Ultima noapte din viața lui Vivien Leigh
https://www.ziarulmetropolis.ro/ultima-noapte-din-viata-lui-vivien-leigh/

E seara zilei de 7 iulie 1967. John Merivale, actorul cu care Vivien Leigh avea o relaţie de mai mulţi ani, pleacă la teatru lăsând-o pe ea acasă să se odihnească.

Un articol de Monica Andronescu|8 iulie 2020

E anul 1967. Vivien Leigh are 53 de ani și suferă de mult timp de tuberculoză și de tulburare bipolară. În această seară de iulie rămâne singură. În luna mai ar fi trebuit să joace alături de Michael Redgrave în producția lui Edward Albee, numită „A Delicate Balance”, când tuberculoza, de care suferea de peste douăzeci de ani, i-a revenit agresiv. Însă după câteva săptămâni de odihnă părea să se însănătoșească din nou. Merivale, care i-a fost alături în acești ani și a avut o influență bună asupra ei, pleacă la teatru. Când se întoarce seara, târziu, o găsește dormind. Iese din cameră. Între timp, Vivien se trezește, se ridică din pat și încearcă să meargă la baie. Dar corpul ei n-o mai ajută și se prăbușește. Miezul nopții trecuse. Și primele minute ale zilei de 8 iulie aduc cu ele moartea lui Vivien. Când Merivale se întoarce în cameră o găsește întinsă pe podea…

Cine e Vivien Leigh la momentul morții ei? Un star. O legendă. Un mit. Cea mai mare actriță britanică din toate timpurile. Scarlett O’Hara. Blanche DuBois, poate. Un personaj paradoxal, căruia posteritatea i-a amplificat aura atât de mult, încât, deși se știe totul despre el, nu se știe, de fapt, nimic.

O schiță de portret ar putea începe, alegând dintre sute de gânduri, fraze, imagini, amintirea unui critic, Martin Rubin, dintr-un articol publicat în „Washington Post” în anul 2015: „Am fost încântat când în sfârșit am văzut-o de aproape în ceea ce s-a dovedit a fi ultima ei prezență pe scenă în spectacolul Ivanov de Cehov. Felul în care am văzut-o la National Theater din Washington jucând-o pe femeia care va muri de tuberculoză mi-a tăiat respirația – frumusețea și grația ei sunt imposibil de descris și îl eclipsau până și pe partenerul de scenă, și el un nume mare, precum și prieten de-o viață, John Gielgud. În anul următor, când am aflat despre moartea ei, revelația șocantă a cauzei morții ei a făcut să fie și mai puternică amintirea, încă vie, a prezenței ei pe scena de la National Theater.”

Frumusețe și grație – atributele cel mai frecvent invocate în cazul artistei căreia nu-i plăcea să fie numită „vedetă”. „Eu nu sunt vedetă de cinema, eu sunt actriță. O vedetă, doar o vedetă, înseamnă o viață prefăcută, trăită pentru valori false și pentru publicitate. Însă actrițele au o viață lungă și apar mereu roluri minunate de jucat”, spunea Vivien Leigh.

Visul de a deveni actriță

Și-a dorit cu ardoare, de când era mică, să fie actriță, umărindu-și cu tenacitate scopul. În ultimii ani de viață, suferind de tulberculoza care a și răpus-o în cele din urmă – anii în care comportamentul ei agresiv, urmare a tulburării bipolare, nu mai era un secret pentru nimeni – Vivien Leigh era însă, înainte de toate, o vedetă. Fetița care apăruse pe scenă la trei ani, cu trupa de teatru a mamei, care se bucurase de o educație aleasă, în spirit catolic, de cărțile lui Lewis Carroll și Rudyard Kipling, urcase toate treptele spre succesul suprem, dar coborâse adesea și în întunericul infernului. La începutul carierei, după ce absolvise Academia Regală de Artă Dramatică de la Londra, se luptase cu prejudecăți dintre cele mai primitive: o actriță frumoasă nu prea se întâmplă să fie și o actriță bună, o voce nelucrată nu prea se întâmplă să răzbată pe scenă, un talent potențial rar se dovedește un talent real etc. După câteva roluri pe scenă și după sfârșitul unei căsnicii scurte și sufocante, primise un rol în filmul „The Mask of Virtue” (1935), criticii remarcând atunci pentru prima dată viteza cu care chipul ei trecea de la o expresie la alta, iar Laurence Olivier văzând-o, tot pentru prima dată, pe scenă. Din câte se pare, acesta a fost adevăratul început.

