Un roman distins cu Premiul Pulitzer: „Ruta subterană”, de Colson Whitehead (fragment)
https://www.ziarulmetropolis.ro/un-roman-distins-cu-premiul-pulitzer-ruta-subterana-de-colson-whitehead-fragment/

Sâmbătă, 25 noiembrie, de la orele 13.30, Editura Humanitas lansează, în cadrul Gaudeamus 2017, romanul „Ruta Subterană”, de Colson Whitehead, distins cu Premiul Pulitzer 2017. La evenimentul găzduit de standul editurii vor participa Radu Paraschivescu, Cristian Pătrăşconiu şi Denisa Comănescu. Nu rataţi, aşadar, una dintre cele mai de succes cărţi ale anului, din care am extras aici câteva fragmente.

Un articol de Liliana Matei|23 Noiembrie 2017

Romanul Ruta subterană (The Underground Railroad) este considerat cea mai bună carte americană de ficțiune a anului 2016. Mărturie stau prestigioasele premii și distincții primite, printre care National Book Award 2016, Pulitzer Prize 2017, Arthur C. Clarke Award 2017 și Andrew Carnegie Medal for Excellence 2017. A atins primul loc în cele mai importante topuri de vânzare de carte americane: bestseller New York Times, Washington Post, Publishers Weekly, Barnes & Noble, Amazon.com —„Best Book of the Year 2016“, The New York Times Book Review —„Best Novel of 2016“. Publicația USA Today l-a ales pe Colson Whitehead autorul anului 2016. Amazon Studios a cumpărat drepturile de ecranizare pentru un serial TV în regia lui Barry Jenkins. Ruta subterană a apărut sau se află în curs de publicare în peste 40 de țări.

„Descoperirea Americii“ —așa s-ar mai fi putut numi acest roman, o odisee programatică în căutarea unei țari care se dovedește iluzorie. Cora, protagonista cărții, este o tânără sclavă evadată, care, visând să ajungă în Nord, străbate mare parte din Statele Unite într-o călătorie inițiatică. Autorul îmbină adevărul istoric și fantezia pentru a pune în lumină, într-o amplă metaforă, nu doar obsesiile Americii, ci și avatarurile naturii umane și, mai ales, relațiile dintre oameni într-o societate dominată de injustiție și varii inginerii sociale.

„Un roman puternic, halucinatoriu, cu o perspectivă devastatoare asupra costului uman al sclaviei. Înzestrat cu forța necruțătoare a narațiunilor scrise de sclavii fugari înșiși, cu ecouri din Toni Morrison, Victor Hugo și Ralph Ellison și cu trăsături de condei amintind de Borges, Kafka și Swift.“

Michiko Kakutani, The New York Times

„N-am mai fost de mulți ani atât de impresionat și de captivat de o carte. Este o poveste luminoasă, tumultuoasă și de o inventivitate debordantă, care nu doar aruncă o lumină strălucitoare asupra uneia dintre cele mai întunecate perioade din istorie, dar deschide și perspective noi și fascinante pentru genul romanesc în sine.“

Alex Preston, The Guardian

O plantație de bumbac din Georgia, mijlocul secolului al XIX-lea. Cora, o sclavă rămasă orfană după ce mama ei a reușit să fugă, primește pe neașteptate propunerea de a evada ea însăși împreună cu un alt sclav, Caesar, abia sosit din Virginia. Așa începe o aventură uimitoare pe „ruta subterană“, o rețea de locuri și oameni care a existat cu adevărat, dar căreia autorul îi conferă valențe simbolice noi, transformând-o într-o autentică rețea de cale ferată subpământeană. Călătoria o va purta pe Cora prin mai multe state americane, „fiecare cu chipul lui“, după cum îi spune unul dintre șefii de gară care o ajută, fiecare cu propriul mod de a rezolva problema relațiilor dintre rase. Pe urmele celor doi evadați pornește un vânător de sclavi, temutul Ridgeway, care a căutat-o, cu peste zece ani în urmă, și pe mama Corei. Treptat, în tensiunea dintre urmăritor și urmăriți prinde contur un întreg conflict social și rasial, una dintre forțele motrice ale istoriei americane. Provocator și prin stilul plin de asperități, prin tonul egal și aparent impasibil cu care relatează răsturnările tragice de situație, romanul lui Colson Whitehead este o radiografie dură și totodată plină de patos umanist a istoriei Americii și a naturii ei profund ambivalente.

