În anul 2002, când a scris “Hell”, Lolita Pille avea douăzeci de ani. Avea să mai dea două tiluri importante (totul până în 27 de ani!) şi apoi să dispară din literele franceze la fel de brusc, de şocant, de scandalos cum intrase.
Un articol de Andrei Crăciun|30 septembrie 2015
Textul acesta – „Hell” – vorbește despre viața copiilor de bani-gata, sfâșiați între petreceri, lux, droguri, nefericire și inutilitate. Este un text scris cu compasiune față de aceste exemplare ale speciei, față de lupta lor adeseori zadarnică de a-și schimba destinul.
“Hell” este despre neputința de a iubi. “Hell” este numele de scenă, de noapte, al unei astfel de tinere rătăcite într-un carusel înnebunitor care nu poate să ducă decât la autodistrugere totală. “Hell” își este propria bombă atomică.
Pe scenele bucureștene, acesta este un spectacol deja clasic, care a debutat cu un deceniu în urmă, pe la “Lăpătăria lui Enache”, dacă vă mai amintiți ce a însemnat “Lăptăria” pentru întâlnirea dintre artiști și publicul din capitală. Spectacolul este regizat de Chris Simion și comportă amprenta acesteia. Dramatizarea cărții Lolitei Pille este – putem spune – chrisimioniană.
Zece ani mai târziu, “Hell” se joacă la Godot, așezat sub semnul acestei întrebări: “Ce caut eu aici?”. “Hell” e mult mai la timpul său acum, în 2015, când au avut timp și copiii de bani ai gata ai tranziției noastre românești, fiii și fiicele securiștilor îmbogățiți porcește după Revoluție, să-și distrugă viețile.
E devastator “Hell”-ul în această distribuție. Antoaneta Cojocaru (ea e “Hell”!) face un rol în care nu ai crezut că o vei vedea vreodată: o teribilistă dedată desfrâlui căutând zadarnic purtitatea amorului. Mihai Smarandache, în rolul iubitului lui “Hell”, este, de asemenea, remarcabil. De altfel, foarte puține se pot scrie în contra tuturor celorlalți actori: Ela Ionescu, Ana Colvalciuc, Dan Rădulescu.
“Hell” este, jucându-se într-un café-teatru (eu l-am văzut în Festival, la Undercloud), vizionat mai degrabă de tineri. Este greșit. Ar trebui dus – fie și cu forța – la întâlnirile părinților acestor pramatii-victime. Ar trebui să se joace la Saint-Tropez, în port, nu în București. El este o oglindă pentru cei rătăciți, dar prea puțini rătăciți mai pot privi într-o oglindă.
Foto: Veronica Achim
