Săptămâna trecută, la Timişoara, s-au întâmplat o serie de evenimente neobişnuite. Mai întâi, nişte tehnicieni au montat două ecrane mari, în Piaţa Unirii, cu absolut nicio intenţie de a proiecta pe ele meciuri.
Un articol de Dragoș Vasile|15 iulie 2024
Apoi, a devenit din ce în ce mai clar că pe scena amplasată între cele două ecrane vor urca niște muzicieni cu minimum nominalizări la Premiile Grammy, și nu niște analiști de talia lui Ciprian Marica, Ilie Dumitrescu sau Florin Răducioiu, cum ar fi putut dicta trendurile zilei. În fine, cele 3.000 de scaune din piață s-au umplut, la lăsarea întunericului, de niște spectatori cu alte priorități, care preferau, iată, un concert de jazz în dauna unui sfert de finală la Euro 2024. Undeva la mijloc, între muzică și fotbal, la granița dintre fatalitate și compromis, timișorenii cu loc pe scaun, la terasele din piață, puteau să asculte concertul și să vadă meciul.
Aș fi zis că e prima oară când un turneu final european de fotbal se suprapune, atât de drastic, cu JAZZx, ediția cu numărul 12. Noroc cu memoria lui Cătălin Ștefănescu, care vine aici, în calitate de prezentator al evenimentului, de când primar era un celebru coordonator de joc pe nume Nicolae Robu, iar festivalul se numea Jazz TM: „Nu, nu e prima ediție. În 2016, cînd Portugalia a învins Franța în finală, am văzut un meci împreună cu Dhafer Youssef care, imediat ce a coborât de pe scenă, după un concert memorabil, s-a repezit la televizor ca un microbist adevărat. Anul ăsta a fost foarte greu să mă uit la câteva meciuri (fără sunet) și să ascult muzica de pe scenă. E un soi de impietate. Dar au fost meciurile din sferturi. Ce să-i faci?! Fotbalul e boală grea.”
Limbă cu marmeladă, bere cu rubarbă, jazz cu urbanitate
Pe Cătălin l-am întâlnit mai întâi în afara orelor de fotbal și program, într-o după-amiază la fel de toridă ca (deja) oricare alta, în noul restaurant – Ferment / Piața Traian 6 – unde gătește chef Ioan Bebeșelea. Pe care noi, unii, îl considerăm de câțiva ani, de când s-a mutat aici, în Timișoara, dintr-un Sibiu care-i rămăsese prea mic, una dintre atracțiile turistice ale orașului. Ni s-a-ntâmplat cum nu se poate mai nimerit, în preambulul unor porții din capodopera actualului meniu, intitulată „Pe limba ei” (care constă în: limbă de vită cu mămăligă prăjită, sos de „heciunpeci”, recte marmeladă de măceșe, sos de mărar și floss de limbă, mai exact niște fâșiuțe extra-subțiri crocante de limbă).
Părea că am putea continua până seara, târziu, lângă Ferment, la OneTwo Taproom (cu care restaurantul împarte, practic, un perete), cu niște beri profund urbane, experimentale și sofisticate, precum „Sea Buckthorn Turmeric Pepper Sour”, „Too Long for Oolong”, „Rhubarb Honey Sour” sau „Cucumber Lime Pepper Gose”. Sunt, așadar, indicii că industria ospitalității timișorene a început să devină ea însăși creativă, în siajul evenimentelor atent curatoriate anul trecut, sub genericul „Timișoara 2023 – European Capital of Culture”. Sunt semne că orașul crește de la an la altul, în spațiul acela simbolic care se deschide undeva între arhitectură și mentalități, mult dincolo de hashtagurile din social media. De altel, sunt evenimente și bugete (JAZZx, de pildă, este finanțat de Consiliul Județean Timiș, organizat de Muzeul Național al Banatului, produs de Centrul Cultural PLAI și prezentat de UniCredit Bank) care confirmă faptul că asta era și ideea, iar capitala culturală continuă și în 2024.
Cătălin Ștefănescu: „Da, Timișoara crește. E un oraș adevărat, care vine din istoria unui oraș adevărat. Știu bine că unii nu vor fi de acord cu folosirea unui asemenea termen, dar Timișoara are un pedigri (poftim, pedigree) foarte consistent. E un spațiu urban care conține un inventar foarte mare de clădiri cu statut de monument. E enorm de lucru aici. Însă urbanitatea Timișoarei (exact ca în cazul oricărui alt oraș) nu stă doar în ziduri și în respirația poveștilor care s-au impregnat în zidurile astea.
Viața comunității urbane care locuiește acest univers de străzi și clădiri fascinante e ceea ce însuflețește spațiul construit. La Corso și la Karadorde (Karageorge), la Dinar și la Nora, la Pescada și la Drunken Rat, la Ferment (unde gătește Ioan Bebeșelea, un personaj pe care îl admir de multă vreme), la Galeria Jecza și la Filarmonică, la Operă și la Teatru, la Isho și la Faber, în evenimentele de la Ambasada și de la universități, la Auăleu (SCÂRȚ, loc lejer) și la VINILOTECA, pulsează în toate felurile viața acestei comunități. În ignoranța mea, am menționat doar câteva locuri pe care le știu. Mai sunt multe altele, mai mult sau mai puțin cunoscute, care participă la concertul acestei pulsații. Ce să fac?! Am menționat «cârciumi» la început, abia apoi «instituțiile serioase». Cine are umor pricepe joaca asta și impetuozitatea ușor ridicolă a enumerării.”
