Un Tarantino uşor melancolic ★★★
https://www.ziarulmetropolis.ro/un-tarantino-usor-melancolic-%e2%98%85%e2%98%85%e2%98%85/

CRONICĂ DE FILM În cel mai nou film al său, „Once Upon in… Hollywood” (2019), Quentin Tarantino e interesat mai puţin să creeze suspans sau să ofere acţiune, şi mai mult să redea cu melancolie ceea ce se presupune a fi sfârşitul unei epoci în cinema-ul american – finalul anilor `60.

Un articol de Ionuţ Mareş|16 august 2019

Once Upon in… Hollywood” („A fost odată la… Hollywood”) e un film de mare respiraţie care îşi pierde totuşi uşor suflarea înspre final. E ca un aeroplan uriaş în căutarea unei piste bune de aterizare, însă pista găsită nu e la fel de impresionantă pe cât fusese zborul în cerc de până atunci. Doar că trebuia să aterizeze cumva.

Cel mai la îndemână ar fi clişeul că Tarantino omagiază Hollywood-ul şi cinemaul cu care a crescut şi care i-au alimentat obsesia pentru filme, în special westernul american şi westernul italian, prin povestea unui actor de televiziune în criză inventat, Rick Dalton (Leonardo DiCaprio), a dublurii sale care îi e mai mult şofer şi bodyguard, Cliff Booth (Brad Pitt), şi a actriţei Sharon Tate (Margot Robbie), în lunile de dinainte ca aceasta din urmă să fie ucisă de „familia” Manson.

În stilul său postmodern, Tarantino amestecă relaxat fapte autentice cu întâmplări inventate, personaje reale cu personaje fictive, completate de un final contrafactual.

Rezultă un film-colaj imprevizibil din care răzbate plăcerea cineastului american, vizibilă în meticulozitatea cu care construieşte fiecare cadru, de a face portretul foarte personal al unei epoci care i-a alimentat imaginaţia.

Şi pe care o reconstituie cu o neaşteptată melancolie sugerată de subtextul existenţialist care se ascunde sub aspectul comic al personajelor, de sentimentul de sfârşit de lume (cinematografică) şi de contextul istoric tragic (războiul din Vietnam, înmulţirea crimelor).

Sunt atât de multe referinţe şi trimiteri cinematografice în film, încât doar un foarte bun cunoscător al Hollywood-ului acelei perioade le-ar putea depista şi ar putea face diferenţa între ce a existat cu adevărat şi ce e pură invenţie.

Însă asta contează mai puţin. Important este să accepţi convenţia jucăuşă a lui Tarantino. Una în care Leonardo DiCaprio reuşeşte să facă credibilă tristeţea unui actor în cădere şi, altfel, mai tot timpul caricaturizat; în care Brad Pitt, unul dintre starurile cinematografiei actuale, joacă rolul unui simplu cascador pe care nu îl vrea nimeni (dar capabil totuşi, la o adică, să îi dea o lecţie lui Bruce Lee însuşi); şi în care Margot Robbie dă profunzime unei actriţe, Sharon Tate, care e mai mult decât partenera unui regizor celebru (Roman Polanski) şi căreia îi place să meargă în sala de cinema la filmele în care joacă, doar pentru a se bucura de reacţiile publicului obişnuit.

Deşi la început te-ai putea aştepta să se întâmple în orice moment ceva spectaculos, pe măsură ce firele narative care au în centru cele trei personaje avansează, îţi dai seama că miza lui Tarantino este să te ţină cât mai mult în acea lume sclipitoare, excesivă, comică, dar cu un substrat tragic.

Ideea nu e deloc nouă, dar e ambalată frumos, chiar dacă finalul – evident, sângeros – este uşor dezamăgitor, în ciuda umorului său negru.

Tarantino nu oferă atât o glorificare a Hollywood-ului, cât îşi creează propriul Hollywood în care ne invită cu generozitate.

E greu de spus deocamdată cum se va aşeza „Once Upon in… Hollywood” în filmografia cineastului american, care ameninţă mereu că se opreşte din regie.

Cu certitudine însă e un film ce merită experienţa vizionării la cinema. Asta chiar dacă nu se ridică la înălţimea aşteptătorilor pe care gălăgia publicitară directă sau indirectă din jurul său le-a creat.

04
/10
/23

Bizară şi explozivă apariţie e acest “Nu aştepta prea mult de la sfârşitul lumii” (2023), cel mai nou film al lui Radu Jude. El adună într-o structură inedită, inconfortabilă şi surprinzătoare la fiecare pas, cam toate preocupările formale de până acum ale regizorului, care le pune de această dată în slujba unei critici virulente a capitalismului deopotrivă românesc şi european.

04
/10
/23

Descris de Variety ca fiind un film „bogat în detalii și foarte specific în descrierea familiei de clasă mijlocie pe care o observă” și care „oferă libertatea publicului de a-și alege punctele de vedere cu care se identifică cel mai mult în imaginea de ansamblu.”, TÓTEM a cucerit simpatia spectatorilor prezenți la cele două proiecții din programul competițional al celei de-a 19-a ediții Bucharest International Film Festival (BIFF), unde a obținut Premiul Juriului. Filmul se va lansa în cinema din 13 octombrie, distribuit de August Film.

29
/09
/23

Acum un secol, preoţi scandalizaţi de un film - "Păcat" (1924) de Jean Mihail - cereau interzicerea acestuia. O sută de ani mai târziu, un nou apel al unor clerici ortodocşi pentru oprirea de la difuzare a unui film, documentarul "Arsenie. Viaţa de apoi" (2023) de Alexandru Solomon. Amuzantă şi revelatoare paralelă.