Ultima seară pe scenă a lui Leonard, „Prinţul operetei”
https://www.ziarulmetropolis.ro/ultima-seara-pe-scena-a-lui-leonard-printul-operetei/

A fost idolul unei ţări întregi. Adolescentele de la pension dormeau cu poza lui sub pernă, visând să devină artiste. „Prinţul operetei româneşti” are astăzi bust în parcul Kisellef. O stradă din Bucureşti se numeşte „Nae Leonard” şi un teatru din Galaţi îi poartă numele: Teatrul Muzical „Nae Leonard”.

Un articol de Monica Andrei|26 Iunie 2016

Povestea ochilor ce au incendiat inimi, declanșând în mintea femeilor săruturi pătimaşe și sinucideri din dragoste, a început la Galaţi, pe 13 decembrie 1886. Tatăl său, mecanicul de locomotivă Constantin Nae, a rămas văduv (soția sa, vieneza Carolina Schäffer, a murit la naștere). Băiatul a urmat liceul visând să ajungă cineva. Se împrieteneşte cu Veliamir Maximilian, care juca teatru într-o trupă, prin podurile cu fân ale vecinilor. Recăsătorit, Nae Constantin își ia băiatul, se mută de la Galați la Brăila, apoi în București.

Viața de artist a lui Nae Leonard se leagă de vechile grădini bucureştene, “Raşca”, „Otetelişanu”, „Continental”, care – după 1900 -, aveau un repertoriu bogat în creaţiile autorilor francezi format din vodeviluri și operete, precum și operă italiană şi vieneză.
Pe băiatul cu voce de tenor îl urmăreşte visul de a deveni cineva, iar scena îl atrage ca o vrajă. La rampa verde a grădinii “Cişmigiu”, în fața trecătorilor, Leonard cânta cuplete, spunea versuri, imita un beţiv, făcea comicării. La doar 13 ani, fascinează. În 1903 intră în trupa lui Nicu Poenaru. Porneşte la drum cu un geamantan vechi, nişte cămăşi ponosite, ghete sparte în talpă. Rabdă foame, frig și e mândru că-i artist. Cântă în opereta “Pericola”, într-un tricou găurit, cu pielea machiată în culoarea tricoului, ca să nu se vadă gaura.

Alexandru Bărcănescu şi Niculescu-Buzău aveau o trupă cu care făceau turnee prin țară. Leonard este acceptat în trupă. Pleacă cu toții la Fălticeni. Nu se știe cum, înainte de spectacol, tenorul Bărcănescu îşi pierde vocea, băiatul știind toate rolurile, intră în spectacol fără repetiție și electrizează publicul. Triumfă. Avea 19 ani, iar vestea succesului fulminant ajunge până în grădina „Otetelişanu”, la Bucureşti, unde juca trupa lui Grigoriu. Este angajat și distribuit în opereta „Vrăjmaşul Nilului”.

În grădina “Otetelișanu” începe începe epoca de glorie a tenorului Nae Leonard. Succesele curg, este botezat “Prinţul Operetei” și invitat la dejun cu şampanie și icre negre. Îndurase prea mult frig și foame. Nu-i venea să creadă că are ce mânca și destui bani pentru îmbrăcăminte nouă. Nu împlinise 21 de ani când face prima fotografie pe care o trimite cu autograf iubitei sale Roro. Era o ultimă amintire, căci în grădina unde prinsese viață opereta triumfă și dragostea lui. Se îndrăgosteşte de soprana Elena Teodorescu, mult mai în vârstă decât el. Se căsătoresc la 28 august 1905, iar Constantin Grigoriu le este naş.

I se spunea “Titanul”