„Whitehead ne oferă o retrospectivă istorică. Cine va citi romanul din scoarță-n scoarță va observa: el e absolut indispensabil, pentru că ne ajută să ne facem o idee despre trecut și să înțelegem cât de înșelător e prezentul.“

Anne Haeming, Der Spiegel

Colson Whitehead, una dintre vocile proeminente ale ficțiunii americane actuale, s-a născut la 6 noiembrie 1969 în New York. După absolvirea studiilor la Harvard University în 1991, a lucrat la revista Village Voice, perioadă în care a început să-și scrie primele romane. În timp, a predat la Princeton University, New York University, Columbia University, Brooklyn College, Hunter College, Wesleyan University și a fost scriitor în rezidență la Vassar College, University of Richmond și University of Wyoming. Din 2015 deține o rubrică despre limbă în New York Times Magazine. Este autorul a șase romane și a două volume de nonficțiune. Romanul său de debut, din 1999, The Intuitionist, a câștigat Quality Paperback Book Club New Voices Award și a fost finalist la PEN/Hemingway Award. John Henry Days, din 2001, a primit Young Lions Fiction Award, fiind finalist la National Book Critics Circle Award, L.A. Times Fiction Award și Pulitzer Prize. După volumul de eseuri The Colossus of New York din 2003, au urmat romanele: Apex Hides the Hurt în 2006, Sag Harbor în 2009, care a fost finalist la PEN/Faulkner Award, și Zone One în 2011. Volumul de nonficțiune The Noble Hustle: Poker, Beef Jerky & Death a apărut în 2014.

Romanul Ruta subterană (The Underground Railroad, 2016; Humanitas Fiction, 2017), având contracte de traducere în peste 40 de țări, a acumulat un număr impresionant de premii și distincții, printre care cele mai importante două premii literare ale Americii —National Book Award 2016 și Pulitzer Prize 2017 —, precum și Andrew Carnegie Medal for Excellence 2017, la care se adaugă, tot în 2017, prestigiosul premiu britanic Arthur C. Clarke. Eseurile și proza lui Colson Whitehead au apărut în New York Times, New Yorker, New York Magazine, Harper’s și Granta.

„Ruta subterană” (fragmente)

New Yorkul fusese începutul unei perioade nebune. Ridgeway se specializase în recuperări, îndreptându-se spre Nord când şerifii îi trimiteau vorbă că prinseseră vreun evadat din Virginia sau Carolina de Nord. New York devenise o destinaţie frecventă, şi, după ce-i cunoscuse şi alte trăsături de caracter, Ridgeway se simţise gata să se mute. Acasă, negoţul cu sclavi evadaţi era simplu. Trebuia să-i prinzi pe capete. În Nord, metropola colosală, mişcarea pentru libertate şi ingeniozitatea comunităţii de culoare concurau toate să-i reveleze adevăratele dimensiuni ale vânătorii.

Ridgeway se pricepea la treaba lui. Era vorba mai mult de a ţine minte decât de a învăţa. Aboliţioniştii şi căpitanii mercenari îi conduceau pe fugari în porturile oraşului. Docherii, hamalii şi slujbaşii, pe de altă parte, îi furnizau lui informaţii, încât el reuşea să-i prindă pe nemernici chiar când se pregăteau să plece. Negrii liberi îşi denunţau semenii africani comparând descrierile fugarilor din gazete cu fiinţele care se furişau pe lângă bisericile, birturile şi locurile de întâlnire ale celor de culoare. „Barry e un tânăr solid, bine legat, de aproximativ 1,70 m, cu ochi mici înfipţi sus sub frunte şi o privire obraznică.“ „Hasty e însărcinată în ultima lună şi se presupune că a fost transportată de cineva, căci n-ar fi putut suporta oboseala călătoriei.“ Barry se încovoiase cu un scâncet. Hasty şi plodul ei urlaseră tot drumul până la Charlotte.

