Ultimii pași ai lui Eminescu pe străzile din Bucureștiul de secol XIX
https://www.ziarulmetropolis.ro/ultimii-pasi-ai-lui-eminescu-pe-strazile-din-bucurestiul-de-secol-xix/

Străzile durează în timp mai mult decât oamenii şi sunt făcute din case, amintiri şi paşi. Povestea celor care au existat şi au dispărut într-un Bucureşti de secol XIX prinde viaţă prin ecoul paşilor lui Mihai Eminescu.

Un articol de Monica Andrei|22 februarie 2017

Pe unele străzi a trecut, pe altele a locuit, însă numai o veche stradă bucureșteană păstrează amintirea ultimilor pași ai poetului nostru național.

Până să ajungă în București de la Iași, Mihai Eminescu își târa geniul sub povara sărăciei, iar viața lui se derula între bibliotecă, Junimea”, boieri cu ifose și Bălăuca lui, cum o alinta pe Veronica Micle, pe care o iubea enorm. La propunerea lui Titu Maiorescu și la insistențele lui Ioan Slavici, poetul Luceafărului” este invitat la București. Multă vreme nu răspunde invitației, apoi îi mărturisește prietenului său Ioan Slavici, într-o scrisoare, printre altele: Cu ce dracu să plec? Am bagaje: cărți, manuscripte [manuscrise], ciubote vechi, lăzi cu șoareci și molii, populate la încheieturi cu diferite naționalități de pleoșnițe. Cu ce să transport aceste roiuri de avere […]?”

Dintr-o chilie prăfuită, într-un pod împăienjenit sau o mansardă cu ziduri leproase

I se trimit bani, își ia puținele lucruri și pornește spre Orașul Bucuriei. Cât a locuit în București, poetul s-a mutat în spații care nu erau folosite de către proprietari, unde plătea o chirie modestă. Fiecare stradă pe unde a locuit îi dezvăluie amintirea nu numai prin pașii lui, ci și prin amprenta unei întâmplări, oamenii pe care i-a cunoscut sau opera pe care a scris-o atunci.

Soția lui Slavici îi găsește o chilie la biserica Caimata unde se instalează după ce ajunge în oraș. În chilia plină de praf, mucegai și păienjeniș și-a mutat autorul „Sărmanului Dionis” lada cu manuscrisele, cărțile, moliile, șoarecii și pleoșnițele. Cartierul din jurul bisericii cu același nume, populat de vechii lăutari, era situat în spatele bisericii Sf. Gheorghe nou de azi și a dispărut când Pake Protopopescu a dat ordin să se construiască primul bulevard ce-i poartă azi numele.

De la adăpostul modest poetul se deplasa spre redacția ziarului „Timpul” unde muncea alături de Slavici și I.L. Caragiale și unde li s-a alăturat apoi George Coșbuc. După ce s-a căpătat la bani, a devenit chiriașul profesorului Dimitrie Dinicu în strada Speranței nr. 4. Locuia într-o cameră din casa bătrânească cu pridvor ce semăna cu bojdeuca din Țicău a lui Creangă. Nevasta profesorului, o bătrână grețoasă, curioasă și invidioasă, îi umbla des prin lucruri și-i încurca manuscrisele. Certurile dese îl determină să-și ia masa de brad în spinare, lada veche, ibricul pentru cafea și să-și vadă de drum. S-a oprit în curtea de pe lângă biserica de pe strada Ienii unde s-a născut Nicolae Filimon, cel care a scris „Ciocoii vechi și noi”, la doctorul Kremnitz, medicul personal al regelui Carol I, a cărui frumoasă și scriitoare soție a adunat momentele unice trăite în preajma regelui într-o carte. Acolo, în 1880, alături de familia Kremnitz, petrece primul revelion. Se simțea singur printre musafiri. În mansarda împăienjenită a casei nu se adaptează. Locul asociat cu amintirea Iașului, cu Veronica lui și teiul din Copou, îl determină să plece.

