Un erudit pătimaș: Eugen Lozovan
https://www.ziarulmetropolis.ro/un-erudit-patimas-eugen-lozovan/

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Erudiţia e definită în enciclopedii drept „cunoaştere aprofundată într-un domeniu oarecare”. Ea se aplică cu asupra de măsură unui emigrant român în Occident în anii ʹ50 şi totodată ridică o întrebare: erudiţia te face mai înţelegător, mai tolerant, mai înţelept ori te înverşunează, te crispează, te înrăieşte – tot peste măsură?

Un articol de Georgeta Filitti|6 februarie 2018

Eugen Lozovan (1929-1997), lingvist, poet, traducător și jurnalist, folosește în 1950 oportunitatea unei călătorii la Viena și rămâne acolo. Are un parcurs de instruire exemplar: studii de lingvistică și italiană la Sorbona și Strasbourg, când acumulează un bagaj impresionant despre dialectele meridionale, cu referire specială la cel sard, comparate cu limba română; apoi de arheologie, etruscologie, epigrafie latină, slavistică, dialectologie, onomastică.

A recunoscut public ce mult datora profesorilor români aflați în Europa apuseană, N. I. Herescu, Basil Munteanu, Sever Pop și Dumitru Găzdaru („adevărată succesiune apostolică a universității românești”). A intrat rapid în rândul lor ca profesor la Universitatea din Copenhaga. Conferințele ținute în instituții prestigioase (din La Plata, Bahia Blanca, Rosario, Buenos Aires, Harvard, Cambridge, Massachusets) îi sporesc notorietatea. La fel studiile publicate în reviste de specialitate.

Tema obsesivă rămâne limba română. Iată câteva titluri: Atlas lingvistic al limbii române „moldovenești” (1954), Expatriere și bilingvism (1955), Lexicologie românească (1959), Limbă și ambianță. Probleme stilistice ale limbii române în afara frontierelor, O ficțiune a lingvisticii sovietice: limba moldovenească, Toponimie română în hărțile și portulanele italiene, Dacia alexandrină, Numele etnic al dacilor. Unele din aceste studii s-au publicat în 1998, la București, sub titlul Dacia sacra.

Să adăugăm studiile consacrate lui Ovidiu (Ovidiu și bilingvismul, Realități pontice și necesități literare la Ovidiu ș.a.) ca și cele privind raporturile slavo române (Marginalia romano slavica, Contacte slavo române în secolele X-XII. Apoi Vikingii și valahii în Evul Mediu; Relații culturale româno-scandinave în secolul XIX; Doina și saga. Paralele epice româno-scandinave; Un doctor danez în Moldova: Hans Andersen Skovgaard, 1600-1656. Roma, Dacia și Scandinavia la Eminescu, adunate apoi toate sub titlul generic Scando-romanica).

Prețioase rămân și analizele legate de opera lui B.P. Hajdeu (Ereditatea lui B.P. Hajdeu, Hajdeu, gânditorul politic. B.P. Hajdeu și zeii nordici) și D. Cantemir (D. Cantemir, panegirist al lui Petru cel Mare, Un faliment diplomatic, alianța lui D. Cantemir cu Petru cel Mare, 1711, D. Cantemir înaintea iluminismului, D. Cantemir francmason?). În fine, cercetări de genealogie: Strămoșii Romanovi ai regelui Mihai, Regina Elisabeta a României, strănepoata lui Dimitrie Cantemir, Boieri și voievozi moldoveni în aristocrația europeană etc.

Preocupărilor atât de rafinate le adaugă E.L. și articole de polemică înfierbântată, găzduite de foaia Stindardul (München). I. L. Caragiale este „pata unsuroasă de halva, duhnetul de mastică și tejghea, sudalma suburbană, orizontul nedepășit al grataragiilor și pațachinelor, vulgaritatea papugiilor și semidocților… felul în care a înțeles Caragiale să facă satiră este nu numai o ofensă adusă simț ci însăși tradiției românești”. Vintilă Horia, „complexul rusnacoid”. Mircea Eliade, „salariul dezertării”, „enciclopeliadism”, „lichelism și desinformare”. Emil Cioran, „Pe culmile descreierării”, Eugen Ionescu, „agitator peremist”. Și exemplele pot continua.

Cu aceiași exaltare și-a mărturisit crezul legionar, regretând doar faptul că, prea tânăr fiind, n-a putu participa efectiv la „acest seism spiritual prin care a trecut neamul românesc în secolul XX”.

Există o măsură în toate cele. Când o ignori, riști ca lumea, grăbită, să nu te mai ia în seamă de fel.

Foto: Exilul.blogspot.ro



27
/04
/23

OPINIE Reflecția despre teatru presupune și redescoperire. Invitându-vă permanent la întoarceri necesare, Ziarul Metropolis a scos din arhive uitate un dialog cu criticul Martin Esslin, intrat în istorie datorită cărții sale „Teatrul absurdului”, apărută în 1961, care explica și recunoștea un fenomen.

24
/04
/23

„Nu-i stradă pe lume mai chinuită, mai muncită, mai mişcătoare în silinţele ei de a face din atâtea contraste puţintică armonie. Şi poate nu-i stradă care să închege în atare măsură gândurile unui popor. Podul Mogoşoaiei e plămădit cu sufletul nostru.”

28
/03
/23

Printre numeroasele povești întunecate rămase în istoria tulburată a anilor 1950 s-a rătăcit și povestea demnă de film a unei actrițe care fascinase în mult admiratul interbelic, sub numele de scenă Tina Barbu.

27
/03
/23

„Cred că arta dramatică este o artă eminamente feminină. Să-ți fardezi chipul, să-ți disimulezi adevăratele sentimente, să încerci să te faci plăcută și să atragi atenția, toate acestea sunt defecte puse în seama femeilor și care sunt tratate cu mare indulgență...”

26
/03
/23

„Adevărata stare, de fapt, este că eu trăiesc mereu în copilărie, cutreier apartamentele vag luminate, mă plimb pe străzile tăcute ale Uppsalei, stau în fața casei de vară și ascult mesteacănul cel uriaș. Mă deplasez instant. De fapt, locuiesc mereu în visul meu și doar fac vizite în realitate.”