Un fragment în avanpremieră din romanul „Călătoria Cilkăi”, de Heather Morris
https://www.ziarulmetropolis.ro/un-fragment-in-avanpremiera-din-romanul-calatoria-cilkai-de-heather-morris/

La Editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei”, a apărut recent, în traducerea Luanei Schidu, „Călătoria Cilkăi”, de Heather Morris, carte care continuă bestsellerul „Tatuatorul de la Auschwitz”, roman bazat pe o poveste adevărată despre iubire şi supravieţuire.

Un articol de Liliana Matei|15 mai 2020

Pornind de la întâmplări reale petrecute la Auschwitz-Birkenau și de la mărturii ale prizonierelor din Gulagul sovietic, romanul de față, apărut în Australia, Marea Britanie și S.U.A. în octombrie 2019 și aflat în curs de traducere în peste 40 de țări, continuă povestea Cilkăi Klein din bestsellerul internațional Tatuatorul de la Auschwitz, vândut în aproape 6 000 000 de exemplare.

Cilka are 18 ani când Auschwitzul este eliberat de soldații ruși. Își îngăduie pentru o clipă să creadă că există un viitor și pentru ea, dar în scurt timp ia din nou calea lagărului – de astă dată, dincolo de Cercul Polar, în Gulagul Vorkuta, unde urmează să ispășească o pedeapsă de 15 ani pentru colaborare cu naziștii. Trecutul este apăsător, amintirile dragi despre familia sa, în loc să-i dea curaj, ajung să o împovăreze, dar refuză să se lase copleșită. În ciuda condițiilor cumplite din Siberia și a morții care pândește la tot pasul, speranța renaște, hrănită de solidaritate și prietenie, iar Cilka găsește o iubire atât de mare, cum nici n-ar fi îndrăznit să viseze.

În Baraca 29 din lagărul de la Vorkuta, pe care o împarte cu alte câteva zeci de femei, Cilka se gândește deseori, în nopțile albe, la celălalt loc, la cei despre care nu mai știe nimic, la sora sa și la mama lor, pe care a văzut-o îndreptându-se spre camerele de gazare. Acum e 1-B494, iar numărul vechi, care încă îi provoacă suferință, se află bine acoperit de mânecile hainelor. Îl ascunde, așa cum își ascunde trecutul, durerea și vina pe care le simte pentru că totuși trăiește. Are 18 ani și cunoaște deja toată brutalitatea lumii, toată suferința atroce pe care omul o poate provoca seamănului său. Când i se propune să muncească la spitalul lagărului, începe să învețe și lucrează cu entuziasm, căci are ocazia să îndrepte măcar o părticică din răul în fața căruia a fost neputincioasă. Amenințarea morții, frigul, teroarea și foamea fac parte din cotidian, dar prieteniile noi îi insuflă dârzenie și o ajută să reziste, așa cum a făcut întotdeauna. Cilka este o supraviețuitoare, și cel mai bun lucru pe care îl are de oferit este lecția supraviețuirii.

„Un roman bine scris și bine documentat. Este captivant, răscolitor și mai tulburător decât Tatuatorul de la Auschwitz. Vă va încerca disperarea în fața cruzimii omenești, dar și venerația pentru tăria spiritului uman… Vă va stârni un tumult de sentimente, căci istoria Cilkăi este una cum nu se poate mai puternică.“ Express & Star

„Curajul extraordinar arătat de Cilka înaintea răului și forța ei de a rezista vă vor rămâne în minte mult timp după ce veți termina de citit acest roman zguduitor.“ Sunday Express

„Călătoria Cilkăi vă va emoționa profund, dar veți fi uluiți și totodată stimulați de hotărârea înverșunată a acestei tinere de a rămâne în viață, în ciuda tuturor vicisitudinilor.“ The Week

„O continuare profund vibrantă a Tatuatorului de la Auschwitz care va mișca și cele mai împietrite inimi.“ Sunday Post

