galeze, face cuceriri amoroase, trăiește într-un ritm amețitor… Rolul din musicalul „Camelot” din 1960 îi va schimba iremediabil viața, aducându-i primul contract cu 20th Century Fox pentru filmul „Cleopatra”, care-l va aduce față în față cu Miss Taylor, Elizabeth Taylor.

Urmează divorțul lui și divorțul ei și o căsătorie făcută în mare viteză, căci timpul îi alerga din urmă. Viața se face roz, e traversată de furtuni pasionale, aduce iahturi, diamante, case de lux, imagini glamour, colaborări mai mult sau mai puțin reușite pe ecran și pe scenă. Cuplul e măcinat de demoni, cum vor arăta mai târziu scrisorile lui, multă vreme necunoscute, și biografiile ei, făcute din mărturisiri mai voalate sau mai îndrăznețe. Apele tulburi ale mariajului ascund pericole și capcane și în ele au căzut de multe ori cei doi parteneri. „Pot să fug de ea o mie de ani, că tot fetița mea rămâne. Iubirea noastră e atât de năbădăioasă, că putem și să ne dăm foc unul altuia!” – spunea actorul, după al doilea divorț de Elizabeth Taylor. Despre povestea lor, consemnată în istorie, au curs râuri de cerneală. Iar sfârșitul ei n-a existat, de fapt, niciodată: cu trei zile înainte de a muri brusc, la 58 de ani, Richard Burton i-a scris o scrisoare acasă la el, la Celigny, în Elveția, și i-a trimis-o acasă la ea, în Los Angeles. Când a ajuns scrisoarea, actorul, căsătorit între timp cu o altă femeie, murise, iar scrisoarea pierdută, de fapt ținută secret, avea să dispară odată cu trupul fără viață al lui Elizabeth Taylor.

În ultimul deceniu al vieții, după ani lungi de interminabile sticle cu alcool, pachete de țigări, violențe stârnite din nimic, gesturi teribiliste făcute în intimitate sau în văzul lumii, după nenumărate aventuri amoroase cu colege de breaslă care nu-i pot rezista galezului cu ochi albaștri care vine prea des beat la filmare, urmează și destule filme de mâna a doua, încă o căsătorie, cu Susan Hunt, multe calmante și ceva cure de dezalcoolizare. Hedonist, Richard Burton trăiește clipa, savurează gloria, știe că ea e un balon de săpun, dar se bucură de senzațiile plăcute pe care el i le aduce. Face acte de caritate, deloc interesante pentru presa din epocă, avidă să pătrundă în alcov, scrie o carte, „A Christmas Story”, unde se trezește la viață copilăria unui băiețel orfan din Țara Galilor, care-l așteaptă pe Moș Crăciun. Continuă să țină jurnalul început la 14 ani și sfârșit odată cu sfârșitul zilelor, citește zile întregi fără să iasă din casă, călătorește în locuri exotice, critică politica Marii Britanii. După o absență de doisprezece ani, pe scenă se întoarce în 1976 să joace într-o adaptare după „Lolita” lui Vladimir Nabokov și câștigă un Premiu Tony pentru cel mai bun actor. Face și filme mediocre, „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, „Privește înapoi cu mânie”, „Noaptea iguanei”, „Becket”, „Ziua cea mai lungă”, „Femeia îndărătnică” rămânând reușitele lui spectaculoase. Premiile vin unul după altul. Suferă de ciroză și de alte afecțiuni, dar nici nu-și poate închipui viața fără alcool. E unul dintre cei mai bine plătiți actori din istorie, milioanele curg gârlă, dar și durerile la fel. E încă tânăr, la fel de pătimaș, furios ca tinerii aceia din teatru și film împreună cu care a crescut, a gustat gloria, are lumea la picioare. Și totuși…



14
/02
/17

MEMORIA CULTURALĂ „Sînt actor, deci liber de a fi oricînd adolescent“, mărturisea Grigore Vasiliu Birlic, într-o scrisoare adresată teatrului şi publicului. „Cei trei pereţi între care ne mişcăm sînt din carton vopsit, dar simbolizează adevărul, binele şi frumosul. Iar voi — onorat şi iubit public — consideraţi-vă invitaţi la cel mai nobil banchet: totul s-a făcut pentru voi, prin voi“. Ziarul Metropolis vă prezintă un text emoţionant, publicat de marele actor, acum 60 de ani, în revista Teatrul.

14
/02
/17

A interpretat într-un mod cu totul original personaje aflate la granița dintre tragic și comic. A rămas în memoria cinefililor prin rolurile jucate în cele peste 50 de filme și a fost, de asemenea, un excepțional pedagog, printre studenții săi numărându-se Horațiu Mălăele, Mariana Mihuț, Valeria Seciu (cea care avea să-i devină soție), Dan Condurache și Maria Ploae. 

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

08
/01
/17

Într-o zi de 8 ianuarie (1935) se năștea, la Tupelo, Mississippi, Elvis Presley. La vârsta de 10 ani, acesta primea în dar prima sa chitară. Instrumentul muzical i-a fost oferit viitorului cântăreț cu scuza că bicicleta pe care și-o dorea era prea scumpă pentru bugetul familei...

07
/01
/17

Prima încercare a lui Elvis Presleyde a deveni muzician a decurs după cum urmează: și-a luat inima în dinți și vechea sa chitară într-o mână și s-a prezentat la audiții pentru o preselectie. Din juriu făcea parte cântăreţul Jimmy Denny, căruia nu i-a plăcut vocea lui Elvis. L-a întrebat pe viitorul star din ce îşi câştiga existenţa. "Sunt şofer", a spus Elvis. "Foarte bine - a răspuns Jimmy Denny -, întoarce-te la volanul tău, n-ai ce căuta aici".

06
/01
/17

Astăzi, moda cu „imaginea celuilalt” pare să fi apus pentru Bucureşti. Străinii vin şi pleacă, fără a lăsa mărturii despre oraş. Altădată, călătorii scriau pagini întregi, de cele mai multe ori pe un ton admirativ, flatant. Iată câteva mostre!

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.