Undeva, cândva… Străzile care mor
https://www.ziarulmetropolis.ro/undeva-candva-strazile-care-mor/

Unele străzi mor, dacă oamenii care le-au iubit nu mai păşesc pe acolo. Ieri am văzut din maşină bulevardul pe care se află APACA, aproape de Piaţa Leul. Dincolo de clădirea pomenită mai sus se afla UMEB, unde lucra tatăl meu.

Un articol de Șerban Tomșa|8 august 2018

Îmi amintesc drumurile pe care le făceam la uzină, singur sau împreună cu tata şi o nostalgie dureroasă îmi apasă pieptul.

Fabrica a fost rasă de pe faţa pământului, deşi era foarte performantă, iar strada nu mai oglindeşte acea bucurie de odinioară, de a străluci în bătaia luminii de vară. Prin 1981, sâmbăta, la oră de vârf, nu erau trei automobile în zona APACA. La intervale mari de timp treceau tramvaie, troleibuze şi autobuze.

Oamenii nu mai sunt bucuroşi sau veseli, ca atunci, ci au un aer preocupat, de roboţi stresaţi. Par că merg pe un drum fără întoarcere.

Aceeaşi emoţie intensă mă încearcă de câte ori trec pe lângă Universitate sau pe lângă capusurile studenţeşti Grozăveşti şi Kogălniceanu.

Cu ani în urmă l-am rugat pe poetul Valentin Emil Muşat să se ocupe de reunirea noastră, pentru o zi, într-unul din complexele studenţeşti menţionate. Nu s-a iniţiat nimic şi îmi dau seama că nu-i voi revedea niciodată pe foştii mei colegi.

Foto: Undeva, cândva… – facebook

05
/03
/18

OPINIE Sincer, nu înțeleg snobismul multor cinefili sau prieteni cunoscători de cinema, exprimat în special pe Facebook, față de Oscaruri. Premiile Oscar sunt ceea ce sunt, și asta de mulți ani, dacă nu dintotdeauna.

16
/02
/18

Inspirat de o însemnare a criticului literar Paul Cernat, Răzvan Petrescu, unul dintre cei mai valoroși scriitori contemporani români, și-a amintit de “colosala” echipă redacțională care popula editura Cartea Românească în anii 80 și, prin ricoșeu, de rolul... purificator al dublei cenzuri din acele vremuri. Un articol savuros pe care nu-l puteam lăsa să se topească în negura subsolurilor rețelelor de socializare.

24
/01
/18

Un vecin a trăit 92 de ani şi sărbătorea Ziua Naţională, invitându-şi megieşii la o ţuică fiartă. Nu era băutor. Fusese, la viaţa lui, un jandarm şi un miliţian de legendă, un fel de Wyatt Earp local. Provenea din zona Argeşului şi citea fără ochelari la peste 90 de ani.

23
/01
/18

Sunt campion mondial la şanse ratate. Să vă povestesc una. O şansă, ratată. De altfel, pentru asta ne-au fost destinate, să le povestim. Ca orice tip dur, mă cunoașteți, mă întorceam acasă de la …piață. În fond e și asta tot un fel de „sală”.

09
/01
/18

Până ieri aveam o părere destul de bună în legătură cu gradul de civilizație pe care îl posed. Un post TV de largă respiraţie, cel mai urmărit și în 2017, mi-a făcut-o țăndări.

19
/12
/17

M-am simțit întotdeauna un străin în România. Nu sunt patriot de ocazie, nu mă bat cu nicio cărămidă în piept, am văzut și munți mai înalți decât Carpații, și mări mai frumoase decât Neagra, și oameni mai luminoși și mai buni.

19
/12
/17

Multe ne plăceau la final de an, dar ca mersul cu uratul nu era nimic. Pluguşorul era temelia uratului, mai ales când erai mai mititel. Cei mici urau, adulţii urau, toată lumea ura ceva/pe cineva în acele vremuri, iar tradiţia a rămas. După ce mai creşteai, puteai să încerci  ”buhaiul” şi ”capra”. Nu duc mai departe comparația cu adulții. Nu e momentul. Nici locul.

17
/12
/17

Sincer, când v-a plăcut ultima dată de România? Sau mai degrabă ”România e o țară grozavă, păcat că e locuită”? Când v-ați simțit foarte „împreună“ cu alți români? (Nu la sentimentul colectiv de ”vai de noi” mă refer).

29
/08
/17

Calul era unicul motiv de mândrie al lui Florea. Căruţa nu, pentru că în zilele geroase de iarnă din ea mai rămâneau doar osiile și roțile, restul intra pe foc.