Ultimele ore din viaţa lui I. L. Caragiale
https://www.ziarulmetropolis.ro/ultimele-ore-din-viata-lui-i-l-caragiale/

I. L. Caragiale s-a stins din viaţă pe 9 iunie 1912, în exil, la Berlin. Ziarul Metropolis reconstituie, din documentele epocii, atmosfera din preajma morţii celui mai mare dramaturg pe care l-a dat România.

Un articol de Monica Andrei|9 iunie 2014

„Nu fii prost, măi, ai să te obişnuieşti. Aşa e primul contact cu frumosul, te zăpăceşte. Să locuieşti tu în oraşul Giocondei – îți dai tu seama ce înseamnă asta, s-o poţi vedea în fiecare zi?”. Așa încerca să-l convingă bunul său prieten Barbu Delavrancea pe Caragiale, să aleagă ca ţară unde să se mute Franţa, nu Germania. Degeaba! Nici vinurile alese, nici fructele de mare de pe mesele bogate nu l-au convins pe Caragiale să aleagă Parisul“, scria Cella Delavrancea în cartea „Dintr-un secol de viaţă“.

Și sociologul Dimitrie Gusti relata câteva amintiri despre prietenul său Caragiale și explica de ce s-a mutat Caragiale la Berlin.

„Autorul «Nopţii furtunoase» a plecat din ţară într-un exil voluntar. Era nemulţumit că nu i se acorda atenţia cuvenită. Se plângea că în ţara lui n-a putut să străbată nici măcar în Parlament ca deputat, nicidecum să ocupe un loc într-un partid politic.

«Să ştii doctore», îmi spunea el, totdeauna şi oriunde vei locui, chiar în Albania, să preferi capitala, căci ea este centrul vieţii.” (Revista Fundaţiilor 1945).

Locuia de mult la Berlin când, prin 11 iulie 1907, Horia Petra-Petrescu îi face o vizită. Ajuns în locuinţa dramaturgului, îşi plimbă ochii peste fotografii cu actorul Brezeanu, cu autograf şi dedicaţie, în rolul Cetăţeanului turmentat, peisaje şi turme de oi pictate de Grigorescu, caricaturile lui Gavarni şi Daumier, în timp ce Caragiale povestea despre ultima vizită în România şi planurile ultimei piese de teatru: „Titircă, Sotirescu et compania” spunându-i: „Comedia mea se petrece după 30 de ani de la cele întâmplate în «Noaptea furtunoasă». Toate secăturile mele au ajuns la posturi înalte. Sunt miniştri” . (Tribuna, Arad, 1907). Piesa începută a rămas neterminată, dar intuiţia dramaturgului e valabilă şi astăzi.

Exil voluntar la Berlin

Ecaterina Logadi, fiica dramaturgului, povestea: “Aveam nouă ani când ne-am mutat la Berlin. Trăiam mult în preajma lui, căci tata stătea mult acasă. Îl văd şi acum în cele mai mici amănunte şi în marea lui varietate. Nu era prea înalt, dar avea un port semeţ, capul ridicat şi o privire care trecea pe deasupra lucrurilor înconjurătoare.

Avea mâini mici de o rară frumuseţe. Când era voios, faţa i se lumina. La mânie, ochii erau pătrunzători şi aprigi, purtători de săgeţi înflăcărate, pentru ca într-o clipă să se îmblânzească, revărsând raze de lumină şi blândeţe. Mintea-i era ageră şi nu se odihnea niciodată.” (Viaţa românească, 1962)

La Berlin, după multe mutări, familia Caragiale se instalează într-o casă cu multe încăperi. “Îmi amintesc odaia de lucru a tatii, – scrie Ecateriana Logadi – unde şi-a petrecut ultimii ani. Era orientată spre nord, căci tata nu suporta mult soare.

În odaie avea numai strictul necesar: un pat, un birou, câteva scaune, câteva rafturi unde avea cărţi la care umbla lăsându-le răvăşite. Pe masa de scris, o lampă verde ardea zi şi noapte, luminând teancuri de manuscrise, tocuri, creioane, vrafuri de hârtie care-i aşteptau scrisul.