Leonard se joacă cu scena şi viaţa la nişte vibraţii înalte. Avea deja bani și faimă. Când intra la “Capşa”, lumea se ridica, îl aplauda. Magazinele din Bucureşti şi din provincie îşi puseseră firme cu numele său. Toată pleiada persoanjelor jucate: prinţ, bandit, cerşetor, sau conte naște o industrie a chipului său. „Eram atunci în clasa a treia de liceu şi auditoare la Conservator. Toată clasa era amorezată de Leonard! Era idolul ţării întregi – povesteşte actrița Elena Zamora în ale sale memorii – Toate ţinem fotografia lui ascunsă sub pernă şi visam că ne făceam artiste. Într-o zi, mi-am luat inima în dinţi, în uniformă şcolară, cu bereta pe cap, cozile pe spate şi inima cât un purice, am îndrăznit să mă duc la <<Otetelişanu>> unde juca şi era director împreună cu V. Maximilian. L-am găsit cocoţat pe un colţ de masă, cum îi plăcea lui să stea. Obişnuit cu asemenea vizite, a început să râdă batjocoritor. Amuţită de emoţie nici nu auzeam ce spune şi cu răsuflarea tăiată, cer fotografie cu autograf. M-am înroşit toată şi am amuţit complet. Mi-a spus cu un calm desăvârşit: <<Fugi de-aici, flecuşteţule>>. Dacă mi-ar fi căzut tavanul în cap nu cred că m-ar fi durut. Am fugit şi nu m-am oprit decât în dreptul cofetăriei „Capşa”.Vorbeam singură ca o nebună. Eu care mă pregătisem atât, ca să vadă el ce curată, pieptănată, aranjată eram. Trei nopţi nu dormisem. Cu ochii cât cepele de atâta plâns, sughiţând, poposii pe o bancă în <<Cişmigiu>>. Şi acolo am făcut un jurământ: să nu mă las până nu voi ajunge să cânt lângă el. Şi visul s-a împlinit după 17 ani”.

Ioan I. Dalles îl divinizează. Ca un adevărat mecena, îl trimite să ia lecţii de canto la Paris, cu Részke, Carussy şi Ciucurette, suportând cheltuielile. Reîntors la București, poartă ca la Paris “ţilindrul”, agaţă ţigara în colţul buzelor, privește altfel lumea. Cu apariția sa de poveste înnebunește toate femeile. “Max, tot sensul vieţii mele rămâne scena şi cadânele astea care nu mă slăbesc din loc”, îi mărturisește într-o zi prietenului său, actorul V. Maximilian.

Cântă mult, arde în tot ceea ce face. I se spunea “Titanul”. Îmbătat de succes face excese sexuale, fumează și bea enorm. Cheltuieşte tot ce câştigă. Se desparte de Elena Teodorini și se însoară cu fiica unui boier din Focşani, Guriţă. Are slugi, şofer la automobil, îşi comandă cămăşile de la Paris, pe care le poartă o dată. Mariajul nu ține. E asaltat de scrisori parfumate și fane disperate.

„Adio, asta-i ultima seară…”

Leonard făcuse un turneu prin toată Franţa cu spectacolul “Baiadera”. Era grav bolnav, locuia într-un hotel, la Paris, și îl îngrijea actrița Elvira Popescu. Într-o seară, actrița o roagă pe Elena Zamora să stea cu artistul, că avea spectacol. “Trebuia să-i pun ventuze. Avea febră, tuse seacă – povestește Elena Zamora – Am plecat cu sufletul greu şi speranţa că ne vom reîntâlni. După trei zile am primit o telegramă: <<Plec în ţară. Mi-ai dat aripi. Vino repede. Te aştept, Leonard>>. Când am ajuns în ţară, Leonard m-a aşteptat la gară cu un buchet imens de garoafe albe şi roşii. Cum sosise acasă se asociase cu regizorul Sică Alexandrescu şi pusese bazele unei companii de operetă deschizând stagiunea la Teatrul Nostru cu opereta <<Lampagiul de seară>>, alături de: G.Timică, Al. Ghilbericon, Gheorghe Chamel, Rolland de Jassy I.Niculescu-Brunbă, Anicuşa Cîrje-Vlădicescu, Marieta Deculescu, Tanzi Cutava Barozzi. Într-o seară, pe care n-o voi uita niciodată, Leonard a sosit la teatru abia ţinându-se pe picioare.