E despre constanță, diversitate, toleranță și ingineri de sunet
Ca și anul trecut, scena festivalului a fost amplasată în Piața Libertății, edițiile mai vechi având loc, din rațiuni de spațiu și notorietate, presupun, în Piața Victoriei (fostă a Operei, unde Timișoara a fost proclamată în 20 decembrie 1989 primul oraș liber din România). L-am întrebat, așadar, pe Cătălin Ștefănescu de la Garantat 100%, cum i s-a părut că se aude acum JAZZx, în calitate de profesionist de televiziune care, pe undeva, trebuie să se priceapă și la sunet. „Sigur că e o alegere mai bună. Și din punctul de vedere al sunetului, dar și din punctul de vedere al «suflării de viață» peste un loc. Piața Libertății (Paradeplatz, Prinz Eugen Platz) și-a găsit… evenimentul. Sau evenimentul și-a găsit locul. E o potrivire naturală. O așezare într-un spațiu care își aștepta un astfel de conținut comunitar.”
Apropo de comunități, am remarcat că sute de spectatori au dansat – ocazional, chiar frenetic – în Piața Libertății din Timișoara, la concertul lui Roberto Fonseca de vineri, 5 iulie. E unul dintre efectele nebănuite ale jazz-ului, gen muzical care-și regăsește astfel, ocazional, unul dintre sensurile lui originare: acela ce a face lumea să se ridice de pe scaune. Scriu „nebănuite” pentru că așa par pentru noi, cei de aici, din sud, unde se organizează altfel de festivaluri, unde se dansează – sigur, atunci când chiar vin headlinerii la concerte – pe altfel de ritmuri. Dar asta nu neapărat pentru că, așa cum citeam cândva într-un interviu cu Teodora Enache, jazz-ul ar fi „prea sofisticat pentru mitici”. Ci, pur și simplu, pentru că bucureștenii au uitat cum se face. Dimpotrivă: dintr-un motiv care ține, în egală măsură, de reziliență, tradiție și toleranță (toleranță față de diversitate, mai exact), jazz-ul le iese foarte bine bănățenilor. Cel mai bun exemplu e că la 138 de kilometri de JAZZx XII, Festivalul de la Gărâna a ajuns deja la ediția cu numărul XXVIII.
Cătălin Ștefănescu. Foto: Dana Moica
Cătălin Ștefănescu: „Referitor la sunet, trebuie să amintesc ceva. Organizatorii JAZZx sunt foarte preocupați, în mod firesc, de calitatea sunetului. Echipamentul pe care îl folosesc e la același nivel cu instalațiile de sunet folosite la cele mai cunoscute festivaluri din lume. Dar, în majoritatea cazurilor, artiștii care urcă pe scenă vin cu propriii lor sunetiști. Oamenii pe care și-i aduc operează echipamentul pus la dispoziție de JAZZx. Când e foarte bine (cel mai des) e meritul lor. Dar când nu e tocmai grozav, responsabilitatea e în curtea inginerului de sunet care operează instalația pusă la dispoziție. Ideea e că, în cea mai mare parte a timpului, JAZZx sună foarte bine.”
„Într-o seară de muzică se pot concilia gusturi aparent ireconciliabile”
Recapitulând concertele de la main stage (care, prin metode ezoterice, impenetrabile pentru un bucureștean, au început, toate, la fix ora care era trecută în program): vineri, 5 iulie – Marsdelux, Matteo Mancuso și Roberto Fonseca; sâmbătă, 6 iulie – Tereza Catarov, MonoNeon, GoGo Penguin; duminică, 7 iulie – Mischa Blanos, Jazzbois, Jordan Rakei. L-am întrebat pe Cătălin Cătălin Ștefănescu cum i se pare că s-a schimbat, în timp, JAZZx, un festival deja emblematic pentru Timișoara, care anul viitor e programat în perioada 4-6 iulie (și, dacă ar ai întreba orice tour manager american, ar trebui să se fie prezentat drept JAZZx XII bis). „Festivalul s-a schimbat enorm, din momentul în care a fost preluat de echipa Plai, în urmă cu 12 ani. A plecat la drum cu un concept curatorial, pe care l-a urmat cu consecvență în toți acești ani. Pentru că JAZZx nu înseamnă doar scena din Piața Libertății. Nu e o înghesuire de nume, mai mult sau mai puțin importante, care să alimenteze ideea (destul de răspândită la noi) conform căreia tot ceea ce contează e nivelul de celebritate al artiștilor de pe scenă.
JAZZx înseamnă, în primul rând, construirea unui public, expunerea comunității la acte artistice foarte diferite unele de altele, în așa fel încât să descoperim că într-o seară de muzică se pot concilia gusturi aparent ireconciliabile. Expunerea repetată la așa ceva ne educă, ne prilejuiește descoperiri, ne pune în situația de a privi altfel ideea de alteritate, ideea de a fi parte a unui public, ne dezvoltă capacitatea de a fi mai deschiși în fața fenomenului artistic. În toate sensurile astea, festivalul m-a schimbat și pe mine, așa cum i-a schimbat pe mulți alții. Și e foarte important să amintesc faptul că JAZZx înseamnă și Strada fără nume, excelentele ateliere ale poeților și muzicienilor, dar și cursurile oferite de artiștii care apar pe scena festivalului și, nu în ultimul rând, jam-session-urile de după fiecare concert. JAZZx nu țintește mulțumirea unor critici care joacă eterna carte a unei pretinse exigențe, ci construiește un public.”
