Un muzeu din care a rămas doar amintirea
https://www.ziarulmetropolis.ro/un-muzeu-din-care-a-ramas-doar-amintirea/

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

Un articol de Georgeta Filitti|7 Decembrie 2016

Construcţia, de forma unui templu grecesc, s-a umplut, progresiv, cu opere de artă în aşa fel încât, în 1927, când colecţia număra 1182 de piese, „Muzeul Anastasie Simu” a fost donat statului. Donatorul şi soţia lui îşi luau obligaţia să conducă şi să administreze muzeul (cu toate cheltuielile aferente), să cumpere opere de artă şi să sponsorizeze premii. Statul avea datoria „să apere şi să păstreze muzeul”.

Dintre cei doi parteneri, doar primul şi-a ţinut cuvântul.

Gândit deopotrivă ca muzeu şi ca instituţie didactică, noul lăcaş de cultură a cuprns piese de sculptură şi pictură, originale şi copii, din antichitate până în contemporaneitate. Erau astfel prezentate în sălile muzeului piese din şcolile franceză, germană, elveţiană, belgiană, italiană, norvegiană, maghiară, poloneză şi rusă.

Bourdelle, Rodin, Brâncuşi, Medrea, Storck – iată doar câteva nume de artişti ale căror opere le-a găzduit A. Simu.

Din şcoala românească de pictură nu lipseşte nici un nume de notorietate, astfel: Aman, Mirea, Leca, Henţia, Stahi, Szathmari, Grigorescu, Andreescu, Luchian, Şt. Popescu, N. Pătraşcu, Pallady, Iser, Băncilă, Cuţescu Storck, Verona, Stoenescu, Kimon Loghi, Vermont, Grant.

La fel de bine reprezentată era creaţia franceză, căreia mecenatul îi dedicase o sală întreagă. Gourdault, Monet, Daumier, Besnard, Sisley, Courbet, Pissaro ş.a. deschideau privitorului perspectiva a ceea ce a însemnat pictura în Hexagon, unde s-au format şi desăvârşit destui români.

Pictura altor ţări europene, chiar dacă de anvergură redusă, făcea operă didactică şi cultiva gustul vizitatorului, silindu-l la aprecieri axiologice.

Muzeul se continua odată în plus prin colecţia de stampe, monografii, corespondenţă şi acea ambianţă a unui loc de rafinată cultură. Organism viu, cu schimburi permanente, publicaţii (seria „Apollo”), organizări de expoziţii în afara ţării (Belgia şi Olanda), ctitoria lui A. Simu s-a impus rapid nu numai în spaţiul româesc, ci şi în lumea artisitcă europeană, ca o verigă preţioasă în lanţul de muzee ce brăzdau Europa până la Al Doilea Război Mondial.

Evident, în această afirmare un rol hotărâtor l-a avut directorul aşezământului, Marius Bunescu.

Dar Muzeului Simu i-a fost hărăzită o soartă tristă: sistematizarea grăbită, operată în răstimpul unei călătorii prezidenţiale în străinătate, prin 1986, l-a pus la pământ; bucureştenilor nu le venea să creadă că graţioasa clădire, amintind de un templu grecesc, fusese înlocuită cu o pajişte fabricată peste noapte din pătrate de iarbă cărate cu roaba.

Victimele comunismului n-au fost doar oamenii, ci şi instituţiile de cultură. Faptul că piesele donaţiei soţilor Simu au fost salvate, răspândite, neştiute, prin colecţii, biblioteci ori muzee e poate o consolare de gospodar, dar spiritul care a patronat formarea acelui tezaur a dispărut pentru totdeauna.

Construcţia, de forma unui templu grecesc, s-a umplut, progresiv, cu opere de artă în aşa fel încât, în 1927, când colecţia număra 1182 de piese, „Muzeul Anastasie Simu” a fost donat statului.



06
/06
/16

Veniţi din Balcani, negustori prin vocaţie, umblând în mai toată Europa Centrală cu rosturi bine statornicite în marile târguri, cum a fost cel de la Lipsca, aromânii şi-au găsit foarte adesea temei în ţările române. La Bucureşti, una din familiile cele mai cunoscute a fost lui Dimitrie Capşa.

