Ultimele ore din viața Tinei Barbu
https://www.ziarulmetropolis.ro/ultimele-ore-din-viata-tinei-barbu/

Printre numeroasele poveşti întunecate rămase în istoria tulburată a anilor 1950 s-a rătăcit şi povestea demnă de film a unei actriţe care fascinase în mult admiratul interbelic, sub numele de scenă Tina Barbu.

Un articol de Dana Ionescu|28 martie 2023

În cumplitul an 1949 s-au pierdut nenumărate vieți nevinovate din cauza comuniștilor însetați de schimbare, făcută de foarte multe ori cu prețul sângelui. Decisiv în istoria neagră a totalitarismului românesc, anul 1949 ar trebui scris cu roșu, culoarea sângelui, culoarea vieții. Pentru mulți, a vieții care a devenit de netrăit.

În noaptea 2-3 martie 1949, Securitatea a ridicat, în baza decretului 83, emis cu doar o zi înainte, 8 528 de persoane. Acestea, provenind din familii de proprietari de pământ, au fost deportate pe o perioadă necunoscută, în spații de tortură. Unele și-au găsit sfârșitul, unora li s-a pierdut urma, altele au supraviețuit o vreme. În noaptea aceea neagră a fost ridicată de la moșia sa din Rușavățu și doamna Aretina Rușavețeanu, trecută de șaizeci de ani, diabetică.

E foarte probabil ca numele ei să nu-i spună absolut nimic cititorului de astăzi. E la fel de probabil ca nici Tina Barbu să nu fie un nume de care să-și aducă aminte mai mult de câteva persoane. Aretina Rușavețeanu fusese, cu niște decenii în urmă, Tina Barbu, actrița cu calități speciale care cucerise publicul într-un București modern, care descoperea cu nesaț bucuriile teatrului.

Pe 21 martie 1949, Aretina Rușavețeanu își trăia ultimele clipe din viața pământească departe de casă, departe de apropiați, departe de sine însăși, după săptămâni de degradare și chin, accelerate de lipsa de medicamente. Îmbătrânită și însingurată, îngândurată ca pe vremea când învăța concentrată un rol, plimbându-se absentă prin grădină, actrița de odinioară părăsea o viață ce devenise de nesuportat, o viață rămasă fără adevăr, fără bucurie, fără putere în fața noii orânduiri.

Dacă derulăm înapoi filmul absurd care a fost viața Aretinei Rușavețeanu, începem de la secvența finală din 21 martie 1949: moartea de la capătul comei diabetice, survenită nu se știe exact cum, nu se știe exact când, nu se știe exact unde. Moartea adusă de slujitorii zeloși ai Securității. Un martie întunecat, greu, absurd, urmând după niște ani trăiți departe de agitația capitalei, la conacul marelui moșier și magistrat Constantin Rușavețeanu, soțul ei, stins din viață în 1943. Aflat la Rușavățu, pe Valea Buzăului, conacul de-acum fără viață nu putea să sfârșească decât rechiziționat de comuniști.

Dincolo de măștile scenei

Doamna care-și încheia socotelile cu viața în 21 martie 1949 ar fi putut însă, la fel de bine, să le fie pe plac comuniștilor. Dacă nu ar fi devenit soția unui moșier. Dacă ar fi ales altfel, poate că ar fi rămas fata săracă, dintr-o familie modestă, care reușește, grație talentului, abnegației și, desigur, grijii partidului pentru omul de jos, să ajungă repede pe prima scenă a țării. Dar nu a fost așa.

Pentru ochiul vigilent al noi stăpânirii, care urmărește zi și noapte viețile cetățenilor, doamna retrasă la moșie întruchipa o ordine desuetă și nocivă, o viață veche, care trebuie abolită și înlocuită cu viața nouă, strict reglementată de partid. În noaptea în care au arestat-o, poate că agenții Securității nu știau că au în față o actriță pe care spectatorii o așteptau cândva cu sufletul la gură să intre în scenă. O așteptau și în sensul că aveau răbdare, pentru că se întâmplatsede mai multe ori ca Tina Barbu, copleșită de emoții, să amâne intrarea în spațiul acela la care se uită avid atâția ochii din întunericul sălii.

Încet, încet, actrița însă părăsise complicata lume a Thaliei. Cu pași mici, făcând tentative, lucrând cu sine însăși, îndreptându-se spre gestul decisiv. Până când, în cele din urmă, nu a mai dorit să pășească pe scenă și a ales să trăiască retrasă, departe de agitația vieții artistice.

Un destin sub semnul întrebării

Scena intrase în viața ei simplă în urma unei întâmplări din cele care schimbă o traiectorie. Pe fata de țăran venită la București să devină ucenică într-un atelier de croitorie o auzise un politician când recita o poezie, o plăcuse și o îndemnase să-și încerce norocul la Conservator. În 1906, tânăra fără nicio legătură cu lumea teatrului fusese admisă la clasa de actorie a cunoscutei Aristizzei Romanescu.

Nu trecuseră nici doi ani și tânăra de 23 de ani debutase direct la Teatrul Național, unde convinsese din prima cu personajul ei din „Rivala” de Henry Kistemaeckers. Apoi, câțiva ani, se impusese, jucând în mai multe spectacole, prin calitățile ei, își făcuse un public al ei, care scria la teatru să întrebe despre actrița aceasta misterioasă, cu o privire imposibil de descris, care uneori dispare și este de negăsit.

De dispărut, nu avem cum ști de ce dispărea și unde. Cercetătorul de astăzi nu are la dispoziție documente și nu poate decât să opteze pentru ipoteza nevoii de retragere. Fire retractilă și solitară, Tina Barbu simțea nevoia de a se retrage pentru a putea merge mai departe. Și a mers mai departe, dar până la un moment dat.

Ce a determinat acest moment să fie atunci, și nu altcândva, nu avem cum să știm. Știm însă că după o pauză în care și-a pus pe jar admiratorii, s-a întors, jucând în trupa înființată de actrița Marioara Voiculescu.

Dar n-a trecut mult și a făcut pasul hotărâtor: după doar câțiva ani de teatru la cel mai înalt nivel, s-a retras. Să fi fost la mijloc un imperativ dictat de soț, magistratul Constantin Rușavețeanu, căci povestea se petrece în prima partea a secolului XX? Să fi fost decizia ei urmarea efortului constant pe care îl presupune actoria, a renunțărilor inevitabile, a complicațiilor și a consumului sufletesc? Întrebarea rămâne și astăzi, când numele acesta s-a pierdut pe veci, inclusiv din istoria ciudată și incompletă a teatrului. Rămâne împreună cu impresiile și comentariile notate de câțiva oameni de teatru, cu câteva fotografii alb-negru din Belle Epoque și veșnic legat de alt nume, scris în arhivele însângerate ale Memorialului de la Sighet: Aretina Rușavețeanu.

21
/08
/23

LECTURĂ În așteptarea ediției din 2023 a Festivalului Internațional George Enescu, Ziarul Metropolis vă invită să redescoperiți două spirite strălucite ale secolului XX, conștiente de direcția în care se îndreaptă arta.

13
/08
/23

Corneliu Baba a căutat neîncetat, prin pictură, ce e dincolo de formă și culoare, s-a perfecționat tot timpul, s-a depășit pe sine însuși tot timpul, astfel obligându-i pe cei care i-au urmat să meargă mereu mai departe.

30
/06
/23

Un deceniu tumultuos, în care iubirile se trăiesc alert, iar amenințările nu întârzie să apară pe bătrânul continent – de la criza economică, la venirea la putere a naziștilor în Germania –, surprins într-o captivantă carte de nonficțiune.