Ultimele ore din viaţa lui I. L. Caragiale
https://www.ziarulmetropolis.ro/ultimele-ore-din-viata-lui-i-l-caragiale/

I. L. Caragiale s-a stins din viaţă pe 9 iunie 1912, în exil, la Berlin. Ziarul Metropolis reconstituie, din documentele epocii, atmosfera din preajma morţii celui mai mare dramaturg pe care l-a dat România.

Un articol de Monica Andrei|9 iunie 2014

„Nu fii prost, măi, ai să te obişnuieşti. Aşa e primul contact cu frumosul, te zăpăceşte. Să locuieşti tu în oraşul Giocondei – îți dai tu seama ce înseamnă asta, s-o poţi vedea în fiecare zi?”. Așa încerca să-l convingă bunul său prieten Barbu Delavrancea pe Caragiale, să aleagă ca ţară unde să se mute Franţa, nu Germania. Degeaba! Nici vinurile alese, nici fructele de mare de pe mesele bogate nu l-au convins pe Caragiale să aleagă Parisul“, scria Cella Delavrancea în cartea „Dintr-un secol de viaţă“.

Și sociologul Dimitrie Gusti relata câteva amintiri despre prietenul său Caragiale și explica de ce s-a mutat Caragiale la Berlin.

„Autorul «Nopţii furtunoase» a plecat din ţară într-un exil voluntar. Era nemulţumit că nu i se acorda atenţia cuvenită. Se plângea că în ţara lui n-a putut să străbată nici măcar în Parlament ca deputat, nicidecum să ocupe un loc într-un partid politic.

«Să ştii doctore», îmi spunea el, totdeauna şi oriunde vei locui, chiar în Albania, să preferi capitala, căci ea este centrul vieţii.” (Revista Fundaţiilor 1945).

Locuia de mult la Berlin când, prin 11 iulie 1907, Horia Petra-Petrescu îi face o vizită. Ajuns în locuinţa dramaturgului, îşi plimbă ochii peste fotografii cu actorul Brezeanu, cu autograf şi dedicaţie, în rolul Cetăţeanului turmentat, peisaje şi turme de oi pictate de Grigorescu, caricaturile lui Gavarni şi Daumier, în timp ce Caragiale povestea despre ultima vizită în România şi planurile ultimei piese de teatru: „Titircă, Sotirescu et compania” spunându-i: „Comedia mea se petrece după 30 de ani de la cele întâmplate în «Noaptea furtunoasă». Toate secăturile mele au ajuns la posturi înalte. Sunt miniştri” . (Tribuna, Arad, 1907). Piesa începută a rămas neterminată, dar intuiţia dramaturgului e valabilă şi astăzi.

Exil voluntar la Berlin

Ecaterina Logadi, fiica dramaturgului, povestea: “Aveam nouă ani când ne-am mutat la Berlin. Trăiam mult în preajma lui, căci tata stătea mult acasă. Îl văd şi acum în cele mai mici amănunte şi în marea lui varietate. Nu era prea înalt, dar avea un port semeţ, capul ridicat şi o privire care trecea pe deasupra lucrurilor înconjurătoare.

Avea mâini mici de o rară frumuseţe. Când era voios, faţa i se lumina. La mânie, ochii erau pătrunzători şi aprigi, purtători de săgeţi înflăcărate, pentru ca într-o clipă să se îmblânzească, revărsând raze de lumină şi blândeţe. Mintea-i era ageră şi nu se odihnea niciodată.” (Viaţa românească, 1962)

La Berlin, după multe mutări, familia Caragiale se instalează într-o casă cu multe încăperi. “Îmi amintesc odaia de lucru a tatii, – scrie Ecateriana Logadi – unde şi-a petrecut ultimii ani. Era orientată spre nord, căci tata nu suporta mult soare.

În odaie avea numai strictul necesar: un pat, un birou, câteva scaune, câteva rafturi unde avea cărţi la care umbla lăsându-le răvăşite. Pe masa de scris, o lampă verde ardea zi şi noapte, luminând teancuri de manuscrise, tocuri, creioane, vrafuri de hârtie care-i aşteptau scrisul.

