Unele străzi mor, dacă oamenii care le-au iubit nu mai păşesc pe acolo. Ieri am văzut din maşină bulevardul pe care se află APACA, aproape de Piaţa Leul. Dincolo de clădirea pomenită mai sus se afla UMEB, unde lucra tatăl meu.
Un articol de Șerban Tomșa|8 august 2018
Îmi amintesc drumurile pe care le făceam la uzină, singur sau împreună cu tata şi o nostalgie dureroasă îmi apasă pieptul.
Fabrica a fost rasă de pe faţa pământului, deşi era foarte performantă, iar strada nu mai oglindeşte acea bucurie de odinioară, de a străluci în bătaia luminii de vară. Prin 1981, sâmbăta, la oră de vârf, nu erau trei automobile în zona APACA. La intervale mari de timp treceau tramvaie, troleibuze şi autobuze.
Oamenii nu mai sunt bucuroşi sau veseli, ca atunci, ci au un aer preocupat, de roboţi stresaţi. Par că merg pe un drum fără întoarcere.
Aceeaşi emoţie intensă mă încearcă de câte ori trec pe lângă Universitate sau pe lângă capusurile studenţeşti Grozăveşti şi Kogălniceanu.
Cu ani în urmă l-am rugat pe poetul Valentin Emil Muşat să se ocupe de reunirea noastră, pentru o zi, într-unul din complexele studenţeşti menţionate. Nu s-a iniţiat nimic şi îmi dau seama că nu-i voi revedea niciodată pe foştii mei colegi.
Foto: Undeva, cândva… – facebook