Curând, Ridgeway avea în garderoba personală trei haine bune. Intrase într-un cerc de vânători de sclavi, nişte gorile înghesuite în costume negre, cu jobene ridicole pe cap. Fusese silit să demonstreze că nu era un ţărănoi, dar numai o dată. Împreună cu ei, urmărea fugarii zile la rând, ascunzându-se în preajma locurilor unde munceau aceştia până când li se ivea prilejul, dând buzna în coşmeliile lor noaptea ca să-i răpească. După ce petreceau ani întregi departe de plantaţie, după ce-şi luau nevastă şi-şi făceau o familie, sclavii se convingeau singuri că sunt liberi. Ca şi cum proprietarii ar fi putut uita vreodată ce deţineau. Iluziile acestea îi făceau pradă uşoară. Ridgeway îi desconsidera pe cei care prindeau negri aşa cum o făceau bandele din Five Points1, care legau fedeleş oameni liberi şi-i târau în Sud ca să-i vândă la licitaţie. Astea erau purtări josnice, purtări de patrulă. El era acum vânător de sclavi.

New York City era o fabrică de aboliţionism. Juraţii trebuiau să-şi pună semnătura înainte ca el să aibă voie să-şi ducă victimele în Sud. Avocaţii aboliţionişti ridicau baricade de hârţogăreală – în fiecare săptămână câte o nouă stratagemă. New Yorkul era un stat liber, susţineau ei, şi orice persoană de culoare devenea ca prin farmec liberă în clipa când punea piciorul pe teritoriul lui. Exploatau discrepanţele uşor de înţeles dintre descrierile din anunţuri şi înfăţişarea individului de sub ochii juraţilor – exista vreo dovadă că acest Benjamin Jones era chiar Benjamin Jones cel căutat? Majoritatea plantatorilor nu puteau deosebi un sclav de altul, chiar şi după ce le luau pe femei în patul lor. Nu e de mirare că pierdeau socoteala bunurilor deţinute. Totul devenea un joc, să-i smulgă pe negri din închisoare înainte ca avocaţii să scoată din mânecă ultima scamatorie. Prostia cu pretenţii nobile împotriva puterii banului. De dragul bacşişului, arhivarul oraşului îi informa în şoaptă despre ultimii fugari închişi şi le semna repede eliberarea din custodie. Ei erau deja la jumătatea drumului către New Jersey înainte ca aboliţioniştii să se dea măcar jos din pat.

Ridgeway ocolea tribunalul când putea, dar nu deseori. Era o pacoste să fii oprit pe drum într-un stat liber, dacă bunul pierdut se dovedea priceput la mânuirea vorbelor. Cum îi luai de pe plantaţie, cum învăţau să citească; era o boală.

În timp ce Ridgeway îi pândea pe chei pe cei dispuşi să-i transporte ilegal pe sclavi în Canada, superbele vapoare din Europa aruncau ancora şi-şi descărcau pasagerii. Pe jumătate morţi de foame, cu toată averea adunată în saci. Ghinionişti la fel ca negrii, oricum o dădeai. Dar aveau să fie puşi la locul lor, aşa cum fusese şi el. Toată lumea lui de individ crescut în Sud fusese o reverberaţie a acestei prime sosiri. Acest potop de albi murdari care nu avusese unde să se ducă decât în afară. Spre sud. Spre vest. Aceleaşi legi guvernau gunoiul şi oamenii. Canalele oraşului debordau de măruntaie şi deşeuri, dar mizeria îşi găsea locul ei, cu timpul.

Ridgeway îi urmărea cum coborau clătinându-se pe pasarelă, urduroşi şi uluiţi, copleşiţi de priveliştea oraşului. Posibilităţile se aşterneau în faţa acestor pelerini ca un banchet, după ce făcuseră foamea toată viaţa lor. Nu mai văzuseră aşa ceva până acum, dar aveau să-şi lase amprenta pe acest pământ, la fel de sigur ca faimoasele suflete din Jamestown1, ce revendicaseră oraşul în virtutea unei logici rasiale imbatabile. Dacă negrii le-ar fi fost dat să fie liberi, nu s-ar fi aflat acum în lanţuri. Dacă omului roşu i-ar fi fost dat să-şi păstreze pământul, l-ar fi avut şi acum. Dacă omului alb nu i-ar fi fost sortit să ia în stăpânire această lume nouă, acum n-ar fi fost ceea ce este.

