„Ultimii” (Teatrul Metropolis): nici cei dintâi, nici cei din urmă, doar ca mai toți
https://www.ziarulmetropolis.ro/ultimii-teatrul-metropolis-nici-cei-dintai-nici-cei-din-urma-doar-ca-mai-toti/

Unul dintre spectacolele propuse de Teatrul Metropolis la care Mimi Brănescu semnează regia (în acest caz şi textul), este Ultimii. Din distribuţie fac parte Adrian Titieni (a cărui interpretare e inepuizabil de antrenantă şi plină şi ghiduşii), Emanuel Pârvu, Andreea Mateiu şi Conrad Mericoffer.

Un articol de Cristina Enescu Aky|25 februarie 2019

„Ultimii” sunt cele patru personaje ale unei intrigi de familie deopotrivă telenovelică și banală, sfâșietoare și comică (precum, de altfel, orice poveste de familie), care se defășoară în curtea casei rurale a lui Ică (Adrian Titieni). El este tatăl celor doi frați, Marcu (Emanuel Pârvu) și Lulu (Conrad Mericoffer), iar acesta din urmă locuiește aici cu soția sa, Luminița (Andreea Mateiu) ca să aibă grijă de tatăl său dar și pentru că are o situație nu prea roză. Vizita lui Marcu de ziua de naștere a tatălui declanșează progresiv o cascadă de interacțiuni rareori tihnite sau simple între cele patru personaje, fiecare aducând-și aportul de dramoletă, frustrări și izbucniri emoționale.

Frământările și poverile (inițial ascunse, apoi revărsate din belșug) ale fiecăruia dintre personaje și interacțiunile lor din ce în ce mai tensionate sunt punctate periodic de lumina roșie, pulsândă, și de sunetul trenurilor care trec aproape de casă. Marcu, Lulu și Luminița, cu apăsările lor individuale, de cuplu și de familie, par să se afle în același timp la o răspântie de drumuri și totodată într-o stagnare neputincioasă, cu accente comice sau amare, fiind deopotrivă pasageri în goana unui tren care nu îi prea duce unde își doresc și pasageri care tot așteaptă trenul soluțiilor la probleme – un tren care parcă nu mai vine.

Marcu cel copleșit de ale lui și ale altora e și înțeleptul familiei și cel cu ratările cele mai dureroase, împăciuitorul dar și răzbunătorul, cel echilibrat și totodată cel mai amărât, e un personaj consistent cu sine însuși și credibil, cel mai puțin telenovelic dintre personaje. Lulu, muzicianul de sat cu aspirații de vedetă trudește de un an la compunerea unei piese deja compuse (ceilalți i-ar spune plagiat, el îi spune „reorchestrare”) și e de neoprit când începe să devoaleze secretele dureroase și rușinoase ale celorlalți. Luminița alternează între a pleca și a rămâne, între stridențe de țață și emoții vibrante, și mănâncă pufuleți cu o poftă molipsitoare.

În timp ce în curtea lui se derulează dramoletele, isteriile, melancoliile și duelurile dintre cei doi frați și noră, tatăl (Ică) se distrează copios. E ca un telespectator în fața unui reality show, la care însă și participă când îi convine sau când este târât în acțiune de celelalte personaje. Uneori mai pune niște paie pe focul conflictelor, alteori se lamentează teatral, ocazional explodează urmărind efecte precise, uneori chiar e prins în offsaid, dar în majoritatea timpului e poznaș și de o delicioasă lejeritate. Modul foarte vioi în care Adrian Titieni îl întruchipează pe bătrânul cu dizabilitate fizică (umblă cu un cadru) dar o mare abilitate psihologică de manipulare e savuros și compensează unele momente în care tensiunea narativă și energia de pe scenă tind să treneze.

Fiecare personaj se simte într-un fel ultimul în drumul spre găsirea fericirii și a împlinirii sale, dar în același timp mai are energie să observe că ceilalți sunt parcă și mai în urmă. Cam ca în viață, când ultimii nu sunt neapărat și cei din urmă (cel puțin în propria lor viziune).

Ultimii” e un spectacol pe care probabil unii îl vor savura ca pe o comedie tivită cu fire de amărăciune și drame familiale, alții vor observa mai degrabă abundența limbajului frust, nu de puține ori destul de dur și momentele în care povestea și interpretarea celor trei actori mai tineri parcă nu se încheagă, alții poate vor aprecia combinația tuturor acestor elemente. Spectacolul este o bucată de viață transpusă pe scenă, așa cum e viața: cu umor și dramă, cu ratări și momente de triumf (ambele trecătoare), cu personaje și povești mai mult sau mai puțin credibile și atractive, în care cu siguranță fiecare poate regăsi măcar frânturi din sine. Câte sacrificii sau victime sunt permise și acceptabile pentru atingerea fericirii personale, cum se pot vindeca relațiile cu cei apropiați atunci când lucrurile scapă de sub control, ce contează mai mult – adevărul și dreptatea sau fericirea și liniștea interioară – la aceste întrebări și la multe altele cei patru nu reușesc să găsească răspunsuri clare de-a lungul spectacolului, lăsând această sarcină mai degrabă în seama publicului, fiecare putând răspunde de fapt doar pentru sine.

 

Ultimii

Regia: Mimi Brănescu

Cu: Adrian Titieni, Emanuel Pârvu, Conrad Mericoffer, Andreea Mateiu

Scenografie: Adela Pârvu, Maria Tache, Andreea Beșliu

Muzica: Vasi Bordianu

Light design: Șerban Ionescu

Durată: 1h 45min

Teatrul Metropolis, București

 

24
/11
/23

“Lacul Lebedelor”, cel mai cunoscut spectacol de balet al tuturor timpurilor, se joacă săptămâna viitoare pe scena Sălii Palatului din București, cu participarea extraordinară a Baletului și Orchestrei Operei Naționale București, avându-i ca invitați pe prim balerinii de talie mondială, Iana Salenko și Marian Walter.

22
/11
/23

Iosif Paștina joacă în “Disco Regret”, piesă scrisă de Doru Vatavului și regizată de Irisz Kovacs. A terminat U.N.A.T.C-ul în 2020 la clasa profesorilor Marius Gîlea, Bogdana Darie, Ioana Barbu și spune că: "Am avut noroc că am terminat chiar la începerea pandemiei și am avut privilegiul de a apuca să joc de câteva ori licența până la lockdown. Alți colegi n-au fost așa norocoși”.

21
/11
/23

Ce începe clandestin și se termină cel puțin amuzant? O petrecere organizată de barmanul Klaus (Adrian Nicolae) la clubul în care lucrează, unde fratele lui, bodyguard (Cosmin „Micutzu” Nedelcu) e nevoit să dea o mână de ajutor, cu zâmbetul pe buze, e povestea filmului Klaus & Barroso.