24
/05
/16

Dintre alogenii cu care românii convieţuiesc de sute de ani, ţiganii ocupă un loc aparte. Condiţia lor socială, de severă dependenţă, nu i-a împiedicat pe unii din ei să devină răsfăţaţii societăţii. E vorba de lăutari. La toate petrecerile, de la cele domneşti la cele din duminicile pline de animaţie în cârciuma de mahala, lăutarul,  neştiutor al „boabelor” (citeşte: notelor), i-a cucerit pe români.

11
/05
/16

Vreme de peste o sută de ani, locul unde se află restaurantul şi cofetăria Capşa a fost considerat printre „centrele nervoase” ale oraşului. La 1812, după ce Rusia ne-a răpit Basarabia iar pe tronul ţării era vodă Caragea, aici şi-a instalat un Mathias Brody o baracă uriaşă unde a montat mai multe diorame. Timp de 4 ani, bucureşteni curioşi, de la boierii cu caftan la „prostime”, s-au perindat prin faţa imaginilor încremenite, dar atât de expresive: alaiuri împărăteşti, oraşe minunate, vase surprinse de furtună pe mare.

27
/04
/16

Domnia Regelui Carol I a coincis cu o perioadă din istoria Europei cunoscută drept La belle époque. Atunci s-a construit masiv, s-au preluat modele, mai ales franţuzeşti, au fost invitaţi să lucreze în ţara noastră arhitecţi francezi, germani, cehi. Iniţiativa principală a aparţinut suveranului care a dispus (susţinând masiv din caseta particulară) ridicarea, refacerea sau modernizarea unor edificii rămase şi azi emblematice pentru Bucureşti.

25
/04
/16

Aşa a fost supranumit un domnitor în Ţara Românească din şirul fanarioţilor aflat pe tron între 1786 şi 1789. Nu făcea parte din familiile nobile din Fanar ci era, după spusa ambasadorului francez la Ţarigrad, „un ţărănoi din Arhipelag”.

09
/04
/16

Între „misterele Bucureştiului” care stăruie de mai bine de un secol și jumătate, moartea violentă a lui Barbu Catargiu ocupă un loc aparte. Asasinat politic? Crimă pasională? Faptă de nebun? Răspunsul n-a fost aflat, deşi din vreme în vreme istoricii se pleacă, din păcate fără succes, asupra acelui moment. Dosarul a dispărut destul de repede după întocmire, procurorul Deşliu a fost demis şi lumea a început să se lanseze în ipoteze.

04
/04
/16

Prezenţa patrupedelor pe uliţele, apoi pe străzile oraşului, e o realitate consemnată încă de la întemeierea lui, pe vremea legendarului cioban Bucur. Ţinuţi la început să păzească proprietăţile, dar înmulţiţi fără socoteală, câinii au ajuns şi obiect de distracţie în mahalale.

02
/04
/16

„Chestiunea orientală” a însemnat un concept istoric vehiculat cu ardoare din sec. XVIII până la războiul din 1877-1878. Era vorba de disputele dintre marile puteri pentru dominarea drumului spre Orientul Apropiat. Ele au generat războaiele austro-ruso-turce, desfăşurate mai toate şi pe pământ românesc.

22
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Oraş de câmpie, cu mai toate casele făcute din chirpici, paiantă ori nuiele  - asta până la mijlocul secolului al XIX-lea – Bucureştiul a rămas expus tuturor calamităţilor: inundaţii, cutremure, incendii. Acestea din urmă pârjoleau o uliţă, o mahala, până în 1847, când au distrus aproape o treime din el.

20
/03
/16

În 1826, luminatul boier Dinicu Golescu publica „Însemnare a călătoriei mele“. Îşi ţinea băieţii la studii în Elveţia şi cu doi ani în urmă se dusese să vadă cum le merge învăţătura. A traversat Europa Centrală şi uimirile îl ţintuiesc la tot pasul. În Austria şi statele italiene, pe lângă drumuri şi şosele, cu rigole curate, străjuite de copaci atent îngrijiţi, tatăl viitorilor paşoptişti vede puzderie de statui. Ce sunt astea? La ce folosesc?

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

14
/02
/16

Ziarul Metropolis inaugurează astăzi o rubrică nouă, despre Bucureștiul de totdeauna, ținută de istoricul Georgeta Filitti. În primul episod aflăm despre tratamentele folosite în secolul al XIX-lea (lipitori, praf de gîndaci, fântânica) și despre medicamentele descoperite la începutul veacului trecut (carbaxin, spirulină, moldamin).

Page 3 of 3123