Aici era adevăratul Mare Spirit, firul divin care unea toate străduinţele omeneşti: dacă îl poţi ţine, e al tău. Proprietatea ta, fie sclav, fie continent. Acesta era imperativul american.

Ridgeway căpătase faimă pentru uşurinţa cu care izbutea să se asigure că proprietatea ta rămânea proprietatea ta. Când un sclav evadat apuca pe un drum, Ridgeway ştia unde se îndreaptă. Îi ştia direcţia şi scopul. Secretul lui: nu încerca să ghiceşti încotro o ia sclavul. Concentrează-te doar pe ideea că fuge de tine. Nu de un stăpân nemilos, nu de vasta instituţie a robiei, ci de tine anume. Şi funcţiona de fiecare dată – propriul lui raţionament de fier –, pe drumuri, pe întinderile sterpe presărate cu pini, prin mlaştini. Îşi lăsase în sfârşit tatăl în urmă, şi, odată cu el, povara filosofiei lui. Ridgeway nu prelucra spiritul. El nu era fierarul, care punea lumea în ordine. Nu era ciocanul, nici nicovala. El era căldura.

Tatăl lui murise, şi fierarul de pe aceeaşi stradă îi preluase atelierul. Era momentul ca Ridgeway să se întoarcă în Sud – în Virginia natală şi mai departe, oriunde l-ar fi trimis munca –, şi veni după el cu propria bandă. Fugarii erau prea mulţi ca să-i dovedească singur. Eli Whitney îl băgase pe tatăl lui în mormânt, bătrânul tuşise funingine pe patul de moarte, şi îl ţinea pe Ridgeway în alertă. Plantaţiile erau de două ori mai mari, de două ori mai numeroase, fugarii mai mulţi şi mai sprinteni, recompensele mai grase. Legislatorii şi aboliţioniştii îşi băgau mai puţin nasul în Sud, aveau grijă plantatorii de asta. Ruta subterană nu avea aici linii demne de luat în seamă. Diversioniştii îmbrăcaţi în haine de negru, codurile secrete din paginile de anunţuri ale ziarelor. Se făleau deschis cu subterfugiile lor, îmbrâncind sclavii pe uşa din spate în timp ce vânătorii dădeau buzna pe cea din faţă. Era o conspiraţie criminală destinată furtului de proprietate, şi Ridgeway le lua insolenţa ca pe o injurie personală.

Un negustor din Delaware îl exaspera în mod deosebit: August Carter. Vânjos în buna tradiţie anglo-saxonă, cu ochi albaştri reci care-i făceau pe cei de-o teapă mai joasă să ia aminte la argumentele lui provocatoare. Soiul cel mai rău, un aboliţionist cu o tiparniţă. „O întrunire a amicilor libertăţii se va ţine în Sala Miller la ora 14:00 pentru a depune mărturie împotriva sclaviei samavolnice care controlează această ţară.“ Toată lumea ştia că locuinţa lui Carter era o „gară“ – se afla la numai vreo sută de metri de râu –, chiar şi atunci când raziile se încheiau fără rezultat. Sclavi fugari transformaţi în activişti îi salutau generozitatea în discursurile lor de la Boston. Aripa aboliţionistă a metodiştilor îi împărţea foile volante în dimineţile de duminică, iar periodicele londoneze îi publicau argumentele fără replică. O tiparniţă şi prieteni printre judecători, care îl siliseră pe Ridgeway să renunţe la prăzile sale de nu mai puţin de trei ori. Trecând pe lângă el prin faţa închisorii, Carter îşi sălta pălăria.

Vânătorului de sclavi nu-i rămăsese decât să-i facă o vizită inopinată după miezul nopţii. Cususe elegant glugile din saci albi de făină, dar abia-şi putuse mişca degetele după aceea – două zile avusese pumnii umflaţi după ce-i stâlcise lui Carter mutra. Le dăduse voie oamenilor lui să-i batjocorească nevasta aşa cum nu-i lăsase niciodată să abuzeze o negresă. Ani de zile pe urmă, de fiecare dată când vedea un foc de tabără, mirosul îi amintea lui Ridgeway de fumul dulceag al casei lui Carter înălţându-se în văzduh, şi o umbră de zâmbet i se aşternea pe buze. Auzise mai târziu că omul se mutase la Worcester1 şi devenise cizmar.