„Călătoria Cilkăi”, de Heather Morris (fragment)

A doua zi, Josia îi întinde Cilkăi două floricele de primăvară pe care a reuşit să le culeagă pe drumul de întoarcere de la mină. Petale de un violet strălucitor, cu un mijloc roşu cu negru. Frunzulițe verzi fine înconjură floarea delicată. Cilka le-a văzut ițindu-se din gheață lângă spital, semn că vine primăvara. Perspectiva scăpării de frigul crunt, vântul muşcător şi ninsori le dă o vagă speranță că viața ar putea deveni ceva mai uşoară pentru ele toate.

Cilka încearcă să nu facă prea mult caz de gestul Josiei. Adevărul este că, pentru prima dată de când e aici, simte o durere în gât, ca şi când ar fi gata să plângă. Înghite. Florile sunt puse într-o cană ciobită, acum mândria fiecărei femei din baracă. Au învățat toate arta de a fura orice nu e bătut în cuie: căni de la cantină, o măsuță la care se renunțase în baraca ofițerilor, cu un picior rupt, proptit pe bucățele de lemn, un ceainic strâmbat, în care permanent fierbe apă pe sobă. Antonina, care primeşte mâncarea adusă de Cilka de la spital, a preferat să ignore aceste lucruri „în plus“. Pare că orice obiecte de contrabandă ar căuta Klavdia Arsenievna, nu acestea sunt. Baraca începe să capete un aer intim. Olga, care ştie să brodeze şi care a reuşit să nu dea înapoi acele în prima noapte, le-a învățat pe mai multe arta ei. Au fost scoase ațe de la marginea cearşafurilor şi au fost transformate în milieuri frumoase, care sunt puse prin baracă. Cilka a continuat să ia din bandajele aruncate, spălându-le în apă fiartă şi donându-le grupului celor care brodau. Unele dintre eşarfele care acoperă capul femeilor au broderii delicate pe margini. Ț

La vizitele lunare la baraca-baie, femeile îşi dau eşarfele cu margini de dantelă împreună cu restul hainelor pentru despăduchere, în timp ce-şi trec rapid o coajă de săpun peste corp şi se clătesc cu apă fierbinte dintr-un hârdău. Majoritatea femeilor îşi taie scurt părul în timpul băilor. Cilka şi-l lasă să crească ceva mai lung. Hainele vin înapoi calde şi atârnate țeapăn pe un par şi trebuie să le apuce repede, înainte de a fi aruncate pe jos fără ceremonie. Uneori, femeile mai puternice îşi fac loc cu coatele să înşface o eşarfă nouă sau o haină mai călduroasă, aşa că dantelele încep să se răspândească prin toată brigada.

Primăvara e blândă, dar prea scurtă. Zăpada care a acoperit pământul aproape de când a sosit Cilka se topeşte repede, pe măsură ce temperaturile din timpul zilei cresc. Acum, soarele e strălucitor, reflectat de dealurile din jur.

Când vine vara, întunericul se scurtează până când, într-o zi, nu mai e întuneric deloc. Nu e nevoie de reflectoare în curte decât dacă e foarte înnorat. Unele dintre femeile din baracă, provenite din sudul Europei, sunt panicate la acest fenomen – pare împotriva naturii. Bărbații intră în baracă şi acum femeile sunt nevoite să-i vadă clar, de aproape. Câteva nu se pot abține, spunându-le ce porci urâți sunt, şi sunt pedepsite pentru îndrăzneală.

Pentru unele, somnul devine dificil când încearcă să închidă ochii în lumina strălucitoare ca ziua. Nervozitatea creşte şi armonia barăcii e zdruncinată de certurile şi bătăile care izbucnesc la răstimpuri.

Când Elena Gheorghievna vede la un moment dat că Cilkăi îi cade capul de oboseală, o întreabă cum face față nopților albe.

— Cui? întreabă Cilka.

— Nopților albe. O vreme, o să avem lumină douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Fiecare om se adaptează diferit.

