Ultimul pahar al lui George Coşbuc
https://www.ziarulmetropolis.ro/ultimul-pahar-al-lui-george-cosbuc/

Există întâmplări în viaţă care par a fi extrase din romane, iar cele din romane, de multe ori, par rupte din viaţă. Ioan Russu Şirianu povesteşte în memoriile sale cum, eliminat din şcoala de la Arad, îmbrăcat cu iţari şi surtuc, încălţat cu opinci, pleacă pe jos spre Bucureşti, nădăjduind că-şi va găsi de lucru la unchiul Slavici.  Pe drum, îl cunoaşte pe George Coşbuc.

Un articol de Monica Andrei|8 Mai 2016

La Blaj, îl caută pe Vasile Lucaci, însă acesta era plecat la Vatican. Îl cunoaște însă pe George Coşbuc, care era student. În clopote de vecernie, conversând și ospătându-se cu prune, la un pahar de vin, află că sunt de aceeaşi vârstă.  Se simţeau de parcă se cunoaşteau de când lumea… Coşbuc face rost de o braşoveancă, să-l ducă pe Şirianu la Sibiu.
Au trecut trei ani, poetul lui „El Zorab”și Ioan Russu Şirianu s-au reîntâlnit în redacţia “Tribuna”, în 1897. Revederea a fost stropită cu vin de culoarea chihlimbarului în casa popii Manta, căruia îi plăcea la nebunie să primească musafiri. După programul de la redacție, amicii lui Bachus glumeau, lecturau câte ceva, Popa Manta le binecuvânta vinul ca la Cana Galileiei. Beau până se îmbătau. Acolo i-a cunoscut pe Duică și pe Septimiu Albini. Ion Bogdan Duică nu punea alcool în gură şi le atrăgea atenţia amicilor de pahar să nu se îmbete. “Frate Duică, noi, chiar de ne-am îmbăta cu vin, până mâine ne trezim… Dar tu, dacă te îmbeţi de atâta citit, nu te mai trezeşti toată viaţa!” îi spunea George Coşbuc.
Poetul ardelean, prin versurile căruia vorbeşte un neam întreg, a trăit între 20 septembrie 1866 și 9 mai 1918. Scria torenţial. „Fac piaţa verde”, spunea când scria pentru rubrica economică în ziar. Era maestru în scris povestioare, compunea basme, fireşte, publica şi poezii. Petreceri vesele cu mult vin şi cântecul pe buze erau alternate cu sobrele desfătări intelectuale. „Am făcut un chef cu idei”, îi plăcea adesea să spună.
Viu ca veveriţa şi harnic ca albina, când muncea, îi plăceau la nebunie farsele. Iuliu Popescu, contabilul redacției, îndrăgostit de scriitori şi cifre, timid visător şi romantic, organiza petreceri la el acasă. Blondul cu ochelarii purtaţi pe rădăcina nasului devenea victima farselor lui Coşbuc. Prea des. Suspina mereu privind spre fereastră la fetele ce treceau şi niciuna nu se uita la el. Ofta că e neînsurat.
Ca să-l salveze, colegii de redacţie pun la cale un concurs cu scrisori compuse şi trimise lui Iuliu, ca din partea blondei după care ofta. Popescu o iubea, suferind în taină. Toți din redacție zâmbeau și bârfeau pe la colțuri. Blonda ce locuia în apropierea redacției a răspuns galant, dar cu rezervă. Formula scrisorilor  era din când repetată, invitându-l pe Popescu la bal, căci era un bun dansator. Viața le-a jucat o farsă. Una dintre complicele racolate de către colegii de redacţie şi pusă să-i scrie a avut curiozitatea să-l cunoască pe Popescu. S-a născut o iubire sinceră, s-au luat. De necrezut! Ca dar de nuntă, Coşbuc şi Russu Şirianu i-au înmânat cu pompă teatrală toate scrisorile trimise de el presupusei destinatare. Hazul mare a fost stropit cu mult vin alb.