Mamele sclave spuneau: „Fii cuminte, altfel vine domnul Ridgeway după tine!“

Stăpânii de sclavi spuneau: „Trimiteţi după Ridgeway!“

Când fusese chemat pentru prima oară pe plantaţia Randall, îl aştepta o provocare. Sclavii îi mai scăpau din când în când. Ridgeway era o fiinţă extraordinară, nu supranaturală. Eşuase atunci, şi dispariţia lui Mabel îl sâcâise mai mult decât ar fi trebuit, bâzâindu-i undeva în citadela minţii.

Întors acum, însărcinat s-o găsească pe fiica acelei femei, înţelese de ce misiunea anterioară îl frustrase atât. Oricât părea de neverosimil, ruta îşi întinsese un braţ în Georgia. El avea să-l găsească. Şi să-l distrugă.

*

30 DE DOLARI RECOMPENSĂ

va primi orice persoană care mi-o va aduce mie sau o va reţine în orice închisoare din stat, ca s-o pot lua înapoi, pe o TÂNĂRĂ NEGRESĂ oacheşă, cu trăsături plăcute, în vârstă de 18 ani, care a evadat acum nouă luni. Este o fată isteaţă şi plină de viaţă şi va încerca, fără îndoială, să se dea drept persoană liberă. Are o cicatrice vizibilă pe un cot, provocată de o arsură. Deţin informaţii că a fost văzută în şi pe lângă Edenton.

BENJ. P. WELLS

MURFREESBORO, 5 IAN. 1812

Domnişoara Handler crescuse probabil printre sfinţi. Deşi bătrânul nu stăpânea nici măcar rudimentele scrisului şi vorbitului, profesoara rămânea întotdeauna politicoasă şi indulgentă. Întreaga clasă – şcoala era plină sâmbăta dimineaţa – se foia în bănci în timp ce bătrânul se canonea la lecţia de zi, împroşcând cu salivă. Cele două fete din faţa Corei schimbau priviri piezişe şi chicoteau la auzul poticnelilor lui nesfârşite.

Cora împărtăşea exasperarea colegilor. Graiul lui Howard era aproape imposibil de înţeles în mod normal. Bătrânul vorbea un hibrid între limba lui africană pierdută şi dialectul sclavilor. Pe vremuri, îi spusese maică-sa, limba aceea amestecată fusese vocea plantaţiei. Negrii fuseseră furaţi din sate de pe tot cuprinsul Africii şi vorbeau o mulţime de limbi. În timp, cuvintele de peste ocean le fuseseră alungate din minte cu bătaia. Pentru a scăpa de complicaţii, ca să le şteargă identitatea, ca să înăbuşe revoltele. Toate cuvintele, cu excepţia celor păstrate în secret de cei care încă îşi aminteau cine fuseseră cândva.

P’alea le ţin ascunse ca pe aur, spusese Mabel.

Acum nu mai era ca pe timpul bunicii şi mamei sale. Tentativele lui Howard de a pronunţa „eu sunt“ le luau timp preţios din lecţie, care era oricum prea scurtă, după o săptămână de lucru. Cora venea aici ca să înveţe.

O pală de vânt făcu obloanele să scârţâie din balamale. Domnişoara Handler puse creta jos.

În Carolina de Nord, spuse ea, ceea ce facem noi este o ilegalitate. Eu aş primi o sută de dolari amendă, iar voi, câte treizeci şi nouă de lovituri de bici. Stăpânii voştri ar opta probabil pentru o pedeapsă mai severă. Ochii ei întâlniră privirea Corei. Profesoara era cu numai câţiva ani mai în vârstă ca ea, dar o făcea să se simtă ca un ţânc ignorant. E greu să porneşti de la zero. Acum câteva săptămâni, unii dintre voi erau unde e Howard acum. E nevoie de timp. Şi de răbdare.