Cu Laurence Olivier a jucat în scurt timp în „Fire over England” și într-un timp și mai scurt prieteniei dintre ei i-a luat locul o poveste de dragoste. La Old Vic, ea a jucat Ofelia într-o montare cu „Hamlet” regizată de Olivier, care i-a observat și el trecerile foarte bruște de la o stare la alta, o trăsătură confirmată a interpretării ei, dar și firea capricioasă și reacțiile iraționale, care în cele din urmă aveau să submineze o relație pasională și, de asemenea, o viață în sine.

Este momentul în care în existența lui Vivien Leigh intră Scarlett O’Hara, strălucitorul personaj din romanul „Pe aripile vântului” al americancei Margaret Mitchell. Actrița își dorește rolul și, grație unor influențe, îl și obține. Vivien Leigh se mută la Los Angeles împreună cu Olivier, regizorul George Cukor e cucerit de  „sălbăticia ei incredibilă” și îi dă rolul, care avea să însemne enorm în cariera sa. Comportamentul maniacal din timpul filmărilor, despre care avea să se vorbească mai târziu și pe care avea să-l noteze și Olivier în biografia lui, va deveni o caracteristică a prezenței lui Vivien Leigh pe platoul de filmare și pe scenă, iar numele îi va fi sinonim cu Scarlett O’Hara, rol care îi va aduce Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță, distincție pe care actrița o va mai primi o dată peste ani, în 1952, pentru rolul Blanche DuBois din „Un tramvai numit dorință”, celebra ecranizare a lui Elia Kazan după piesa lui Tennessee Williams, pentru care Vivien Leigh va primi și Globul de Aur, și un premiu BAFTA, precum și acest Oscar, care, după propriile spuse, o va duce „în pragul nebuniei”.

Între Scarlett O’Hara și Blanche DuBois, între spiritul activ și combativ și pasivitatea femeii prinse în propriile mreje, care stabilește o relație înșelătoare cu sine și cu cei din jur, s-ar putea trasa și portretul actriței. Între contrarii, Vivien Leigh, deja o celebritate la jumătatea secolului, și-a jucat bine rolul, un rol care a cuprins și suferința fizică: în 1944, la câțiva ani după căsătoria cu Laurence Olivier, a fost diagnosticată cu tuberculoză, după ce jucase în fața soldaților într-un turneu de promovare în Africa de Nord. Un an mai târziu, în timpul filmărilor la „Cezar și Cleopatra”, Vivien Leigh e pierdut o sarcină, iar tulburarea bipolară s-a accentutat. Anxietatea nu avea s-o mai părăsească niciodată, nici pe scenă, nici în afara ei. Între Antigona, pe care și-a dorit foarte mult s-o joace și pe care a jucat-o alături de Laurence Olivier, Lady Macbeth – cea mai bună care a existat vreodată pe scena din Anglia, spun cunoscătorii – și Cleopatra, ca să nu mai amintim de alte personaje shakespeariene, fiecare dintre identitățile întruchipate i-a adus lui Vivien Leigh câte ceva, actrița oferindu-le, la rândul ei, puternice tușe personale. „În ciuda firii nervoase, maniac-depresive, își păstra calmul și o atitudine distantă, care nu-i trăda starea de spirit”, scria în autobiografia sa Laurence Olivier, de care avea să divorțeze în 1960.