Pe peretele de care era lipit patul, mai întotdeauna rămas nefăcut, erau bătute două portrete la mărime naturală, care înfăţişau pe tatăl şi mama lui. Între biblioteci, pe o fâşie de perete atârna o rogojină chinezească. Ferestrele erau fără perdea. De acolo privea tata spre piaţa plină de flori împodobită în mijloc cu o fântână. Pe podea era o mică rogojină.

Ion_Luca_Caragiale_-_Foto04

În odaie nu avea voie să intre doar mama, ca să scuture şi să aerisească. Plutea întotdeauna tutun în valuri aburii. Pe noi, copiii, ne chema când avea să ne spună ceva. Simplitatea oglindea modestia pretenţiilor lui. Era sobru şi modest.

La Berlin devenise dornic să stea numai în casă. Ieşea rar, şi uneori trecea o săptămână fără ca el să-şi părăsească pantalonii de «cavalerist», meşii turceşti «specialitate Stambul» şi flanela ruptă în coate.

Mai uşor pleca în călătorii decât să iasă din casă. Era în schimb grijuliu pentru îmbrăcămintea noastră şi nevoile casei. N-am înţeles de ce în tinereţe alţii îl scoteau boem, afară dacă boem şi sărăcie sunt unul şi acelaşi lucru.”

Cât a trăit la Berlin a avut un confort deplin, şi viaţa în acest oraş era mult mai ieftină ca în orice oraş european de atunci, mai ieftină decât la Bucureşti. Din când în când, autorul “Scrisorii pierdute” trăgea o fugă la Bucureşti, pentru că dorul de ţară nu-l ocolea, unde era găzduit de Vlahuţă.

Ultima noapte din viaţa lui Caragiale

Luca I. Caragiale, fiul dramaturgului, povestea: „Sunt coincidenţe bizare… Într-o noapte caldă de iunie, am stat de vorbă târziu cu tata. Fereasta era deschisă, şi din stradă se auzea zgomotul vieţii intense a Berlinului. Vorbea cu emoţie şi admiraţie despre Shakespeare şi despre teatru în general. A vorbit într-un fel rar al lui. Spunea că teatrul nu-i literatură, fiindcă nu ai grija stilului. Îl asemăna cu arhitectura. Şi pe urmă a vorbit despre «Macbeth». Niciodată nu l-am văzut mai patetic. Mi-a dovedit că Macbeth e capodopera artei dramatice. Construcţia arhitectonică ţi-e dată de la început, că soarta lor e pecetluită din prima scenă… Era târziu în noapte. A doua zi l-am găsit mort.” (Ideea europeană, 1920)

Moartea lui Caragiale la 9 iunie 1912 l-a îndurerat adânc pe bunul său prieten Alexandru Vlahuţă. Împreună cu Barbu Delavrancea a plecat la Berlin, unde i-a întâmpinat Dobrogeanu Gherea, Panait Cerna, Dimitrie Gusti şi alţi prieteni intimi ai marelui dramaturg.

Cella Delavrancea se afla la Berlin unde avea de susţinut nişte concerte şi locuia în casa lui I. L. Caragiale. “Într-o dimineaţă, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică şi grea.

Dintr-o dată, un ţipăt a sfâşiat fiorul melodic. M-am ridicat cuprinsă de frică şi am fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale. Uşa era deschisă. El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată pe cearşaf, capul dat pe spate, faţa albă, ochii ficşi. Îngrozită, soţia lui îl privea. Văzuse că nu apăruse ca de obicei, îndrăznise la ora 11 a.m. să bată la uşă. Tăcerea o îngrijorase. A deschis, a văzut, a ţipat. Cum să faci loc durerii, aşa, pe neaşteptate?

În ajun, seara, la masă, ne fermecase cu poveşti, proiecte şi voie bună. Nu ne mai tachinase pentru tendinţele noastre spre poezia cu metafore absurde, râsese de verva cu care declama Luki pastişuri compuse de el… Moartea îl atinsese rapid, fără şovăire, aşa cum desigur şi-o dorise, esenţă în spaţiu, verb fără adjectiv. De atunci, nici n-am mai studiat sonata de Schauman.” (Cella Delavrancea – Dintr-un secol de viaţă)

La 13 iunie 1912, Alexandru Vlahuţă îi scrie soţiei sale (scrisoarea, în original, se află la Muzeul Literaturii Române). “Îţi scriu, Mic dragă, din casa lui Caragiale, pe care l-am văzut în sicriul de stejar, odihnind în capela cimitirului protestant din Schönberg.

