„Un pas în urma serafimilor”. Fără dubii
https://www.ziarulmetropolis.ro/un-pas-in-urma-serafimilor-fara-dubii/

CRONICA DE FILM „Un pas în urma serafimilor”, debutul extrem de aşteptat al lui Daniel Sandu, ficţionalizează, într-un stil apropiat de un anume cinema mainstream nu foarte ofertant, experienţa nefericită a regizorului ca elev într-un seminar teologic ortodox.

Un articol de Ionuţ Mareş|19 septembrie 2017

Într-un recent chestionar despre cinema realizat de site-ul Sub25.ro, regizorul Daniel Sandu îşi mărturisea câteva dintre filmele preferate. Aproape toate erau filme de limbă engleză, în marea majoritate americane.

Înclinaţia spre un anume tip de cinema mai curând mainstream nu pare să fie însă doar declarativă. Şi asta pentru că lungmetrajul de debut, extrem de aşteptatul „Un pas în urma serafimilor”, se apropie foarte mult de un astfel de cinema, doar că este un film vorbit în română şi are o poveste plasată într-un context românesc.

Este genul de film puţin ofertant pentru un public mai pretenţios, deoarece nu eventualele întrebări şi dileme par a fi importante, ci răspunsurile pe care regizorul le are deja. Însă de ce ai face un film, adică o operă artistică extrem de costisitoare, atunci când nu ai decât certitudini? Când traiectoria personajelor, construite în puţine tuşe, este într-atât de previzibilă?

Explicaţia în acest caz ar fi că Daniel Sandu a vrut să pună într-un film, asumat ca unul de public, experienţa sa reală de elev la un seminar teologic ortodox. Să demaşte proasta aşezare a unei astfel de şcoli. O experienţă prezentată ca traumatizantă, care mai curând l-a îndepărtat decât l-a apropiat de biserică. Şi păstrată, după propria mărturisire, în proporţie de 80% în „Un pas în urma serafimilor”. Iar restul ar fi mici modificări: schimbarea unor nume, contopirea a două personaje într-unul singur, schimbarea cronologiei unor întâmplări.

Însă nu autenticitatea faptelor, probabil incontestabilă şi invocată pentru a da greutate (ca în filmele care încep cu „bazat pe fapte reale”), este problematică.

Discutabil este modul în care Daniel Sandu alege să le dramatizeze: o combinaţie incertă în care sunt amestecate tonuri pretins grave cu tonuri uşoare, note comice cu note satirice (este ceea ce în mod previzibil obţii când îl distribui pe Vlad Ivanov într-un rol de preot), elemente destul de convenţionale de film-demascare cu elemente de film cu adolescenţi (într-o secvenţă, băieţii de la seminar urmăresc, pe după gardul internatului, câteva fete de afară, totul pe un fragment muzical dance).

Ceea ce ar putea fi privit ca o calitate – jonglarea cu registre puţin întâlnite în cinematografia română recentă – este de fapt o povară care dăunează premiselor, altfel, ofertante: iniţierea lui Gabriel (Ştefan Iancu) nu în tainele credinţei, ci în sistemul de corupţie, de abuz de putere şi de degradare morală de la seminar, patronat de preotul Ivan (Vlad Ivanov), este tratată ca o iniţiere într-o închisoare.

O închisoare în care cei mai puternici, elevii mai mari (reprezentaţi de convingătorii Cristian Bota şi Ilie Dumitrescu Jr.), îi umilesc pe nou-veniţi, iar profesorii şi conducătorii instituţiei, atât clerici cât şi laici, încurajează delaţiunea şi ilegalităţile.

Însă transformarea tinerilor, în frunte cu Gabriel, din băieţi bine intenţionaţi şi naivi în revoltaţi tot mai îndepărtaţi de credinţă urmează un traseu destul de simplist, fără subtilităţi şi fără complexităţi psihologice. În plus, dialogurile sunt scrise astfel încât să nu lase niciun dubiu spectatorului.

În aceeaşi direcţie sunt montajul şi decupajul clasice – construite astfel încât să livreze cât mai multe informaţii şi să le clarifice, nu să lase loc de meditaţie sau de contemplaţie -, dar şi coloana sonoră, bogată în diferite tipuri de melodii şi fragmente muzicale, cu intenţia, pe de o parte, de a dirija sentimentele spectatorului şi, pe de altă parte, de a descrie universul tinerilor şi o anumită perioadă a istoriei recente (suntem cu mai mulţi ani în urmă, în epoca telefoanelor publice, a casetofoanelor şi a maşinilor Cielo).

