Străzile durează în timp mai mult decât oamenii şi sunt făcute din case, amintiri şi paşi. Povestea celor care au existat şi au dispărut într-un Bucureşti de secol XIX prinde viaţă prin ecoul paşilor lui Mihai Eminescu.
Un articol de Monica Andrei|22 februarie 2017
Pe unele străzi a trecut, pe altele a locuit, însă numai o veche stradă bucureșteană păstrează amintirea ultimilor pași ai poetului nostru național.
Până să ajungă în București de la Iași, Mihai Eminescu își târa geniul sub povara sărăciei, iar viața lui se derula între bibliotecă, „Junimea”, boieri cu ifose și Bălăuca lui, cum o alinta pe Veronica Micle, pe care o iubea enorm. La propunerea lui Titu Maiorescu și la insistențele lui Ioan Slavici, poetul „Luceafărului” este invitat la București. Multă vreme nu răspunde invitației, apoi îi mărturisește prietenului său Ioan Slavici, într-o scrisoare, printre altele: „Cu ce dracu să plec? Am bagaje: cărți, manuscripte [manuscrise], ciubote vechi, lăzi cu șoareci și molii, populate la încheieturi cu diferite naționalități de pleoșnițe. Cu ce să transport aceste roiuri de avere […]?”
Dintr-o chilie prăfuită, într-un pod împăienjenit sau o mansardă cu ziduri leproase
I se trimit bani, își ia puținele lucruri și pornește spre Orașul Bucuriei. Cât a locuit în București, poetul s-a mutat în spații care nu erau folosite de către proprietari, unde plătea o chirie modestă. Fiecare stradă pe unde a locuit îi dezvăluie amintirea nu numai prin pașii lui, ci și prin amprenta unei întâmplări, oamenii pe care i-a cunoscut sau opera pe care a scris-o atunci.
Soția lui Slavici îi găsește o chilie la biserica Caimata unde se instalează după ce ajunge în oraș. În chilia plină de praf, mucegai și păienjeniș și-a mutat autorul „Sărmanului Dionis” lada cu manuscrisele, cărțile, moliile, șoarecii și pleoșnițele. Cartierul din jurul bisericii cu același nume, populat de vechii lăutari, era situat în spatele bisericii Sf. Gheorghe nou de azi și a dispărut când Pake Protopopescu a dat ordin să se construiască primul bulevard ce-i poartă azi numele.
De la adăpostul modest poetul se deplasa spre redacția ziarului „Timpul” unde muncea alături de Slavici și I.L. Caragiale și unde li s-a alăturat apoi George Coșbuc. După ce s-a căpătat la bani, a devenit chiriașul profesorului Dimitrie Dinicu în strada Speranței nr. 4. Locuia într-o cameră din casa bătrânească cu pridvor ce semăna cu bojdeuca din Țicău a lui Creangă. Nevasta profesorului, o bătrână grețoasă, curioasă și invidioasă, îi umbla des prin lucruri și-i încurca manuscrisele. Certurile dese îl determină să-și ia masa de brad în spinare, lada veche, ibricul pentru cafea și să-și vadă de drum. S-a oprit în curtea de pe lângă biserica de pe strada Ienii unde s-a născut Nicolae Filimon, cel care a scris „Ciocoii vechi și noi”, la doctorul Kremnitz, medicul personal al regelui Carol I, a cărui frumoasă și scriitoare soție a adunat momentele unice trăite în preajma regelui într-o carte. Acolo, în 1880, alături de familia Kremnitz, petrece primul revelion. Se simțea singur printre musafiri. În mansarda împăienjenită a casei nu se adaptează. Locul asociat cu amintirea Iașului, cu Veronica lui și teiul din Copou, îl determină să plece.