Îl depunem aici, într-un cavou, până în noiembrie, când îl aducem în ţară, să-l punem în pământul pe care l-a iubit în tăcere şi l-a glorificat cu strălucirea geniului său. A murit subit sâmbătă (09 iunie), între orele 6-7, după toate probabilităţile.

De cu seară se retrăsese în odaia lui de lucru – scrisese până la 1, dimineaţa ai lui şi-au văzut de treabă – au ieşit prin târg, au venit, au dejunat – îl aşteptau să iasă nechemat, netulburat de ale lui, căci mai ales de câteva zile era foarte nervos şi se supăra de toate cele – pe la 2 Luchi zice: «Să nu-l mai lăsăm, du-te, mamă, şi-l cheamă.»

Didina intră binişor în odaia lui, se uită şi nu-l vede în pat, crede c-a ieşit, îl strigă, aude din altă odaie vocea lui Luchi şi, cum ea nu prea aude bine, crede că i-a răspuns Caragiale, s-apropie de pat – şi-l găseşte, pe cel care a fost un titan, căzut pe jos, între pat şi mesuţa de noapte, cu gazeta-n mână, adormit pe veci.

A scos un ţipăt, şi toţi au înţeles… Caragiale e îmbălsămat şi închis definitiv în veşnica-i locuinţă. Îţi scriu şi mereu mă aştept, de după perdea, să apară Caragiale, cu verva lui, cu veselia lui… L-am văzut în sicriu, şi – iată – nu-mi pot închipui omul acesta mort. Atâta voinţă era în el. Noi, Barbu şi Gherea şi d-na [Barbu Delavrancea, Dobrogeanu Gherea şi soţia sa] suntem găzduiţi pe aproape de două odăi reţinute de Celica [Cella Delavrancea], Mai e aici Paul [Zarifopol] cu Fani [soţia lui Paul Zarifopol şi fiica lui Dobrogeanu Gherea], Gusti [sociologul Dimitrie Gusti] şi mâine aşteptăm pe Cerna [poetul Panait Cerna].

caragiale

Doctorul care a făcut autopsia lui Caragiale spune că niciodată n-a văzut un caz de artritism mai grav. Am să-ţi mai scriu. Am fost în odaia lui, care a rămas aşa cum era, cu patul vraişte, cu hârtiile lui, cu ţigările pe mesuţă. Sărutări de mâni mamei şi ţaţii Mariţei. Celica a fost un erou. Te îmbrăţişez cu dor Al. Vlah.” (Valeriu Râpeanu -Vlahuţă)

Și Paul Zarifopol scria: “Nevoit să petrec în locuinţa lui a doua noapte după cea care murise, am vegheat de cu seară până ziuă fără să-mi pot lua ochii de la draperia ce ascundea o jumătate a camerei de cealaltă. Draperiile pot fi mult mai rafinat perfide decât pereţii sau uşile; se pot mişca uşor.

Nu se putea să nu aştept, noaptea întreagă, să iasă Caragiale de după covorul care-mi atârna în faţă şi să-mi vorbească. Îndeosebi cu tăcerea definitivă a lui Caragiale nu vroiau să mi se deprindă aşteptările urechii şi aşteptările spiritului. Câţi îl cunoaşteam de aproape, ştiam bine că omul nu mai avea mult de trăit.

Medicul care, din oficiu, a făcut autopsia, îmi spunea că încă nu văzuse creier atât de frumos dezvoltat; însă nu văzuse o arterioscleroză atât de perfectă, încât nu înţelegea cum de a trăit atât de mult. Caragiale fumase în ultima după-amiază a vieţii sale 80 de ţăgări. A murit, probabil, în urma unui groaznic acces de tuse tabagică. “ (Adevărul literar şi artistic, 1932)

Astăzi, dramaturgul se află îngropat la Cimitirul Bellu din Bucureşti, lângă Mihai Eminescu, pe Aleea Scriitorilor.

Foto cu I. L. Caragiale – Wikipedia

28
/11
/15

MEMORIA CULTURALĂ Cine-şi mai aminteşte de „Răzbunarea haiducilor”, „Răpirea fecioarelor”, „Zestrea domniţei Ralu” sau de serialul de televiziune „Toate pânzele sus!”? În peste 40 de ani de film românesc, Colea Răutu a creat roluri memorabile. S-a născut pe 28 noiembrie 1912.