Dacă într-un film ca „După dealuri”, de Cristian Mungiu, miza era obţinerea unui echilibru imbatabil între două opţiuni diferite (adevărata credinţă şi varianta ei pervertită) şi de a lăsa spectatorului libertatea de a-şi face propria interpretare, în „Un pas în urma serafimilor” dominantă este o singură perspectivă. Maniheismul şi lipsa unei minime alternative (în afara unei discuţii simpliste în care un bătrân preot de ţară îi spune lui Gabriel că Dumnezeu poate fi găsit în inima fiecăruia) fac ca decăderea tinerilor să fie puţin convingătoare. Şi, prin urmare, deloc răscolitoare.

Şi este cu atât mai păcat cu cât Daniel Sandu, secondat de directorul de imagine George Dăscălescu, dă dovadă de un real talent în a filma spaţii închise şi grupuri, în secvenţe spectaculos coregrafiate, şi în a mizanscena raporturi de putere. Un debut onorabil, nu însă şi memorabil.

„Un pas în urma serafimilor” este distribuit în cinematografe începând cu 22 septembrie.

Este genul de film puţin ofertant pentru un public mai pretenţios, deoarece nu eventualele întrebări şi dileme par a fi importante, ci răspunsurile pe care regizorul le are deja.

28
/04
/15

Prima sa experienţă cinematografică a venit după vârsta de 40 de ani. De atunci a fost distribuit de majoritatea regizorilor importanţi de film din România, interpretările sale impresionante aducându-i notorietate şi aprecierea publicului.

27
/04
/15

Cea de-a patra ediție a Festivalului Internaţional de Film Cinepolitica s-a deschis oficial duminică, 26 aprilie, la Cinema Studio din București, în prezența a sute de invitați și spectatori. Gala a fost urmată de proiecția peliculei 13 Minutes/ Elser, un thriller despre una dintre tentativele eșuate de asasinare ale lui Adolf Hitler, fim care a avut premiera mondială la Festivalul de la Berlin.

27
/04
/15

Regizorul Mircea Daneliuc va fi celebrat anul acesta la Festivalul Internațional de Film Transilvania (29 mai – 7 iunie), la 40 de ani de la debutul său cu lungmetrajul Cursa. O amplă retrospectivă îi va fi dedicată cineastului român, cuprinzând 12 filme, o expoziție cu afișele peliculelor sale, fotografii de la filmare și alte documente inedite aduse pentru prima dată în fața publicului.

25
/04
/15

CRONICĂ DE FILM Aflat sub interdicția de a realiza filme, de a vorbi cu media străine și de a părăsi Iranul, Jafar Panahi sfidează de câțiva ani prima măsură împotriva sa și continuă să regizeze - clandestin și independent. Cu cel mai recent film, „Taxi”, a câștigat Ursul de Aur.

23
/04
/15

CRONICĂ DE FILM Bazat pe o piesă de August Strindberg și scris și realizat de cunoscuta actriță (și, ocazional, regizoare) norvegiană Liv Ullmann, „Miss Julie” („Domnișoara Julie”) funcționează cel mai bine în momentele de (aparentă) farsă.

23
/04
/15

Recent selecționat la Festivalul de Film de la Cannes 2015 în secțiunea oficială Un Certain Regard, filmul COMOARA/THE TREASURE va avea premiera în cinematografele din România în data de 29 mai. Regia și scenariul îi aparțin lui Corneliu Porumboiu.

22
/04
/15

Un proiect unic, Words with Gods/ Vorbind cu zeii, un film-antologie care pune în discuție relația directă a individului cu divinitatea - sau absența acesteia - în diferitele religii, va închide Festivalul Internațional de Film Cinepolitica, pe 30 aprilie, la ora 20.00, la Cinema Studio din București.

22
/04
/15

Miss Julie (2014), cu Colin Farrell, Jessica Chastain şi Samantha Morton, în regia norvegiencei Liv Ullmann, va avea premiera în România vineri, 24 aprilie, distribuit de Independenţa Film.