Pe peretele de care era lipit patul, mai întotdeauna rămas nefăcut, erau bătute două portrete la mărime naturală, care înfăţişau pe tatăl şi mama lui. Între biblioteci, pe o fâşie de perete atârna o rogojină chinezească. Ferestrele erau fără perdea. De acolo privea tata spre piaţa plină de flori împodobită în mijloc cu o fântână. Pe podea era o mică rogojină.

Ion_Luca_Caragiale_-_Foto04

În odaie nu avea voie să intre doar mama, ca să scuture şi să aerisească. Plutea întotdeauna tutun în valuri aburii. Pe noi, copiii, ne chema când avea să ne spună ceva. Simplitatea oglindea modestia pretenţiilor lui. Era sobru şi modest.

La Berlin devenise dornic să stea numai în casă. Ieşea rar, şi uneori trecea o săptămână fără ca el să-şi părăsească pantalonii de «cavalerist», meşii turceşti «specialitate Stambul» şi flanela ruptă în coate.

Mai uşor pleca în călătorii decât să iasă din casă. Era în schimb grijuliu pentru îmbrăcămintea noastră şi nevoile casei. N-am înţeles de ce în tinereţe alţii îl scoteau boem, afară dacă boem şi sărăcie sunt unul şi acelaşi lucru.”

Cât a trăit la Berlin a avut un confort deplin, şi viaţa în acest oraş era mult mai ieftină ca în orice oraş european de atunci, mai ieftină decât la Bucureşti. Din când în când, autorul “Scrisorii pierdute” trăgea o fugă la Bucureşti, pentru că dorul de ţară nu-l ocolea, unde era găzduit de Vlahuţă.

Ultima noapte din viaţa lui Caragiale

Luca I. Caragiale, fiul dramaturgului, povestea: „Sunt coincidenţe bizare… Într-o noapte caldă de iunie, am stat de vorbă târziu cu tata. Fereasta era deschisă, şi din stradă se auzea zgomotul vieţii intense a Berlinului. Vorbea cu emoţie şi admiraţie despre Shakespeare şi despre teatru în general. A vorbit într-un fel rar al lui. Spunea că teatrul nu-i literatură, fiindcă nu ai grija stilului. Îl asemăna cu arhitectura. Şi pe urmă a vorbit despre «Macbeth». Niciodată nu l-am văzut mai patetic. Mi-a dovedit că Macbeth e capodopera artei dramatice. Construcţia arhitectonică ţi-e dată de la început, că soarta lor e pecetluită din prima scenă… Era târziu în noapte. A doua zi l-am găsit mort.” (Ideea europeană, 1920)

Moartea lui Caragiale la 9 iunie 1912 l-a îndurerat adânc pe bunul său prieten Alexandru Vlahuţă. Împreună cu Barbu Delavrancea a plecat la Berlin, unde i-a întâmpinat Dobrogeanu Gherea, Panait Cerna, Dimitrie Gusti şi alţi prieteni intimi ai marelui dramaturg.

Cella Delavrancea se afla la Berlin unde avea de susţinut nişte concerte şi locuia în casa lui I. L. Caragiale. “Într-o dimineaţă, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică şi grea.

Dintr-o dată, un ţipăt a sfâşiat fiorul melodic. M-am ridicat cuprinsă de frică şi am fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale. Uşa era deschisă. El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată pe cearşaf, capul dat pe spate, faţa albă, ochii ficşi. Îngrozită, soţia lui îl privea. Văzuse că nu apăruse ca de obicei, îndrăznise la ora 11 a.m. să bată la uşă. Tăcerea o îngrijorase. A deschis, a văzut, a ţipat. Cum să faci loc durerii, aşa, pe neaşteptate?