Lângă casa pictorului și fotografului Szathmary, se afla hanul lui Mircuș, (aflat cam în zona pasajului Victoria de azi). La han, locuia ușă în ușă cu marele actor al secolului al XIX-lea, Mihail Pascaly, care forma împreună cu Aristizza Romanescu și Ion Manolescu triada de aur a teatrului românesc de atunci. Se împrietenește cu actorul Mihail Pascaly, fac planuri de un turneu, scrie „Geniu pustiu”. Pleacă împreună cu trupa Tardini-Vlădicescu și Iorgu Caragiale, unchiul dramaturgului I.L. Caragiale prin toată țara. Era sufleor.

Pe Calea Victoriei, în zona Muzeului Colecțiilor de Artă, era cândva strada Sfântul Constantin. La Ion Strat a locuit poetul, apoi în casa lumânărarului de pe Știrbei Vodă. Pe strada Buzești la numărul 5 avea să locuiască cu Veronica Micle, poeta cu care dorea să se căsătorească, dar n-a fost să fie. Urcându-se în același tramvai care-l ducea spre casă, studentul la Drept Alexandru Vlahuță îl urmărește pe poet până acasă. Îl știa din povestirile lui Caragiale și-l idolatriza. Dorea cu orice preț ca să-l cunoască.

Mereu în căutarea liniștii pierdute, pleacă dintr-un loc în altul, cu lada veche, masa de brad și puținele lucruri adunate. Ajunge pe strada Șipotul Fântânilor, într-o casă cu ziduri leproase, cum scria G. Călinescu, într-un pod mucegăit. De aici, când era caniculă vara, pornea să-și astâmpere setea, să viseze și să scrie poezii în Cișmigiu, la izvorul care astăzi îi poartă numele.

În jurul Cișmigiului, înainte de 1900 se afla Grădina cu Cai. Pe lângă această grădină, în strada Segmentului nr. 9, (astăzi, Ion Slavici), în casele lui Stelian Chirițescu, poetul romanței „Mai am un singur dor” închiriază o cameră dosnică și întunecoasă. Aici îl vizitează Titu Maiorescu și-l găzduiește pe Ion Creangă. Din vestita grădină a rămas doar o stradă situată în zona Pieței Kogălniceanu ce-i poartă numele.

În strada Mercur nr. 2, care se afla cam pe unde era cândva ONT Carpați, în vremea comuniștilor, locuia Titu Maiorescu. În casa lui se țineau ședințe ca la „Juminea” de la Iași, vineri seara, unde poetul recită primele „Scrisori” și genialul poem „Luceafărul”.

Din casa lui Slavici, pe lângă plopii fără soț și dragostea pentru Cleopatra

Orașul Bucuriei din epoca ce trăia sub vraja romanțelor și a valsurilor era destul de mic ca întindere, cu străzi neregulate și cartiere numite mahalale. Arăta ca o „savană de grădini”, după cum îl descria Simona Lahovary. Fiecare biserică era înconjurată de o grădină, în jurul căreia s-a dezvoltat un cartier. Fiecare casă cu doar un etaj avea o grădină. Eminescu își târăște sărăcia și lucrurile puține, adunate cu trudă, pe străzile lui ce semănau cu niște ulițe mai mari, trecând dintr-o chilie prăfuită într-o mansardă igrasioasă sau un pod al unei case vechi. Citește mult, scrie și mai mult, publică. Viața scumpă, munca multă, banii puțini și mila doamnei Slavici îl ajută să se mute de pe strada Cosmonauților (din Piața Lahovary de azi), din mansarda igrasioasă de unde privea melancolic peste coroana solară a salcâmilor în asfințit spre Grădina Episcopiei (din zona Ateneului Român), în casa familiei Slavici unde și-a petrecut cea mai mare parte a vieții sale.

Ioan Slavici a locuit mai întâi pe Podul Mogoșoaiei, adică pe Calea Victoriei de azi. Avea casa în locul unde se află Hotelul București. Apoi prin Piața Amzei la nr. 6, în casele care fuseseră ale lui Gălășescu, situate peste drum de intrarea la Teatrul „Ion Creangă”. (Astăzi pe acel loc se află un bloc, iar la parter un magazin cu lucruri inutile și o farmacie. Pe partea laterală este plasată plăcuța memorială).

