CRONICĂ DE FILM Cu primele sale două scurtmetraje ca regizor, ambele apărute recent – „Poate întunericul mă va acoperi” şi „Interfon 15”, acesta din urmă prezent la Cannes, în Semaine de la Critique -, Andrei Epure intră în forţă în cinematografia română şi aduce un realism învăluit în mister.
Un articol de Ionuţ Mareş|18 august 2021
La o primă privire, totul pare simplu şi familiar. În „Interfon 15” (2021), o femeie e descoperită moartă de vecini în faţa blocului, într-o zi banală. În „Poate întunericul mă va acoperi” (2021), în noaptea de Înviere, un preot transportă lumina sfântă cu maşina către enoriaşii săi.
Însă imediat vine destabilizarea, evadarea într-un cinema care doar aparent este unul realist. Andrei Epure propune un cinema cvasi-transcendental, în care misterul se simte în largul lui şi învăluie discret povestea.
Iar asta vine cu câte o rupere de ritm, o alunecare înspre altceva.
Mai întâi, e bizareria personajelor. În „Poate întunericul…”, în calea preotului apar o femeie care îi cere să îi sfinţească maşina şi o mamă şi un fiu cu propriile solicitări – ea îi dictează un pomelnic, iar el îl întreabă dacă e bine ca fetiţa sa să folosească telefonul unui mort. Iar între cele două întâlniri, o maşină îl depăşeşte pe protagonist, iese de pe drum, merge puţin pe câmp şi ia foc.
În „Interfon 15”, vecinii par mai preocupaţi de propriile griji şi obsesii decât de femeia pe care o găsesc inconştientă şi pe care nici măcar nu ştiu cum o cheamă. Moartea e sub ochii lor, însă asta nu pare să întrerupă rutina zilnică.
Apoi sunt tăcerile – extrem de importante în cele două filme, pentru că sugerează că protagoniştii – preotul jucat de Liviu Pintileasa, respectiv femeia interpretată de Cosmina Stratan – sunt tulburaţi de ceva la care noi, ca spectatori, nu avem acces imediat. Dar simţim că avem de-a face cu ape sufleteşti de mare adâncime.
Însă toate acestea nu ar funcţiona dacă nu ar exista o anume forţă a imaginii, aproape intimidantă pe alocuri, şi o eleganţă a compoziţiei cadrelor şi a puţinelor mişcări de cameră, care înscriu filmele lui Andrei Epure în tradiţia cinema-ului contemplativ şi care anunţă un regizor foarte promiţător.