Lângă casa pictorului și fotografului Szathmary, se afla hanul lui Mircuș, (aflat cam în zona pasajului Victoria de azi). La han, locuia ușă în ușă cu marele actor al secolului al XIX-lea, Mihail Pascaly, care forma împreună cu Aristizza Romanescu și Ion Manolescu triada de aur a teatrului românesc de atunci. Se împrietenește cu actorul Mihail Pascaly, fac planuri de un turneu, scrie „Geniu pustiu”. Pleacă împreună cu trupa Tardini-Vlădicescu și Iorgu Caragiale, unchiul dramaturgului I.L. Caragiale prin toată țara. Era sufleor.
Pe Calea Victoriei, în zona Muzeului Colecțiilor de Artă, era cândva strada Sfântul Constantin. La Ion Strat a locuit poetul, apoi în casa lumânărarului de pe Știrbei Vodă. Pe strada Buzești la numărul 5 avea să locuiască cu Veronica Micle, poeta cu care dorea să se căsătorească, dar n-a fost să fie. Urcându-se în același tramvai care-l ducea spre casă, studentul la Drept Alexandru Vlahuță îl urmărește pe poet până acasă. Îl știa din povestirile lui Caragiale și-l idolatriza. Dorea cu orice preț ca să-l cunoască.
Mereu în căutarea liniștii pierdute, pleacă dintr-un loc în altul, cu lada veche, masa de brad și puținele lucruri adunate. Ajunge pe strada Șipotul Fântânilor, într-o casă cu ziduri leproase, cum scria G. Călinescu, într-un pod mucegăit. De aici, când era caniculă vara, pornea să-și astâmpere setea, să viseze și să scrie poezii în Cișmigiu, la izvorul care astăzi îi poartă numele.
În jurul Cișmigiului, înainte de 1900 se afla Grădina cu Cai. Pe lângă această grădină, în strada Segmentului nr. 9, (astăzi, Ion Slavici), în casele lui Stelian Chirițescu, poetul romanței „Mai am un singur dor” închiriază o cameră dosnică și întunecoasă. Aici îl vizitează Titu Maiorescu și-l găzduiește pe Ion Creangă. Din vestita grădină a rămas doar o stradă situată în zona Pieței Kogălniceanu ce-i poartă numele.
În strada Mercur nr. 2, care se afla cam pe unde era cândva ONT Carpați, în vremea comuniștilor, locuia Titu Maiorescu. În casa lui se țineau ședințe ca la „Juminea” de la Iași, vineri seara, unde poetul recită primele „Scrisori” și genialul poem „Luceafărul”.
Din casa lui Slavici, pe lângă plopii fără soț și dragostea pentru Cleopatra
Orașul Bucuriei din epoca ce trăia sub vraja romanțelor și a valsurilor era destul de mic ca întindere, cu străzi neregulate și cartiere numite mahalale. Arăta ca o „savană de grădini”, după cum îl descria Simona Lahovary. Fiecare biserică era înconjurată de o grădină, în jurul căreia s-a dezvoltat un cartier. Fiecare casă cu doar un etaj avea o grădină. Eminescu își târăște sărăcia și lucrurile puține, adunate cu trudă, pe străzile lui ce semănau cu niște ulițe mai mari, trecând dintr-o chilie prăfuită într-o mansardă igrasioasă sau un pod al unei case vechi. Citește mult, scrie și mai mult, publică. Viața scumpă, munca multă, banii puțini și mila doamnei Slavici îl ajută să se mute de pe strada Cosmonauților (din Piața Lahovary de azi), din mansarda igrasioasă de unde privea melancolic peste coroana solară a salcâmilor în asfințit spre Grădina Episcopiei (din zona Ateneului Român), în casa familiei Slavici unde și-a petrecut cea mai mare parte a vieții sale.
Ioan Slavici a locuit mai întâi pe Podul Mogoșoaiei, adică pe Calea Victoriei de azi. Avea casa în locul unde se află Hotelul București. Apoi prin Piața Amzei la nr. 6, în casele care fuseseră ale lui Gălășescu, situate peste drum de intrarea la Teatrul „Ion Creangă”. (Astăzi pe acel loc se află un bloc, iar la parter un magazin cu lucruri inutile și o farmacie. Pe partea laterală este plasată plăcuța memorială).