— Eu nu pot să dorm, şi când adorm e numai pentru perioade scurte.

— Și celelalte din baraca ta?

— Unora le e bine, altora nu. Par să izbucnească certuri din nimic. Dumneavoastră cum faceți față?

Deşi îşi închipuie că în apartamentele pentru personal, unde doarme Elena, s-ar putea să fie draperii adecvate.

— Prima voastră vară o să fie cea mai rea. Pentru multe dintre voi, în orice caz. Sunt deținuți care nu se adaptează niciodată şi se chinuie în fiecare an; unii pur şi simplu înnebunesc. Nu fac față privării de somn, schimbării de ritm a organismului – le dereglează mintea.

Pare să vorbească foarte relaxat despre asta, îşi spune Cilka.

— Mi se poate întâmpla şi mie?

— Tu o să fii bine, Cilka. Încă nu s-a obişnuit cu încrederea neştirbită pe care o are Elena în ea. Trebuie să găseşti o fâşie de pânză opacă, să-ți acoperi ochii cu ea şi să-ți laşi organismul să se adapteze încet. Spune-le şi celorlalte femei

115

să facă la fel, spune doctorița. Sunt sigură că dacă o să cauți la lenjerie o să găseşti nişte pături vechi care au fost aruncate. Fă o pauză, ia o foarfecă, du-te acolo şi taie câte fâşii ai nevoie pentru femei. Tot ce poți să faci e să le oferi.

Cilka nu are nevoie să i se spună de două ori. În camera unde se află lenjeria face încercări cu pături şi alte materiale pe care le găseşte până când e satisfăcută de nivelul de confort pe care-l poate obține înfăşurându-şi ceva în jurul capului. Nici prea aspru, nici prea mirositor. Douăzeci de fâşii sunt tăiate şi îndesate în hainele ei. I se pare incredibil până şi faptul că foloseşte o foarfecă. În baracă, femeile taie uneori materiale trecând un chibrit proaspăt stins de-a lungul lor.

În seara aceea, o duminică în care au lucrat numai jumătate de zi, Cilka împarte fâşiile, iar femeile încep să se ducă la culcare în baraca încă luminată ca ziua. Se aude zgomot de voci de afară. Aşteaptă să sosească bărbații, dar uşa rămâne închisă. Vocile continuă. Mai multe femei se ridică din pat şi încearcă să se uite cu grijă afară. Elena deschide uşa şi vocile se aud mai tare.

— Ce se întâmplă? întreabă Cilka.

— Sunt oameni care merg de colo, colo şi vorbesc; zici că-i petrecere!

Sar toate din pat şi dau fuga la uşă şi la ferestre. Se îmbulzesc să arunce o privire. Încet, se aventurează să iasă afară.

— Ce se petrece? întreabă Elena un grup de femei care trec pe lângă ea sporovăind.

— Nimic. Cum adică?

— De ce sunteți afară în toiul nopții?

— Încă nu e toiul nopții şi suntem afară pentru că putem. E prima voastră vară? întreabă una dintre femei.

— Da, îi spune Elena. De fapt, cele mai multe am sosit la sfârşitul verii trecute.

— Dacă aveți energie, puteți să stați un pic pe-afară fără să fie nimeni pe capul vostru să vă oblige să munciți.

— N-am crezut că avem voie.

— Prostii. Iarna stați înăuntru pentru că e prea frig şi prea întuneric ca să ieşiți. Aici aş putea să citesc o carte, dacă aş avea o carte de citit, aşa că de ce să nu profităm? N-o să dureze mult.

Femeile se îndepărtează.

— Am crezut… bolboroseşte Josia.

— Cred că ăsta e un alt lucru pe care draga noastră Antonina Karpovna nu ni l-a spus, zice Elena. Haideți să facem o plimbare şi să ne explorăm ca lumea închisoarea.