În ajun, seara, la masă, ne fermecase cu poveşti, proiecte şi voie bună. Nu ne mai tachinase pentru tendinţele noastre spre poezia cu metafore absurde, râsese de verva cu care declama Luki pastişuri compuse de el… Moartea îl atinsese rapid, fără şovăire, aşa cum desigur şi-o dorise, esenţă în spaţiu, verb fără adjectiv. De atunci, nici n-am mai studiat sonata de Schauman.” (Cella Delavrancea – Dintr-un secol de viaţă)

La 13 iunie 1912, Alexandru Vlahuţă îi scrie soţiei sale (scrisoarea, în original, se află la Muzeul Literaturii Române). “Îţi scriu, Mic dragă, din casa lui Caragiale, pe care l-am văzut în sicriul de stejar, odihnind în capela cimitirului protestant din Schönberg.

Îl depunem aici, într-un cavou, până în noiembrie, când îl aducem în ţară, să-l punem în pământul pe care l-a iubit în tăcere şi l-a glorificat cu strălucirea geniului său. A murit subit sâmbătă (09 iunie), între orele 6-7, după toate probabilităţile.

De cu seară se retrăsese în odaia lui de lucru – scrisese până la 1, dimineaţa ai lui şi-au văzut de treabă – au ieşit prin târg, au venit, au dejunat – îl aşteptau să iasă nechemat, netulburat de ale lui, căci mai ales de câteva zile era foarte nervos şi se supăra de toate cele – pe la 2 Luchi zice: «Să nu-l mai lăsăm, du-te, mamă, şi-l cheamă.»

Didina intră binişor în odaia lui, se uită şi nu-l vede în pat, crede c-a ieşit, îl strigă, aude din altă odaie vocea lui Luchi şi, cum ea nu prea aude bine, crede că i-a răspuns Caragiale, s-apropie de pat – şi-l găseşte, pe cel care a fost un titan, căzut pe jos, între pat şi mesuţa de noapte, cu gazeta-n mână, adormit pe veci.

A scos un ţipăt, şi toţi au înţeles… Caragiale e îmbălsămat şi închis definitiv în veşnica-i locuinţă. Îţi scriu şi mereu mă aştept, de după perdea, să apară Caragiale, cu verva lui, cu veselia lui… L-am văzut în sicriu, şi – iată – nu-mi pot închipui omul acesta mort. Atâta voinţă era în el. Noi, Barbu şi Gherea şi d-na [Barbu Delavrancea, Dobrogeanu Gherea şi soţia sa] suntem găzduiţi pe aproape de două odăi reţinute de Celica [Cella Delavrancea], Mai e aici Paul [Zarifopol] cu Fani [soţia lui Paul Zarifopol şi fiica lui Dobrogeanu Gherea], Gusti [sociologul Dimitrie Gusti] şi mâine aşteptăm pe Cerna [poetul Panait Cerna].

caragiale

Doctorul care a făcut autopsia lui Caragiale spune că niciodată n-a văzut un caz de artritism mai grav. Am să-ţi mai scriu. Am fost în odaia lui, care a rămas aşa cum era, cu patul vraişte, cu hârtiile lui, cu ţigările pe mesuţă. Sărutări de mâni mamei şi ţaţii Mariţei. Celica a fost un erou. Te îmbrăţişez cu dor Al. Vlah.” (Valeriu Râpeanu -Vlahuţă)

Și Paul Zarifopol scria: “Nevoit să petrec în locuinţa lui a doua noapte după cea care murise, am vegheat de cu seară până ziuă fără să-mi pot lua ochii de la draperia ce ascundea o jumătate a camerei de cealaltă. Draperiile pot fi mult mai rafinat perfide decât pereţii sau uşile; se pot mişca uşor.

Nu se putea să nu aştept, noaptea întreagă, să iasă Caragiale de după covorul care-mi atârna în faţă şi să-mi vorbească. Îndeosebi cu tăcerea definitivă a lui Caragiale nu vroiau să mi se deprindă aşteptările urechii şi aşteptările spiritului. Câţi îl cunoaşteam de aproape, ştiam bine că omul nu mai avea mult de trăit.