Casa lui Slavici de la Piața Amzei era plasată printre casele boierești, un birt și piața de legume și zarzavaturi. Din camera din curte, de la fereastra care dădea spre piață, poetul observa zilnic spectacolul precupeților care aveau ceva de vândut sau de cumpărat. Aici au prins viață poeziile: „Povestea codrului”, „Singurătate”, „Atât de fragedă”, „Pe aceeași ulicioară”, „Mai am un singur dor”. Și toate Scrisorile.
Seara, în lumina felinarelor, pășea timid și nostalgic spre strada Cometei, o uliță patriarhală cu stejari și plopi, case și grădini frumoase. (Se afla în zona ASE-ului.) Printre copacii înalți și fără soț, transfigurați în romanța „Pe lângă plopii fără soț”, Eminescu se eliberează de dragostea neîmplinită pentru Cleopatra Poenaru, fiica pictorului Lecca, verișoară cu I.L. Caragiale.
În redacția ziarului „Timpul” și strada ultimilor pași
O casă de pe strada Lipscani, apoi alta de pe vestita stradă Covaci, în apropierea birtului lui Iordache, unde s-au inventat micii dintr-un accident culinar, au fost la început locațiile ziarului „Timpul”. Apoi cei din redacție au închiriat un spațiu pe Calea Victoriei, deasupra birtului Lazăr, care se afla peste drum de Cercul Militar. Din fereastră, poetul privea îngândurat spre forfota dintre Capșa și Palatul lui Carol I. Era mereu enervat de bonjuriștii întorși de la Paris, despre care spunea adesea că „vorbesc pe nas… și viața lor nu și-o muncesc, și-o plimbă”.
Povestea Ioan Slavici că, după ședințele de redacție, Caragiale avea obiceiul să-l provoace pe Eminescu: „Măi, drept să-ți spun mie Kant al tău mi se pare un moftangiu”. Poetul vorbea ore în șir despre filozofia lui Kant, iar dramaturgul asculta, apoi îl contrazicea iar. Mihalache, așa cum îl alinta autorul „Scrisorii pierdute”, îi răspundea: „Bine, măi omule, știi că ai haz? Mai deunezi aveai altă părere”, iar autorul „Nopții furtunoase” adăuga satisfăcut: „Cum am mai putea discuta dacă amândoi am fi de aceeași părere?”
Câteodată pierdea vremea în Pasajul Român (situat între Hotel Novotel și Palatul Telefoanelor de azi) printre vânzătorii de gogoși, brașoave și bragă. Uneori, obosit, intra la cafeneaua Fialkovski, unde mai veneau scriitori, sau la „Imperial”. Din acest loc a plecat într-o noapte împreună cu Vlahuță. „Mă culc – scrie Vlahuță în ale sale memorii. Ascult cum răpăie ploaia pe acoperiș și mă gândesc la marele Eminescu cât de sărac și chinuit… Aud pași pe sală… O bătaie discretă în ușă. Aprind lumina. Eminescu, ud leoarcă, își ia de pe masă garoafa pe care o uitase și, zgribulit, c-un surâs copilăresc, îmi zice Noapte bună și pleacă. Pentru prima oară poetul îmi dă de gândit”.
În Casa de sănătate a doctorului Suțu și-a găsit Mihai Eminescu sfârșitul din cauza bolii, în 15 iunie 1889. Ultimii lui pași s-au topit în noaptea morții, în strada Plantelor, până să fie internat. Nouă ne-a rămas doar ecoul lor, de acolo și peste tot pe unde a trecut, consemnat în cărți vechi despre Bucureștiul de altădată, de secol XIX. Și amintirea lui Mihai Eminescu, poetul nostru național, prin opera vie ce trăiește în eternitate.
Pe strada Buzești la numărul 5 avea să locuiască cu Veronica Micle, poeta cu care dorea să se căsătorească, dar n-a fost să fie. Urcându-se în același tramvai care-l ducea spre casă, studentul la Drept Alexandru Vlahuță îl urmărește pe poet până acasă.