Pentru prima dată după multă vreme, Cilka vede zâmbete pe chipurile unora dintre femei. În ciuda epuizării după o săptămână de muncă, ele se plimbă afară, unele braț la braț. Presupune că asta se va întâmpla numai duminica, atunci când jumătatea de zi liberă le va permite să fie mai puțin istovite. Prizonierele se uită la cer; văd munții de cărbune înnegrind orizontul. Respiră aer curat, inamicul lor iarna, când le blochează gâtul şi le arde plămânii. Pentru prima oară, văd bărbați forfotind laolaltă în zona centrală, unde se întâlneşte lagărul bărbaților cu cel al femeilor, fără să prezinte o amenințare pentru ele. Unele răspund la zâmbetele lor cu câte un chicotit adolescentin. Le năpădeşte o senzație de libertate.

— Vino cu mine, Cilka. Trebuie să-i găsim, chițăie Josia, surescitată.

— Pe cine să găsim?

Cilka e surprinsă de primul chip care îi vine în minte: curierul pe care l-a văzut din când în când la spital, bărbatul cu ochi căprui care fusese politicos când dăduse din greşeală peste ea. Nu au vorbit, deşi ea l-a salutat din cap de vreo două ori.

— Pe Vadim şi Boris. Hai să-i găsim şi să ne plimbăm cu ei! N-o să fie minunat doar să ne plimbăm şi să vorbim cu ei, să ajungem să-i cunoaştem, nu doar să…

— Eu nu vreau să-l găsesc pe Boris. De ce nu putem să fim doar noi, împreună? N-avem nevoie de ei, Josia.

Cilka a încercat să fie înțelegătoare față de naivitatea Josiei, de nevoia ei de a crede că asta e o legătură adevărată, dar o tulbură foarte mult.

— Dar eu vreau să-l văd pe Vadim. Vii sau mă duc singură? spune Josia, încăpățânată.

— Nu mă interesează, spune Cilka rece.

— Bine, dacă aşa crezi…

Josia pleacă tropăind supărată. Cilka o urmăreşte cu privirea, apoi porneşte să se plimbe singură. Se luptă cu această libertate – e atât de nouă pentru ea! Se tot uită la perimetrul cu turnuri de veghe, căutând soldații care le-ar putea secera cu armele lor. Atât de amenințați se simțeau în celălalt loc. Nu cunoaşte încă regulile de aici. Se întoarce printre primele în Baraca 29, care pentru ea înseamnă siguranță. Aşteaptă răbdătoare până când vin şi celelalte, mai ales Josia, pe care îi pare rău că a lăsat-o singură, şi abia după ce se asigură că sunt toate, se culcă. Îşi leagă fâşia peste ochi. Femeile continuă să murmure vesel în timp ce se pregătesc de culcare; această fărâmă de libertate le-a dat o clipă de mulțumire.

Heather Morris s-a născut la Te Awamutu, în Noua Zeelandă. Și-a început studiile universitare la Canterbury University, în 1986, iar după ce s-a mutat în Australia, la Melbourne, le-a finalizat la Monash University, în 1991. Din 1995 până în 2017 a lucrat în cadrul Departamentului de asistență socială al Monash Medical Centre din Melbourne. În 1996 s-a înscris la un curs pentru scenariști profesioniști la Australian College of Journalism. A urmat apoi mai multe workshopuri și seminare de scenaristică, atât în Australia, cât și în Statele Unite. În 2003 l-a cunoscut pe Lale Sokolov și prima formă a poveștii lui s-a constituit într-un scenariu cu care Heather Morris a câștigat International Independent Film Awards în 2016. Impulsionată de succesul avut și de părerile celor care au citit scenariul în cadrul competiției, l-a rescris ca roman. Apărut în ianuarie 2018, Tatuatorul de la Auschwitz (The Tattooist of Auschwitz; Humanitas Fiction, 2018, 2019) cunoaște un mare succes internațional, fiind publicat în peste 50 de țări și vândut în aproape 6 000 000 de exemplare în întreaga lume.