Le dădu drumul. Dojenită, Cora îşi strânse repede lucrurile, sperând să fie prima care ieşea pe uşă. Howard îşi şterse lacrimile cu mâneca.

Şcoala se afla la sud de şirul căminelor de fete. Tot aici se ţineau întâlniri care aveau nevoie de o ambianţă ceva mai serioasă decât atmosfera din sălile comune, observase Cora, de pildă întrunirile la care se discutau chestiuni de igienă şi de îngrijire feminină. Ferestrele dădeau spre spaţiul verde, parcul unde se strângea populaţia de culoare. Una dintre trupele din căminele de băieţi avea să cânte în ziua aceea în foişor, la serată.

Meritau reproşurile domnişoarei Handler. În Carolina de Sud domnea o altă atitudine faţă de emanciparea negrilor, după cum le spusese Sam pe peronul gării. Cora o savurase pe îndelete în mai multe feluri de-a lungul lunilor din urmă, dar educaţia asigurată populaţiei de culoare era printre cele mai consistente. Connelly scosese cândva ochii unui sclav numai pentru că se uitase la nişte cuvinte scrise. Pierduse mâna de lucru a lui Jacob, deşi, dacă acesta ar fi fost talentat, vătaful l-ar fi supus unei pedepse mai puţin drastice. Câştigase în schimb frica necondiţionată a oricărui sclav care şi-ar fi dorit vreodată să-i înveţe alfabetul.

Nu-i nevoie de ochi ca să cureţi porumbul“, le spusese Connelly. Sau ca să te înfometezi până mori, aşa cum făcuse Jacob.

Cora se sili să nu se mai gândească la plantaţie. Nu mai trăia acolo.

Îi căzu o pagină din abecedar şi fugi prin iarbă s-o prindă. Cartea i se dezmembra de cât o frunzăriseră, şi ea, şi deţinătorii de dinainte. Cora văzuse copii mici, mai mici decât Maisie, folosind acelaşi abecedar pentru lecţiile lor. Exemplare noi, cu cotoare întregi. Cele de la şcoala pentru negri erau soioase, şi ea trebuia să-şi înghesuie scrisul pe deasupra şi printre mâzgălelile altora, dar nimeni n-ar fi biciuit-o doar pentru că aruncase o privire unei cărţi.

Maică-sa ar fi fost mândră de ea. Aşa cum mama lui Lovey fusese probabil mândră că fiica ei evadase, preţ de o zi şi jumătate. Cora puse la loc pagina desprinsă şi încercă să-şi mute din nou gândul de la plantaţie. În ultima vreme îi reuşea ceva mai bine. Mintea avea însă voinţa ei proprie, perversă. Gândurile nedorite i se strecurau înapoi prin crăpături, din adânc, din lateral, din locuri pe care ea le sigilase.

Despre mama ei, de pildă. După două săptămâni şi ceva de când locuia la cămin, Cora bătuse la uşa biroului unde lucra domnişoara Lucy. Dacă guvernul înregistra toate persoanele de culoare sosite în stat, poate că, printre numele alea se afla şi al maică-sii. Viaţa lui Mabel după evadare era un mister. Poate fusese şi ea unul dintre negrii liberi care veniseră în Carolina de Sud în căutarea unei şanse noi.

Domnişoara Lucy lucra într-o odaie puţin mai departe pe coridor faţă de camera comună. Cora nu avea încredere în ea, şi totuşi iat-o aici. Domnişoara Lucy o primi. Biroul era înghesuit, plin de fişete printre care administratoarea trebuia să se strecoare ca să ajungă la masa ei de lucru, dar ilustraţiile de pe pereţi – scene din viaţa la ţară – îi dădeau un aer plăcut. Înăuntru nu încăpea încă un scaun. Vizitatorii stăteau în picioare, şi asta făcea întrevederile scurte.

Domnişoara Lucy o privi pe Cora pe deasupra ochelarilor.

Cum se numeşte?

Mabel Randall.

Numele tău e Carpenter, spuse domnişoara Lucy.

E numele lu’ taică-miu. Maică-mea era Randall.

— „Tatălui meu“, spuse domnişoara Lucy. „Mama mea“.