Casa lui Slavici de la Piața Amzei era plasată printre casele boierești, un birt și piața de legume și zarzavaturi. Din camera din curte, de la fereastra care dădea spre piață, poetul observa zilnic spectacolul precupeților care aveau ceva de vândut sau de cumpărat. Aici au prins viață poeziile: „Povestea codrului”, „Singurătate”, „Atât de fragedă”, „Pe aceeași ulicioară”, „Mai am un singur dor”. Și toate Scrisorile.

Seara, în lumina felinarelor, pășea timid și nostalgic spre strada Cometei, o uliță patriarhală cu stejari și plopi, case și grădini frumoase. (Se afla în zona ASE-ului.) Printre copacii înalți și fără soț, transfigurați în romanța „Pe lângă plopii fără soț”, Eminescu se eliberează de dragostea neîmplinită pentru Cleopatra Poenaru, fiica pictorului Lecca, verișoară cu I.L. Caragiale.

În redacția ziarului „Timpul” și strada ultimilor pași

O casă de pe strada Lipscani, apoi alta de pe vestita stradă Covaci, în apropierea birtului lui Iordache, unde s-au inventat micii dintr-un accident culinar, au fost la început locațiile ziarului „Timpul”. Apoi cei din redacție au închiriat un spațiu pe Calea Victoriei, deasupra birtului Lazăr, care se afla peste drum de Cercul Militar. Din fereastră, poetul privea îngândurat spre forfota dintre Capșa și Palatul lui Carol I. Era mereu enervat de bonjuriștii întorși de la Paris, despre care spunea adesea că „vorbesc pe nas… și viața lor nu și-o muncesc, și-o plimbă”.

Povestea Ioan Slavici că, după ședințele de redacție, Caragiale avea obiceiul să-l provoace pe Eminescu: „Măi, drept să-ți spun mie Kant al tău mi se pare un moftangiu”. Poetul vorbea ore în șir despre filozofia lui Kant, iar dramaturgul asculta, apoi îl contrazicea iar. Mihalache, așa cum îl alinta autorul „Scrisorii pierdute”, îi răspundea: „Bine, măi omule, știi că ai haz? Mai deunezi aveai altă părere”, iar autorul „Nopții furtunoase” adăuga satisfăcut: „Cum am mai putea discuta dacă amândoi am fi de aceeași părere?”

Câteodată pierdea vremea în Pasajul Român (situat între Hotel Novotel și Palatul Telefoanelor de azi) printre vânzătorii de gogoși, brașoave și bragă. Uneori, obosit, intra la cafeneaua Fialkovski, unde mai veneau scriitori, sau la „Imperial”. Din acest loc a plecat într-o noapte împreună cu Vlahuță. „Mă culc – scrie Vlahuță în ale sale memorii. Ascult cum răpăie ploaia pe acoperiș și mă gândesc la marele Eminescu cât de sărac și chinuit… Aud pași pe sală… O bătaie discretă în ușă. Aprind lumina. Eminescu, ud leoarcă, își ia de pe masă garoafa pe care o uitase și, zgribulit, c-un surâs copilăresc, îmi zice Noapte bună și pleacă. Pentru prima oară poetul îmi dă de gândit”.

În Casa de sănătate a doctorului Suțu și-a găsit Mihai Eminescu sfârșitul din cauza bolii, în 15 iunie 1889. Ultimii lui pași s-au topit în noaptea morții, în strada Plantelor, până să fie internat. Nouă ne-a rămas doar ecoul lor, de acolo și peste tot pe unde a trecut, consemnat în cărți vechi despre Bucureștiul de altădată, de secol XIX. Și amintirea lui Mihai Eminescu, poetul nostru național, prin opera vie ce trăiește în eternitate.

Pe strada Buzești la numărul 5 avea să locuiască cu Veronica Micle, poeta cu care dorea să se căsătorească, dar n-a fost să fie. Urcându-se în același tramvai care-l ducea spre casă, studentul la Drept Alexandru Vlahuță îl urmărește pe poet până acasă.