I s-au acordat numeroase premii, printre care: Premiul pentru cel mai bun Roman Istoric din 2018 (Polonia), Prémio Livro do Ano Bertrand 2018 (Portugalia), Wordery Book of the Year 2018, Nielsen Gold Bestseller Award 2019 și Specsavers Book of the Year 2019 (Marea Britanie), Eason’s Book of the Year 2018 (Irlanda), Small Publishers’ Adult Book of the Year 2018 (Australia) și Apple Book of the Year 2018 (Statele Unite). Sincronicity Films a cumpărat drepturile de ecranizare și pregă­tește un serial TV. Apărut în octombrie 2019, al doilea roman semnat de Heather Morris, Călătoria Cilkăi (Cilka’s Journey; Humanitas Fiction, 2020), urmărește destinul unuia dintre cele mai puternice personaje din Tatuatorul de la Auschwitz. Este în curs de publicare în peste 40 de țări și a intrat direct pe primele locuri în topurile de vânzări din Olanda, Portugalia, Polonia, Australia, Marea Britanie și Statele Unite.

17
/01
/15

Fundația Calea Victoriei a împlinit în această iarnă șapte ani de existență. Alături de lectorii fundației, cursanții au descoperit lumi fabuloase, s-au delectat cu sunetele rafinate ale muzicii clasice și s-au bucurat de poveștile efervescente ale unor oameni speciali, printre care: Georgeta Filitti, Neagu Djuvara, Adina Nanu, Vintilă Mihăilescu și Tiberiu Soare.

14
/01
/15

Ca în fiecare an, de 15 ianuarie, Televiziunea Română oferă telespectatorilor momente speciale dedicate marelui poet naţional, Mihai Eminescu. Filme documentare, emisiuni de reportaje, momente poetice sau dezbateri culturale despre viaţa şi opera “Luceafărului poeziei româneşti” se regăsesc în programele de miercuri la TVR 2, TVR 3, TVR HD, TVR Internaţional, precum şi online pe portalul TVR+.

13
/01
/15

Joi, 15 ianuarie, de la ora 18.30, la Ceainăria Cărtureşti Verona, va avea loc o audiţie specială Tudor Vianu. În cadrul evenimentului organizat de Editura Casa Radio se va consuma şi o dezbatere despre importanţa personalităţii lui Vianu pentru cultura română, pornind de la dublul CD, Tudor Vianu, Cum se scrie o carte. Conferinţe radiofonice, recent apărut la Editura Casa Radio, în Colecţia „Lecturi pe întuneric”.

12
/01
/15

Scriitorul brazilian Paulo Coelho şi soţia sa, artista Christina Oiticica, au anunţat că vor înfiinţa o fundaţie, pe care o vor inaugura în curând la Geneva, în Elveţia, alături de un muzeu virtual, a dezvăluit duminică săptămânalul Epoca.

06
/01
/15

Există literatură care nu se cuvine povestită folosind convenționalul propozițiilor și frazelor. Există literatură pentru care cuvintele – cuvintele simple, unul lângă altul până la sfârșit – sunt îndeajuns. ”Crăiasa Zăpezii” (Polirom, 2014) de Michael Cunningham din înaltul acestei literaturi coboară.

05
/01
/15

Cărţi ale unor autori consacraţi, precum Mircea Cărtărescu, Lucian Boia şi Vladimir Tismăneanu, volumul "Scrisori pentru Vera", de Vladimir Nabokov, şi o serie de romane politice - la 25 de ani de la abolirea sistemului comunist - se numără printre noutăţile editoriale pregătite pentru anul 2015.

29
/12
/14

Cel mai mare poet al Rusiei a avut parte de glorie, a trăit drama exilului şi, ca toate personajele pe care le-a creat, a avut o viaţă fascinantă, Aleksandr Sergheevici Puskin s-a născut în iunie 1799 şi a murit în în februarie 1837, în urma unui duel. Se spune despre el că s-a iubit cu 113 femei.