leonardA intrat în cabină, s-a machiat, mi-a transmis vorbă prin cabinieră să mă îmbrac repede, căci va începe spectacolul mai devreme și să-l iert că nu trece să mă salute. Jucam rolul unei fete care ocupa la teatru loja unui conte cu monoclu, pe care nu-l cunoştea şi urma a-i fi prezentat. El avea rolul frizerului care se rătăcea, găsea un monoclu, ajungea la lojă, fata îl lua drept contele așteptat, de aici pornea hazul .În acea seară, în scenă, şi-a spus replicile după o pauză. După primul act m-a rugat să-mi schimb repede rochiile. Îmbrăcată în rochia de tafta roz, pe care o păstrez şi azi în amintirea lui, căci atunci a jucat cu mine ultima dată, am bătut la uşa cabinei lui şi nu mi-a răspuns.L-am căutat prin culise, prin scenă, pe la maşinişti, în timp ce regizorul striga: <<sus cortina!>>. Ajung în decorul cu grădină în faţa casei, mă aşez pe bancă cântând o arie. Urma scena cu părinţii fericiţi de a-şi mărita fata cu un conte, apoi sosirea invitaţiilor, logodna. El intra la final, făceam un duet, ne cântam iubirea: <<Lună, tu, secrete ştii>>…. Intrase palid în scenă, abia se ţinea pe picioare. Cântăm. Scena era luminată doar de un proiector cu raze difuze. După primul cuplet, dansăm. Uitându-mă spre el cu capul pe umărul lui, el ţinându-mi mâinile fierbinți pe după cap. A încetat să cânte, am preluat tonul. Dintr-o dată, o răsuflare de foc îmi dogori ceafa urmată de o hemoptizie violentă pe spatele meu. Am vrut să-l scot din scenă în paşi de dans. <<Nu! Cântă înainte, să nu vadă publicul. Mai avem puţin. Iartă-mă!>> mi-a șoptit. S-a tras cortina. Un doctor aflat în sală i-a dat să înghită ghiaţă, i s-au făcut nişte injecţii. S-a ridicat, a fost imposibil să-l împiedicăm. Ajuns în scenă, publicul a început să-l aplaude în delir. Privea fericit, cu un zâmbet în colţul gurii. Spectacolul se termina cu despărţirea noastră, părinţii mei aflând despre dragostea mea pentru frizer. El pleca, eu rămâneam în scenă plângâdu-mi durerea, printr-un cântec care suna aşa: <<Adio, asta-i ultima seară. N-am să te mai văd niciodată, adio>>… La versul, „Adio, asta-i ultima seară”…. se stingeau luminile rampei, plângeam în hohote în scenă. Plângeau artiştii strânşi la arlechini, maşiniştii în culise, instrumentiştii din orchestră, în fosă. Publicul aplauda şi plângea.

Pornind de la <<Lyric>>, depășind tramvaiele cu cai de pe Calea Victoriei, urmând pe Câmpineanu, în stânga restaurantului <<Enescu>> spre <<Gambrinus>>, trei bărbați îl duceau acasă pe Leonard. Dintr-un balcon, de la <<Continental>>, Dora Steuermann, fata patronului, vede scena și urlă: <<ori mă mărit cu Leonard, ori mă sinucid>>. Degeaba. Artistul este dus la sanatoriul <<Doctor Antoniu>> de la <<Şosea>>. Medicul îi interzice să apară pe scenă. Era în ultima fază a tuberculozei. Îl vizitam zilnic şi-mi povestea cu bucurie că medicii i-au dat voie să fumeze şi să bea. Privea prin fereastra sanatoriului drumul, pe care fuseseră cândva bătăi cu flori… Ceruse să meargă la Câmpulung la tatăl său, la aer curat. Credea că se va însănătoşi. Am vorbit cu şeful de tren să-i rezerve un compartiment numai lui. Nu m-a lăsat să plec cu el. Era îngrozitor de slab, iar ochii lui frumoşi duşi în fundul capului. Cu un zâmbet amar mi-a spus: <<Îmi pare rău că mor acum. Dar tu care rămâi după mine, trebuie să duci făclia operetei mai departe.Ai să-mi juri asta? Trebuie să dovedeşti că opereta n-a murit! Aşa voi fi liniştit acolo!>> Acestea au fost ultimele cuvinte.

24 decembrie 1928. Ajun de Crăciun. Smirnă, tămâie și busuioc ardeau în camera în care focul dogorea în sobă. Fulgii sărutau geamul pe dinafară. Prinţul de poveste care a cântat cu sufletul 200 de operete, fără dublură, avea junghiuri interecostale, frisoane, transpira des, obosea ușor. În singurătatea albă de vecernie, în timp ce patefonul psalmodia vocea lui cu aria sa din “Contesa Maritza”, sufletul s-a desprins de trup pentru totdeauna.

