Autorul „Pastelurilor”, care a trăit între 21 iulie /2 august 1821 şi 22 august / 3 septembrie 1890, a avut o răvăşitoare iubire, pe care şi-a trăit-o, în secret, la Veneţia.
Un articol de Monica Andrei|23 martie 2017
Este unul din marii noștri clasici care a scris pe lângă poezie și vodeviluri, operete, feerie, drame romantice și comediile care au personaj principal Chirița. Avea 26 de ani când a cunoscut-o pe Elena Negri, sora prietenului său Costache Negri, înainte de Revoluția de la 1848. Povestea lor de dragoste a început la moșia de la Mînjina, în Moldova, unde aveau loc mese festive de pomină, partide de mers călare la vânătoare, hore unde boierii un pic beți se amestecau în dans cu țărăncile satului. Când s-au cunoscut, nu bănuia cineva că se va înfiripa ceva în inimile lor, ce va urma, cum se va termina și de ce și-au trăit în secret dragostea, la Veneția.
La acea vreme, Elena Negri, după cum apare în tabloul lui Rosenthal, era o femeie mai mult atrăgătoare și interesantă decât frumoasă, cu ochi negri mari, adânci, ce trădau blândețea, o gură senzuală luminată de un surâs misterios. „Un drăcușor plin de duh – scria Alecsandri în al său jurnal – încântător, ironic; figură malițioasă și plină de grație; fire bogată, generoasă, sensibilă; inimă de înger, închipuire arzătoare și nobilă”.
Ne aflăm cu mult timp înainte de 1850, în epoca, când eticheta rigidă a societății condamna adulterul, divorțurile, copii nelegitimi, concubinajul. Îndrăgostiții riscau mult, în fața societății, se întâlneau pe ascuns, căci atunci când s-au cunoscut, ea era divorțată, iar el nu fusese însurat, n-avea gânduri ce treceau pe la starea civilă sau prin altar. Elena era bolnavă, iar medicii îi recomandaseră schimbarea zonei, a climei. Hotărăște să plece din țară la Veneția. Înțelegându-se cu scriitorul să o urmeze în secret, ei pleacă, în 1846 spre destinație, cu mijloace de transport și pe trasee diferite. Era un prilej bun pentru a-și trăi dragostea în tihnă, departe de ochii lumii, fără remușcări, temeri.Căci numai acolo erau la adăpost de trivialitatea bârfei de acasă, printre gondole, trăsuri, palate, prinți, prințese, curtezane, apusuri de vis și răsărituri pline de speranță în dragostea lor.
Un cuvânt, o sărutare, o plimbare și două inimi înflăcărate
În septembrie 1846, Vasile Alecsandri ajunge la Trieste, în Italia, se cazează la un hotel, așteptându-și iubita nerăbdător scrie în al său jurnal: „Măsor camera în lung și în lat ca un nebun. Elena sosește obosită, suferindă. Mă duc în camera ei și o strâng la piept cu toată căldura unei iubiri răscolite de o despărțire de două îndelungate luni… Cu toate acestea, mângâierile și fericirea de a ne revedea după despărțire atât de îndelungată o însănătoșesc pe dată”.
Traversează amândoi Adriatica și se stabilesc la Veneția, închiriază un apartament în palatul Benzon, pe Canal Grande. Trăiesc într-o dulce intimitate, bucurându-se ca doi îndrăgostiți de toate nimicurile. Nu-i cunoaște cineva. Se răsfață dimineața până târziu în pat, apoi ea prepară cafeaua turcească, el încropește tartine. În cursul zilei, ea îi face dulceață de portocale, el face cumpărături, trece pe la piață. Când toată Veneția doarme, ei își oferă mici supeuri prin oraș până la ora 2 noaptea. Se întorc acasă, stau ghemuiți pe canapea, ajung unul în brațele celuilalt, vorbesc despre viitorul lor. Aleargă în jurul mobilelor, ca niște școlari râzând în hohote. “Un cuvânt și o sărutare, iată deviza convorbirilor noastre” notează în jurnal autorul „Cânticelelor comice”.
Ziua se plimbă cu trăsura prin oraș, pe malul mării, sau gondola prin apa verzuie, la asfințit. Hoinăresc insensibili prin forfota străzilor, intră într-un restaurant, beau, mănâncă. Bucuria de a fi împreună le anulează nevoia anturajului. Lumea îi ia drept căsătoriți. Ea înghite în sec, nu comentează, el aude, se comportă ca și cum așa ar fi. O altă frază învie în jurnal: “Simțim în tăcere fericirea adevărată pe care două inimi tinere și înflăcărate pot s-o cuprindă…”. Pe birou, în apartamentul lor se adună scrisori, dar ei n-au vreme să le citească.
Fericire cât n-ar fi putut visa, în doar două luni, la Veneția
„Prima noastră lună a trecut cu așa o repeziciune, încât abia am găsit timpul, să mergem de două ori la grădinile publice, să intrăm de două ori în biserica San Marco și să vizităm în treacăt biserica San Salvador și muzeul de antichități, situat vizavi.”