O boală grea și o însurătoare pe măsură

Pontiful “Junimii”, Titu Maiorescu, îl invită pe Coșbuc să muncească la Bucureşti. La acea vreme Ardelul era sub ocupaţie austro-ungară, iar legile respectate erau cele semnate de Franz Iosef. Nu făcuse armata și nici n-avea de gând să o facă, așa că putea fi declarat dezertor din armata lui Franz Iosef. Publicase mult, era recunoscut ca poet, pe la adunările literare poezia lui era citită. Nu-și dorea să ajungă în pușcărie. Așa că,  prin 1889, poetul trece Carpaţii şi se stabileşte în orașul de pe Dâmbovița, scăpînd de armată.
Ardeleanul activ şi luminos devine conţopist la Casa Şcoalelor, slujbă ce-i induce o plictiseală cronică. Gregarismul de salon al celor de la “Junimea” nu se potrivea deloc cu seriozitatea şi profunzimea lui de ardelean. Totuşi, se întâmplase un lucru bun în acea perioadă. Se împrietenise cu Slavici, mai trecea pe la redacţie, schimba o vorbă cu I.L Caragiale, îl admira pe Eminescu, ieşeau la un vin rubiniu. În rest, rătăcea singur pe străzile Bucureștiului şi se întorcea în decorul rece şi umed al camerei sale modeste închiriate. “Negri au fost anii aceia. Tot mai rău mă încovoia tristeţea şi dorul de a fugi acasă, în Ardeal. Ştii cine mi-a schimbat soarta? Librarul Constantin Sfetea şi o boală grea”.
Dar  Sfetea nu era în Bucureşti numai un simplu librar. Fondase revista „Vatra” solicitând conducerea lui Slavici, Caragiale şi Coşbunc prin 1894. În redacţie, tot greul îl ducea Coşbuc. Muncea enorm. Sfetea-i aprecia talentul, îl respecta. La câteva luni de muncă asiduă, Coşbuc nu mai apare în redacţie vreo două zile. Îngrijorat, librarul pune oameni să-l caute peste tot. Ştia că e un om serios, conştiincios, că nu dispare fără urmă.
Într-un fund de mahala, pe la Nerva Traian, într-o casă veche şi o cameră cu foaie de ziar lipită pe rame, în loc de geam, cu podeaua spartă, în frig, cu un chip de ceară, ochi sticloşi, zguduit de frisoane, Coşbuc delira.
Sfetea a adus o birjă cu un medic, l-a luat apoi pe sus şi l-a instalat în casa lui. Domnişoara Elena, sora librarului, l-a îngrijit până când poetul s-a însănătoşit. Apoi au păşit braţ la braţ spre altar. Din căsnicia lor sfinţită şi trainică s-a născut unicul fiu, Alexandru, cu păr buclat şi chip de înger.
Timpul trece, Alexandru creşte, era de-o frumuseţe tulburătoare, poetul îl iubea la nebunie. Băiatul nu moştenise talentul de scriitor al tatălui său, dar învață limbi străine și să cânte la vioară. Într-o seară de vară, întrebat de către fiul său cum de poate să scrie atât de uşor, Coşbuc a ridicat paharul cu vin, a stat o clipă, apoi zâmbind a spus: “întâi aud un cântec în mine. Îl ascult. Şi pe urmă, cum fac compozitorii, aştern cuvântul şi rima pe muzica asta…”.

Ultimul pahar cu vin

Într-o seară de august, 1915, familiile Ilarie Chendi, Zaharia Bârsan, Ioan Slavici, doctorul Pop, Albini și Coşbuc se adunaseră în casa unor cunoscuţi în lumea bucureşteană ca “Fraţii Mircea” – patronii vestitului restaurant „Carul cu bere” – la un pahar cu vin şi gustări excelente. Lumea voioasă era electrizată de intrarea României în război. Pe când petrecerea era în toi, Coşbuc îşi aduce aminte că Alexandru îşi uitase acasă vioara. Gazda, doamna Miţi, a făcut urgent rost de una a unui lăutar, vecin al familiei. Alexandru ciupea vioara, tatăl său improviza note, schiţa o melodie. Au continuat cu strigări de nuntă. Umpleau paharele cu vin, cântau, beau până la fund. Și de la capăt.
La plecare Alexandru îi povesteşte lui Vintilă Russu Şirianu cum un bun prieten al său are un Mercedes-Benz torpedo, mare invenţie a secolului atunci, şi-l invită într-o excursie pe Valea Oltului; cum mama celui invitat se îmbolnăvise între timp, fiul lui Cojbuc a plecat în excursie doar cu prietenul posesor al maşinii.
În noaptea de 29 august 1915, ochii seraficului chip s-au închis pentru totdeauna, în urma accidentului de maşină. Avea doar 20 de ani.
De la finele acelui august, de durere, Coşbuc devenise un mort între vii. Atunci, în casa lui tanti Miţi, a fost ultima petrecere alături de fiul său și tot atunci Coșbuc a băut ultimul pahar cu vin. După moartea fiului său, zilele semănau. Poetul slăbise mult, avea ochii arși de lacrimi, delira, îşi vedea fiul prin casă. Renunţase la scris. Arăta ca o fantomă care păşea încovoiată de umbra pălăriei negre spre Cimitirul “Bellu”, la locul de veci al fiului său, zilnic, la aceeași oră. Aşa a trăit, în casa de pe Calea Plevnei, din București, până în ultima ultima zi din primăvara vieții lui – 9 mai 1918. Apoi și-a găsit odihna în cripta de la “Bellu”, lângă fiul său. Poate s-au întâlnit în ceruri. Cine știe?