Gloriei i-a dat osândă sângele lui. Otrava tutunului i-a agravat boala. Îmbrăcat în alb, în sicriu, fără liliac alb şi violete de parma, cum şi-a dorit, a fost dus la Bucureşti. Au plâns zorile, înserările și toate fanele. Grigoraş Dinicu şi lăutarii lui i-au cântat la căpătâi toate operetele, de la ieșirea din biserică până la cimitir. Fuseseră prieteni. În vremurile bune, Grigoraș îi cânta des la vioară, iar Leonard îi mulţumea prin aria favorită din <<Contesa Maritza>>, <<Zii-i ţigan>>. A fost condus pe ultimul său drum cu onoruri militare de către: Constantin Nottara, Aristide Demetriad, Romald Bulfinski, Vladimir Maximilian, Tony Bulandra și alții. Din urma celui ce fusese plătit cu fişicuri de napoleoni de aur a rămas un palton rupt, o cămaşă, un frac şi o batistă cu sânge. Acesta a fost Leonard – îşi încheie Elena Zamora confesiunea – a trăit pentru teatru şi prin teatru, şi lui i-a dăruit totul, chiar şi viaţa. Era un artist adevărat. A meritat toate cinstirile lumii”.

Astăzi, o stradă din capitală sau din ţară, un teatru îi poartă numele. La Galaţi există Teatrul Muzical “Nae Leonard”. Bustul tenorului Nae Leonard, realizat de către sculptorul Oscar Han în 1929, prin colectă publică organizată de revista “Rampa”, a fost ridicat în parcul Kiseleff din Bucureşti.

(Sursa: Elena Zamora, “Am slujit cântecul”; Gaby Michailescu – “Leonard, soldatul de ciocolată”)
FOTO deschidere: viata-libera.ro



28
/03
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE În 1960 se năştea la Brăila o mică făptură căreia i s-a prezis un viitor strălucit. Proorocirea s-a împlinit doar până la o vreme. Ca şi alţi mulţi români, şi-a făcut studiile la Paris; a debutat în oraşul natal la 21 de ani dar consacrarea a început să se contureze la Paris, graţie lui Ch. Gounod care i-a încredinţat rolul Margaretei din opera Faust.

15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

14
/03
/17

Aşa îl socoteau englezii pe inginerul Gogu Constantinescu (1881-1965), în ajunul Primului Război Mondial. Pricina era puzderia de aplicaţii, inovaţii şi proiecte cu care genialul inventator venea în lumea tehnică a Marii Britanii.

06
/03
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Aşa scria despre sine, din Mexic, George Bibescu, în 1862, tatălui său. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se poate vorbi de o adevărată colonie română la Paris, formată din ai noştri, trăitori acolo, burlaci, sau căsătoriţi cu franţuzoaice, diplomaţi, alţii aflaţi în trecere. E o lume activă, cu saloane deschise, patronate de femei, unde se adună elita intelectuală şi mondenă franceză.

03
/03
/17

Pe 4 martie 2017 se împlinesc 40 de ani de la cutremurul care a îndoliat România. Atunci s-a stins din viață genialul nostru actor Toma Caragiu. Soția sa, Elena Caragiu, cu care a fost căsătorit 14 ani, face dezvăluiri, în premieră, pentru cititorii Ziarului Metropolis.

23
/02
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE În 1789 se năştea la Hotahova (azi în Albania) un om cu destin neobişnuit. La zece ani vine în Ţara Românească, face studii de filosofie la Viena şi de medicină în Germania, la Halle; revine la Bucureşti şi aici are o carieră spectaculoasă, cu reverberaţii până astăzi în Grecia. S-a stins din viaţă în 1874. E vorba de Apostol Arsaki.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

14
/02
/17

MEMORIA CULTURALĂ „Sînt actor, deci liber de a fi oricînd adolescent“, mărturisea Grigore Vasiliu Birlic, într-o scrisoare adresată teatrului şi publicului. „Cei trei pereţi între care ne mişcăm sînt din carton vopsit, dar simbolizează adevărul, binele şi frumosul. Iar voi — onorat şi iubit public — consideraţi-vă invitaţi la cel mai nobil banchet: totul s-a făcut pentru voi, prin voi“. Ziarul Metropolis vă prezintă un text emoţionant, publicat de marele actor, acum 60 de ani, în revista Teatrul.

14
/02
/17

A interpretat într-un mod cu totul original personaje aflate la granița dintre tragic și comic. A rămas în memoria cinefililor prin rolurile jucate în cele peste 50 de filme și a fost, de asemenea, un excepțional pedagog, printre studenții săi numărându-se Horațiu Mălăele, Mariana Mihuț, Valeria Seciu (cea care avea să-i devină soție), Dan Condurache și Maria Ploae. 

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

Page 10 of 30« First...89101112...2030...Last »