Se aplecă în dreptul unui dulap şi îşi trecu degetele peste hârtiile albăstrui, privind din când în când spre Cora. Domnişoara Lucy pomenise că locuia cu un grup de administratori într-o pensiune de lângă scuar. Cora încercă să-şi imagineze ce făcea femeia asta când nu se ocupa de cămin, cum îşi petrecea duminicile. Avea oare un tânăr domn care o ducea pe undeva? Ce-şi găsea de făcut o femeie albă singură în Carolina de Sud? Cora prinsese puţin curaj, dar se ţinea oricum aproape de cămin când nu lucra pentru Andersoni. Cum nu ieşise de mult din tunel, aşa părea cel mai prudent.

Domnişoara Lucy se mută la un alt dulap şi trase mai multe sertare, dar fără rezultat.

Aici sunt înregistraţi numai cei care se află în căminele noastre, spuse ea. Dar avem cămine în tot statul.

Îşi notă numele mamei şi promise să verifice în arhiva centrală din Clădirea Griffin. Îi aminti pentru a doua oară Corei despre lecţiile de scris şi citit, care erau opţionale, dar recomandabile, în spiritul misiunii lor civilizatoare, mai ales pentru cei care manifestau anumite aptitudini. Apoi reveni la ce avea de făcut.

Fusese un moft. După ce Mabel fugise, Cora se gândise la ea cât mai puţin. Acum, ajunsă în Carolina de Sud, îşi dăduse seama că şi-o alungase din minte nu de tristeţe, ci de furie. O ura. Odată ce gustase din fructul libertăţii, nu înţelegea cum de maică-sa o putuse abandona în iadul acela. Pe ea, un copil. Prezenţa ei ar fi făcut evadarea mai dificilă, dar Cora nu era pe-atunci chiar atât de mică. Dacă putea să culeagă deja bumbac, ar fi putut şi să fugă. Căci, dacă n-ar fi apărut Caesar, ea ar fi murit până la urmă, după suferinţe greu de descris. În tren, în tunelul acela fără capăt, îl întrebase în sfârşit de ce o luase cu el.

Pentru că ştiam că eşti în stare, venise răspunsul.

Ah, cât o ura! Nopţile fără număr petrecute în mansarda mizerabilă, foindu-se, lovind cu picioarele în femeile de lângă ea, născocind moduri de a scăpa de pe plantaţie. Să se strecoare într-o căruţă încărcată cu bumbac şi să sară din ea pe drumul spre New Orleans. Să-l cumpere pe unul dintre supraveghetori cu farmecele ei. Să-şi ia toporişca şi să fugă prin mlaştină, aşa cum făcuse nenorocita de maică-sa. Toate nopţile acelea fără somn. În lumina dimineţii se convingea singură că toate urzelile ei fuseseră un vis. Nu, acelea nu fuseseră gândurile ei, nici pe departe. Pentru că a trăi mai departe cu mintea la aşa ceva şi fără să faci nimic însemna să mori.

Cora nu ştia unde ajunsese maică-sa. Mabel nu-şi irosise libertatea strângând bani ca să-şi cumpere fata din sclavie, asta era sigur. Randall n-ar fi acceptat aşa ceva, dar oricum. Domnişoara Lucy nu-i găsi numele în arhive. Dacă l-ar fi găsit, Cora s-ar fi dus drept la ea şi i-ar fi dat un pumn care s-o lase lată.

Fragmente din romanul „Ruta subterană”, de Colson Whitehead. Traducere din engleză de Justina Bandol. Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei”, colecţie coordonată de Denisa Comănescu.

Foto: Madeline Whitehead

09
/12
/17

O poveste despre înstrăinare și pierderea rădăcinilor, o poveste despre un felul cum o carte a lui Gogol modifică destine, un nou roman semnat de celebra scriitoarea de origine indiană Jhumpa Lahiri, „Porecla”, a apărut în colecția Babel a Editurii Nemira.