14
/12
/18

Marți, 18 decembrie, de la ora 19.00, la Sala Union a Cinematecii Române, va avea loc lansarea volumului „Păcatul originar. O autobiografie” de Anthony Quinn, publicat la Editura Nemira, în colecția Yorick.

05
/12
/18

În această seară, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) se lansează romanul Scara lui Iakov de Ludmila Uliţkaia, tradus în limba română de Gabriela Russo, bestseller Gaudeamus 2018, recent apărut în colecția Raftul Denisei, un roman-parabolă, „o saga de familie traversând patru generații și un secol de cultură rusă, căreia îi dă glas o femeie uluitoare“ (Il Giornale).

30
/11
/18

La 100 de ani de la 1 Decembrie 1918, vă propunem să ne amintim de regina cu rol neîndoielnic în realizarea României Mari: Maria a României, așa cum a surprins-o celebrul scriitor, diplomat și călător al perioadei interbelice – francezul Paul Morand, în volumul „București” (editura Humanitas).

27
/11
/18

Marți, 4 decembrie, de la ora 16.00, la Clubul Teatrelli din București va avea loc lansarea celui de-al zecelea volum semnat de Octavian Saiu: „Clipa ca imagine. Teatru și fotografie”, publicat la Editura Nemira.

23
/11
/18

"Suntem urmaşii a tot ce s-a întâmplat în această ultimă sută de ani, începută prin miraculosul efort care a dat sens mileniilor anterioare.(...)" - Ana Blandiana. Cunoscuta scriitoare va susţine conferinţa cu tema "Centenarul, un exerciţiu de exorcizare", duminică, 2 decembrie, de la ora 11.00, la Sala Pictura a TNB.

22
/11
/18

Regina Elena este una dintre reginele a căror viață o cunoaștem mai puțin, o regină mamă între suferință și bucurie, dragoste de popor, datorie de neam, dar și frica de a fi departe de fiul ei Mihai. Un creuzet de iubire și speranță, de frică și îndoială, dar și bunătate și împăcare sufletească. Regina - mamă Elena, Mariajul și Despărțirea de Carol al II-lea din colecția Istorie cu blazon, de la Corint, este o carte de o frumusețe uluitoare.

20
/11
/18

CĂRȚI DE NEOCOLIT Pierre Larousse (1817-1875) e unul dintre rarii noștri semeni al căror nume e scris uneori cu literă mică. Într-o bibliotecă poți auzi solicitarea: ”Dă-mi, te rog, un larousse!” Și asta pentru că  instrumentul de lucru care poartă acest nume cuprinde un bagaj de cunoștințe impresionant, în măsură să informeze pe cititor în cele mai variate domenii.

19
/11
/18

În această seară, de la ora 17.00, va avea loc, online si offline, conferința  „Centenarul femeilor în arta româneasca” la care sunt invitați să prezinte studii specializate Ioana Vlasiu, Luiza Barcan, Cristian Vasile si Radu Popica. Cosmin Nasui, curatorul proiectului, va prezenta publicația cu titlul omonim, al doilea volum, parte a proiectului editorial  Lada de Gunoi a Istoriei”. În spațiul conferinței va fi prezentă o micro-expoziție cu elemente de cultură vizuală dedicate artistelor care au trăit și lucrat în România din 1918 în prezent.

Page 1 of 8712345...102030...Last »