Medicul care, din oficiu, a făcut autopsia, îmi spunea că încă nu văzuse creier atât de frumos dezvoltat; însă nu văzuse o arterioscleroză atât de perfectă, încât nu înţelegea cum de a trăit atât de mult. Caragiale fumase în ultima după-amiază a vieţii sale 80 de ţăgări. A murit, probabil, în urma unui groaznic acces de tuse tabagică. “ (Adevărul literar şi artistic, 1932)

Astăzi, dramaturgul se află îngropat la Cimitirul Bellu din Bucureşti, lângă Mihai Eminescu, pe Aleea Scriitorilor.

Foto cu I. L. Caragiale – Wikipedia

06
/04
/21

Ce destin! Să te naşti la începutul secolului 20, să fii unul din pionerii documentarului din România, dar şi al dezvoltării instituţionale a cinematografiei, să faci filme în două regimuri autoritare şi în timpul unui război şi să mori la aproape 100 de ani. Regizorul Paul Călinescu poate fi descoperit prin 12 documentare de scurtmetraj disponibile online, gratuit, în cadrul Cineclubului One World Romania.

01
/04
/21

Cineclubul One World Romania își propune în 2021 să recupereze și să analizeze evoluția filmului documentar românesc din perioada interbelică și din cea comunistă. Primele două sesiuni sunt dedicate filmografiei cineastului Paul Călinescu. 12 dintre documentarele lui, realizate în perioada 1934-1948, sunt disponibile gratuit până la 25 aprilie.

14
/03
/21

Pe 12 aprilie 1975, la unul dintre cele mai cunoscute spitale pariziene se stingea din viață o artistă care era deja mit. După o agonie care nu prevestea nimic bun, se despărțea de o viață care îi aduse și suferință, și bucurie, și victorii răsunătoare, și înfrângeri dureroase.

28
/02
/21

„M-am născut în anul 1707, la Veneţia, într-o casă mare şi frumoasă, aşezată între podul Namboli şi podul Donna-Onesta, în colţul străzii Ca cent’anni din parohia San Toma.” Era una din ultimele zile ale iernii anului 1707, era 25 februarie, era magica Veneția.

21
/02
/21

Pentru un oraș ca Bucureștiul, nu e deloc simplu să-și țină aproape oamenii care-l iubesc. Deși există o mie de motive de dezamăgire și de îndepărtare, se găsesc și spații unice, unde orașul face cuceriri noi sau strânge legături mai vechi. Unul dintre ele este Hanul cu Tei.

19
/02
/21

19 februarie nu este doar ziua în care s-a născut Constantin Brâncuși, ci și ziua tragică în care s-a stins prematur un creator de teatru cel mai probabil genial: Georg Büchner. Moartea lui a survenit într-un moment însuflețit de avânt revoluționar și dorință de schimbare.

15
/02
/21

Duhurile casei sunt printre cele mai vechi și mai răspândite forme de protecție pe care oamenii și-au creat-o în virtutea felului de a privi lumea. Vă propunem o incursiune în mitologia autohtonă, alături de etnologul Antoneta Olteanu, lector al Fundației Calea Victoriei.

12
/02
/21

Un anumit fel de armonie în societate, cosmopolitism, dar și un cert tradiționalism. Deschidere față de nou, dar nu una care să alunge tihna ce domnește într-un oraș ce respiră într-un ritm al lui. Muzică și culoare – ele au fost întotdeauna ale Vienei, spațiu asociat pe veci cu spiritul european.

03
/02
/21

Undeva, într-o fundătură din Bucureşti, din cartierul Rahova-Ferentari, „acolo unde întorceau tramvaiele 7 și 15, a treia stație de la Sebastian” se năștea acum 80 de ani, Ștefan Iordache. Era ziua de 3 februarie. „Ai mei erau din Calafat, unde amândoi locuiau pe aceeaşi stradă. S-au căsătorit şi, tineri şi fericiţi, au pornit-o în lumea largă”. Era anul 1941.