Între crize, succese și premii, ultimii ani din viața actriței vor trece năvalnic. Între izbucniri nervoase în prezența regizorilor cu care lucra și fascinația pe care o exercita la teatru și pe platoul de filmare, între depresie și strălucirea cu care actrița britanică a cucerit lumea întreagă după „Pe aripile vântului”, viața artistică a mers mai departe. Finețea interpretării ei, o marcă distinctivă încă de la „Un tramvai numit dorință”, forța cu care-și construia personajele, i-au adus nenumărați admiratori, dar și destui critici.

Când ea s-a stins în acea noapte de 7 spre 8 iulie, teatrele din Marea Britanie au fost în doliu. Laurence Olivier a trăit una dintre cele mai grele clipe ale vieții. Merivale l-a contactat pe Olivier, care se afla într-un spital din apropiere de locuința lor, unde făcea un tratament pentru cancer de prostată. În autobiografia sa, el descrie „teama amarnică” atunci când a plecat spre locuința lui Vivien. A găsit-o întinsă pe pat. Și spune că a stat acolo și s-a rugat „pentru iertarea tuturor răutăților care interveniseră între ei”. Dar era prea târziu. Actorul despre care Vivien spunea că „mai degrabă ar trăi o viață scurtă alături de Larry [Olivier], decât una lungă în lipsa lui” nu mai putea face nimic și nu putea da timpul înapoi. Vivien plecase pentru totdeauna… dintr-o lume care o iubise și care avea s-o iubească mai departe, transformând-o într-o artistă fără de care istoria filmului din secolul XX nu ar mai fi aceeași.

14
/02
/17

MEMORIA CULTURALĂ „Sînt actor, deci liber de a fi oricînd adolescent“, mărturisea Grigore Vasiliu Birlic, într-o scrisoare adresată teatrului şi publicului. „Cei trei pereţi între care ne mişcăm sînt din carton vopsit, dar simbolizează adevărul, binele şi frumosul. Iar voi — onorat şi iubit public — consideraţi-vă invitaţi la cel mai nobil banchet: totul s-a făcut pentru voi, prin voi“. Ziarul Metropolis vă prezintă un text emoţionant, publicat de marele actor, acum 60 de ani, în revista Teatrul.

14
/02
/17

A interpretat într-un mod cu totul original personaje aflate la granița dintre tragic și comic. A rămas în memoria cinefililor prin rolurile jucate în cele peste 50 de filme și a fost, de asemenea, un excepțional pedagog, printre studenții săi numărându-se Horațiu Mălăele, Mariana Mihuț, Valeria Seciu (cea care avea să-i devină soție), Dan Condurache și Maria Ploae. 

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

08
/01
/17

Într-o zi de 8 ianuarie (1935) se năștea, la Tupelo, Mississippi, Elvis Presley. La vârsta de 10 ani, acesta primea în dar prima sa chitară. Instrumentul muzical i-a fost oferit viitorului cântăreț cu scuza că bicicleta pe care și-o dorea era prea scumpă pentru bugetul familei...

07
/01
/17

Prima încercare a lui Elvis Presleyde a deveni muzician a decurs după cum urmează: și-a luat inima în dinți și vechea sa chitară într-o mână și s-a prezentat la audiții pentru o preselectie. Din juriu făcea parte cântăreţul Jimmy Denny, căruia nu i-a plăcut vocea lui Elvis. L-a întrebat pe viitorul star din ce îşi câştiga existenţa. "Sunt şofer", a spus Elvis. "Foarte bine - a răspuns Jimmy Denny -, întoarce-te la volanul tău, n-ai ce căuta aici".

06
/01
/17

Astăzi, moda cu „imaginea celuilalt” pare să fi apus pentru Bucureşti. Străinii vin şi pleacă, fără a lăsa mărturii despre oraş. Altădată, călătorii scriau pagini întregi, de cele mai multe ori pe un ton admirativ, flatant. Iată câteva mostre!

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.