27
/11
/15

Nicolae Iorga, omorât pe 27 noiembrie 1940, a fost istoric, enciclopedist, critic literar, documentarist, poet, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar, academician român. Păstorel Teodoreanu scria undeva că Iorga „scrie în fiecare zi câte o carte, duminica câte două”.

27
/11
/15

Într-o zi de 27 noiembrie (1940) se stingea din viaţă, în mod tragic, unul dintre titanii culturii româneşti interbelice. După o viaţă dusă pe culmile recunoaşterii universitare, ştiinţifice, sociale şi politice, reputatul om de ştiinţă, Iorga a sfârşit la marginea unei păduri, batjocorit şi împuşcat cu 9 gloanţe.

26
/11
/15

Bălţăţeanu, spunea actriţa Maria Filotti, „era un partener ideal, mai ales în sensul de a şti să se adapteze la jocul celuilalt, cu atâta supleţe, încât îi facilita jocul”. În 40 de ani de teatru, a avut noroc şi a jucat toate genurile, mergând din victorie în victorie. S-a născut pe 26 noiembrie 1893, la Drobeta-Turnu Severin.

20
/11
/15

Atentatele teroriste de la Paris au transformat "La Marseillaise", poate cel mai cunoscut şi admirat imn din lume, într-un imn al solidarităţii lumii civilizate împotriva terorismului. Marseieza a fost intonată de un înteg stadion, zilele trecute, la meciul amical Anglia - Franţa, de pe Wembley, şi va fi cântat înaintea tuturor meciurilor din prima ligă engleză din acest weekend. În Premier League evoluează un număr de 72 de jucători francezi.

16
/11
/15

Cornel Todea, de la a cărui naștere se împlinesc 80 de ani în 18 noiembrie, a abordat cu vervă și imaginație textul lui Paul Ioachim, în care dramaturgul amestecă viața de zi cu zi cu cea de pe scenă. Rolurile principale sunt interpretate de Damian Crâșmaru, Mircea Rusu, Ileana Cernat și Oana Ioachim. Spectacolul poate fi vizionat în această seară, de la ora 20.10, la TVR 2

16
/11
/15

În urmă cu mai bine de un secol, într-o zi de 16 noiembrie (1903) se năştea Dumitru Staniloae, autoritate proeminentă a teologiei europene și cel mai mare teolog român. Membru titular al Academiei Române, Părintele Staniloae a lucrat vreme de 45 de ani la traducerea lucrării "Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii" (în douăsprezece volume).

19
/10
/15

Timp de șase decenii, pana lui Sadoveanu a dăruit lumii peste 100 de volume în care a cugetat despre oameni, despre viaţă, despre natură, într-o limbă viu colorată. „Neamul Şoimăreştilor”, „Hanul Ancuţei”, „Baltagul” sunt dovada unui fel de a povesti care rămâne etern. Scriitorul şi omul politic s-a născut pe 5 noiembrie 1880, la Paşcani, şi a decedat pe 19 octombrie 1961, la Vânători-Neamţ.

18
/10
/15

Cine nu-şi mai aminteşte de „Bădia”, actorul care a jucat în  “Drumul oaselor”,  „,Păcală se întoarce”, ”Dumbrava minunată” sau „Cireşarii” ? Actorul care a stat zece ani prin puşcării, a scris poezii, epigrame, o piesă de teatru şi a jucat în filme roluri memorabile?

13
/10
/15

Într-o zi de 13 octombrie (1921) se năştea, în Monsummano (Italia), Yvo Livi, cunoscut mai târziu ca Yves Montand, actorul şi cântăreţul adorat de francezi, considerat regele music hall-ului anilor '50.

01
/10
/15

ION STRATAN (1955-2005), unul dintre cei mai importanţi poeţi „optzecişti“, ar fi împlinit astăzi 60 de ani. Prieten cu Nichita Stănescu şi considerat drept cel mai important continuator al acestuia, Stratan a fost , de asemenea, “cel mai distins poet al Cenaclului de Luni la o vreme când ceilalți optzecisti încă își pregăteau ucenicia”.