23
/03
/16

Muzeul Naţional al Literaturii Române Iaşi organizează expoziţia Viaţa românească – 110 ani de la apariţie, ce valorifică patrimoniul MNLRI şi extraordinara colecţie a istoricului literar Nicolae Scurtu. Vor fi expuse în premieră documente de patrimoniu deosebit de valoroase pentru istoria noastră literară, de la scrisori şi fotografii la ediţii princeps, ediţii cu autograf sau cărţi de vizită.

22
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Oraş de câmpie, cu mai toate casele făcute din chirpici, paiantă ori nuiele  - asta până la mijlocul secolului al XIX-lea – Bucureştiul a rămas expus tuturor calamităţilor: inundaţii, cutremure, incendii. Acestea din urmă pârjoleau o uliţă, o mahala, până în 1847, când au distrus aproape o treime din el.

21
/03
/16

„Cu Bach, viaţa ar fi suportabilă chiar şi într-un canal” - Emil Cioran. Considerat, alături de Mozart şi Beethoven, cel mai mare compozitor al lumii, Johann Sebastian Bach s-a născut într-o zi de 21 martie (1685).

20
/03
/16

În 1826, luminatul boier Dinicu Golescu publica „Însemnare a călătoriei mele“. Îşi ţinea băieţii la studii în Elveţia şi cu doi ani în urmă se dusese să vadă cum le merge învăţătura. A traversat Europa Centrală şi uimirile îl ţintuiesc la tot pasul. În Austria şi statele italiene, pe lângă drumuri şi şosele, cu rigole curate, străjuite de copaci atent îngrijiţi, tatăl viitorilor paşoptişti vede puzderie de statui. Ce sunt astea? La ce folosesc?

16
/03
/16

 „Ariel al pianiştilor” sau „Rafael al pianului”, cum i se spunea lui Chopin, fusese în copilăria şi adolescenţa sa adulatul saloanelor aristocraţiei poloneze din Varşovia, apoi al celor din Paris. Pe ecranul existenţei sale sentimentale s-au perindat cele mai seducătoare femei ale timpului său: Maria Wodzinska, Constanţa Gladkowska, Wanda Radziwiell, prinţesa Cezartoryska, Contesa Dellina Potocka şi, în cele din urmă, George Sand. 

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

09
/03
/16

Conform propriilor declaraţii - Memorii, Humanitas, 1991 -, Mircea Eliade s-a născut în urmă cu 109 ani („M-am născut la București, la 9 martie 1907”). Există totuși o notă de subsol a editurii care spune că data reală a nașterii lui Eliade este 28 februarie/13 martie 1907 (s.v.), conform actului de naștere descoperit și publicat de Constantin Popescu-Cadem în Revista de istorie și teorie literară în 1983

06
/03
/16

Basmele au un sâmbure de adevăr? În cazul lui Pake Protopopescu se pare că da. Licenţiat în Drept de la Paris (cu o teză despre Acţiunile cauzate de frică!), acest băiat de preot bucureştean ajunge primar şi îşi ia funcţia în serios.

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Marcela Rusu, născută la Galaţi în 1926, a fost o femeie frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă a avut momente de succes. A fost căsătorită de trei ori, n-a avut copii, dar şi-a îndeplinit rolul de mamă - povestea prin interviuri - crescând doi nepoţi şi nişte câini pe care i-a botezat de fiecare dată „Gâlcă”, indiferent de generaţie. 

02
/03
/16

“Eu am rimat întotdeauna cu Teatrul «L.S. Bulandra» din Bucureşti”, îi plăcea Rodicăi Tapalagă să spună adesea. A fost Zoe din “O scrisoare pierdută”, Didina Mazu din “D’ale Carnavalului”, Sophie din “Dimineaţa pierdută”, Elena Andreevna din “Unchiul Vanea”. Este actriţa care se simțea feminină, iubită, frumoasă, puternică, atunci când era pe scenă.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.