04
/12
/17

Scriitorul american Christopher Bollen este marele câștigător din 2017 al Bad Sex in Fiction Award, un trofeu literar insolit, care recompensează cea mai proastă scenă de sex tipărită într-un roman publicat în anul în curs. Romancierul american a fost recompensat pentru volumul său "The Destroyers", ce conține un paragraf în care protagonistul își compară organele genitale cu "un triunghi de biliard"

30
/11
/17

La 99 de ani de la Marea Unire, vă propunem să ne întoarcem în timp, în acele zile ale lui 1918, când primul Război Mondial se sfârșea, așa cum le-a consemnat cea mai importantă femeie din istoria României – regina Maria, regina României Mari.

29
/11
/17

Astăzi, de la ora 17:00, la Colegiul Noua Europă (Bucureşti, Str. Plantelor, nr. 21) va avea loc o dezbatere pe marginea volumului semnat de istoricul religiilor Andrei Oişteanu, Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură, apărut în ediţie ilustrată, în seria de autor pe care editura Polirom i-a consacrat-o. Evenimentul va fi moderat de Andrei Pleşu. Intrarea este liberă.

27
/11
/17

Romanul „Ruta subterană”, traducere din limba engleză și note de Justina Bandol, a fost publicat la Editura Humanitas Ficton, în anul 2017. Romanul a fost distins cu Premiul Pulitzer în acest an.

23
/11
/17

Sâmbătă, 25 noiembrie, de la orele 13.30, Editura Humanitas lansează, în cadrul Gaudeamus 2017, romanul „Ruta Subterană”, de Colson Whitehead, distins cu Premiul Pulitzer 2017. La evenimentul găzduit de standul editurii vor participa Radu Paraschivescu, Cristian Pătrășconiu și Denisa Comănescu. Nu ratați, așadar, una dintre cele mai de succes cărți ale anului, din care am extras aici câteva fragmente.

22
/11
/17

Târgul de Carte Gaudeamus 2017 se află în plină desfășurare la Pavilionul Central de la Romexpo, până duminică, 26 noiembrie. Din sutele de cărți expuse – și unele reduse – am ales zece pe care merită să le luați acasă. Într-un peisaj editorial mai degrabă sărac, zece volume care vă vor face iarna mai frumoasă…

22
/11
/17

Cartea „Sub semnul lui Dylan” (traducere din limba spaniolă și note de Adina-Ioana T. Vladu) a fost publicată la Editura Allfa, în colecția „Pe Strada Ficțiunii”, în anul 2015.

22
/11
/17

Peste 1000 de titluri, 80 de cărți-eveniment, aproape 30 de lansări de carte și audiobook, sesiuni de autografe, întâlniri cu scriitori, istorici, editori, traducători, critici literari, politologi, fotografi și jurnaliști celebri

21
/11
/17

Institutul Cultural Român și Centrul Național al Cărții, în colaborare cu Ambasada României în Statele Unite Mexicane, organizează a doua participare consecutivă cu stand național la Târgul Internațional de Carte de la Guadalajara, Mexic (25 noiembrie – 3 decembrie). Anul acesta, literatura română va fi reprezentată de două voci proeminente ale prozei și poeziei: Mircea Cărtărescu și Ana Blandiana.

17
/11
/17

SCRISORI CĂTRE CEI DIN CĂRȚI Pe urmele jurnalistei și spioanei americane Marguerite Harrison, pe când bolșevismul începea.

16
/11
/17

Cartea „Spionul care a ieșit din joc” (traducere din limba engleză de Michaela Tache) a fost publicată în acest an la Editura Rao (tot în 2017, romanul, publicat inițial în 1963, a fost ecranizat de BBC).

16
/11
/17

Grupul Librarium anunță deschiderea unei noi librării în București în foaierul Sălii Mari a Teatrului Național I.L. Caragiale. Evenimentul de lansare va avea loc joi, 16 noiembrie, începând cu ora 18:00. Vor fi prezenti la eveniment Ion Caramitru, directorul Teatrului Național, scriitorii Marius Chivu și Alex Tocilescu și Laura Câlțea, blogger cultural.

12
/11
/17

Scriitorul Bogdan Suceavă se va întâlni în perioada 17-23 noiembrie cu cititorii din Bucureşti şi Cluj, cu prilejul apariţiei celui mai nou volum, „Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute”, publicat recent la Editura Polirom, disponibil şi în format electronic.

Page 1 of 7212345...102030...Last »