În următoarea lună, clima rece îi obligă să stea în casă. Privesc tristețea de afară, pe geam, citesc, vorbesc despre sarcină, căci iubita lui este însărcinată. Ea se vede deja îmbrățișându-l, alintându-l, pupându-l, strângându-l la piept. El o admiră. Presupun că va fi băiat, va deveni amiral, cu un viitor fericit. „Cerul ne datorează și acest har – scrie în Jurnal poetul – nu pentru a întregi fericirea noastră căci ea este deplină, pentru a uni iubirile noastre într-un sentiment unic, care ar face din copilul nostru ființa cea mai fericită din lume”.
Veselia unuia alungă tristețea celuilalt, e deajuns un cuvânt, o privire, un surâs. Își țin loc unul altuia de tot: lume, familie și patrie. Uită de boală. Parcă nici n-ar fi fost. Își fac portretele la domnul Felice Schiavoni. El răcește, are dureri de șale îngrozitoare. Un medic îl vindecă în două zile cu un leac moldovenesc. Ea tușește, are dureri de cap, un medic o face să râdă, îi spune că un bolnav care râde ca ea este pe jumătate vindecat. Timpul trece, plouă mult, tinerii fac planuri de călătorie. El îi dăruiește o gondolă în filigran, iar ea îi cumpără un portțigaret din filigran aurit.
Convorbiri nebunești, visări dulci, râsete neîntrerupte, ocupații gospodărești. N-au avut timp să viziteze nici bisericile, nici palatele, nici insulele, nici lagunele. Nici măcar Veneția.Adună cadourile, fac bagajele, pașapoartele și pleacă. Rămân în urmă tainele inimii. Scenele duioase se transformă în amintiri. Fiecare loc din casă ce le spune povestea lor de dragoste neștiută de nimeni de acolo. Totul în jurul lor e liniștit și întunecat, ca și plecarea lor. “Părăsesc Veneția cu părere de rău, căci aici i-ai dat mai multă fericire decât am putut visa vreodată” îi spune Elena poetului.
O ultimă plimbare, o ultimă privire, sfârșitul paradisului
Tot ce le-a fost drag rămâne în urmă. S-au iubit firesc, au vorbit despre dragoste în puține cuvinte, nu și-au făcut jurăminte. Trecuseră două luni, erau departe de restul lumii zgomotoase de acasă, care i-ar fi incriminat. O ultimă plimbare prin locurile dragi. O ultimă privire în apartamentul în care obiectele erau încărcate de energia lor. „Fiecare mobilă are amintirea ei, fiecare colț are pentru noi mica lui istorie, cunoscută numai noi doi. Fiecare fereastră ne înfățișează o imagine, un tablou.”
„8 martie 1845 – 11 septembrie 1846. Întreaga mea viață sufletească este cuprinsă între aceste două epoci”, scria în Jurnal poetul. Era ziua când s-au cunoscut și cea când au plecat în lunga călătorie.
12 noiembrie 1846. Se îmbarcă amândoi separat, pe vapor, apoi călătoresc cu diligența la Gratz, de unde iau trenul spre Viena, se opresc la Salzburg unde se întâlnesc. Trec frontiera, intră în Bavaria, călătoresc până la München, trec prin Ulm apoi Stuttgart, iar de la Strasbourg se opresc în Franța, la Paris. Zile cu umezeală și noroi. Se îndreaptă spre Marsilia de unde se îmbarcă spre Genova. Pleacă din Neapole, ajung la Palermo. Viața prin hoteluri, restaurante, trenuri, trăsuri, vapoare, devine obositoare.
În 25 aprilie 1847 împreună cu Bălăceanu și Kogălniceanu, Alecsandri pleacă spre Constatinopole. În dimineața de 4 mai, Elena Negri moare pe vapor, la intrarea în Cornul-de Azur. Avea tuberculoză și era însărcinată. A fost înmormântată la biserica grecească din Pera.
„Am spus-o adesea, N. și cu mine și o vom spune încă adesea: cât vom trăi, și chiar, nu vom uita niciodată frumoasele nopți de la Veneția! Toate visările pe care le pot simți două imaginații ardente, toate marile aventuri pe care le pot încerca două suflete, toată încântarea ce o pot cunoaște două inimi strâns legate la vârsta impresiilor celor mai vii le-am încercat, le-am simțit, le-am cunoscut în timpul minunatelor nostre plimbări în gondola prin lagune. Șederea noastră de două luni la Veneția valorează cât o viață întreagă de fericire, căci visul cel mai frumos al tinereții noastre, speranțele cele mai luminoase ale dragostei noastre s-au realizat zi cu zi, oră cu oră”, nota Alecsandri în jurnalul iubirii lui, după moartea Elenei.
Scriitorul care a fost membru onorific pe viață al Societății Junimea, de la Iași, după Revoluția de la 1848 a fost exilat. Trecuseră opt ani de la moartea Elenei, când în 1855, lui Vasile Alecsandri, viața i-a scos-o în cale pe Paulina Lucasievici. S-au căsătorit abia în 1876 când fiica lor Maria, născută în noiembrie 1857 se apropia de majorat. Din 1860 s-a stabilit la Mircești, unde a rămas până la sfârșitul vieții. În 1867 a fost ales membru al Academiei Române, iar în 1881 i se conferă Premiul Academiei pentru Literatură. (Sursa: Vasile Alecsandri, Jurnalul unei iubiri, Editura Muzeul literaturii Române)
„Am spus-o adesea, N. și cu mine și o vom spune încă adesea: cât vom trăi, și chiar, nu vom uita niciodată frumoasele nopți de la Veneția!…”
