Valentina Lisitsa. Solitudine şi comunicare
https://www.ziarulmetropolis.ro/valentina-lisitsa-solitudine-si-comunicare/

CRONICĂ DE CONCERT „Un artist îşi asumă riscuri”, aşa s-ar putea sintetiza ceea ce pianista Valentina Lisitsa a împărtăşit cu jurnaliştii şi publicul bucureştean pe parcursul zilei de 5 noiembrie 2013, la Ateneul Român.

Un articol de Sabina Ulubeanu|11 noiembrie 2013

CRONICĂ DE CONCERT „Un artist îşi asumă riscuri”, aşa s-ar putea sintetiza ceea ce pianista Valentina Lisitsa a împărtăşit cu jurnaliştii şi publicul bucureştean pe parcursul zilei de 5 noiembrie 2013, la Ateneul Român.

Riscul sincerităţii, al asumării propriei persoane și, în cazul Valentinei, curajul de a folosi mecanismele solitudinii pentru a comunica. Pentru a aduce oamenii în sala de concert captându-le mai întâi atenția în singurătatea căutarilor pe Youtube, smulgându-i apoi din spatele ecranelor, ca să asculte muzica pe viu, direct, și, mai ales, împreună.

Puțini sunt artiștii care te primesc în apropiere cu atât de multă deschidere. În ziua recitalului de la București, Valentina Lisitsa a acordat interviuri în care s-a dezvăluit pe sine cu naturalețe și generozitate, permițând apoi celor curioși să asiste și la repetiție.

Și nu a fost vorba despre câteva acorduri pentru acomodarea cu instrumentul și sala, ci despre o veritabilă sesiune de studiu intens, fără rezerve, fără frâne emoționale, cu insistențe punctuale, cu treceri spontane de la o lucrare la alta și fără a scoate vreo partitură din geantă, în ciuda programului extins ca dimensiuni.

O repetiție în care s-a arătat în deplin control, în care nu a fost loc pentru arbitrar, în care cei prezenți oboseau treptat pe măsură ce pianista devenea din ce în ce mai cerebrală și prezentă, în care exercițiul întoarcerii spre sine s-a întâmplat gradual: reverie în Chopin, lecție de idei în Beethoven, căutarea sunetului în Rachmaninov și surmontarea dificultăților tehnice în Prokofiev și Liszt.

Paradoxul recitalului solo este tocmai această întoarcere spre sine, obligatorie pentru a ține o sală plină captivă. Valentina Lisitsa coagulează în jurul ei milioane de vizionări, mii de bilete vândute și întreține vie relația cu auditorii prin dialoguri pline de explicații muzicale, povești de viață și replici fermecătoare.

Își împarte energia spre fiecare în parte, adună publicul la concert, propune starea de trăire simultană doar pentru a se regăsi ea însăși pe scenă, în deplină izolare și concentrare. Dozajul dintre singurătate și comuniune cu publicul suportă ajustări fine în funcție de fiecare lucrare abordată, iar seara de 5 noiembrie 2013 nu a fost o excepție.

Valentina Lisitsa

Valentina Lisitsa, pe scena Ateneului Romând din Bucureşti

Recitalul a debutat cu 6 preludii de Serghei Rachmaninov. Preludiul este cea mai liberă formă muzicală, de aceea și atât îndrăgită de romantici și post-romantici. Pentru că preludiul pune în prim plan expresia muzicală a unui sentiment bine definit.

Rolul interpretului este de a-l identifica și filtra prin experiența proprie. Valentina Lisitsa a gradat emoțional judicios, pornind de la limpezimea reveriei în op 32 nr 5 în Sol major, care a introdus auditoriul în „starea de ascultare”, retrăgându-se apoi din ce în ce mai mult spre tumultul său interior, cu sunet departe de orice estetism gol de conținut, în restul preludiilor.

A urmat sonata a 7-a în si bemol major de Serghei Prokofiev, lucrare în care spiritul său liber a rezonat pe deplin cu complexitatea partiturii. Lisitsa construiește admirabil idee după idee, tratându-le ca pe mutări ale imaginarului joc de șah care îi este atât de drag.

În partea întâi, doar unul dintre multele exemple de coerență: schimbarea de sonoritate la revenirea copleșitoarelor note repetate din tema a doua, cu un timbru mult mai întunecat și resemnat ca în expoziție. Acest sunet a pregătit dramatismul exemplarelor polifonii din partea a doua a sonatei, moment de mare intensitate în care muzica redată a absorbit fiecare a respirație a publicului, pentru a se descătușa în energia fantastică a părții a treia.

Citiţi şi: Valentina Lisitsa, pianistă: „Fără public, eşti doar un amator“

Dacă în Rachmaninov am acceptat cu interes atacul uneori frust, direct, în sonata Apassionata de Beethoven abordarea impulsivă a nuanțelor mari a minimalizat uriașul edificiu pe care Valentina Lisitsa îl stăpânește perfect din punct de vedere compozițional, fiecare frază și motiv și ciocnire de idei fiind aproape explicate publicului.

Partea a doua a concertului a fost o demonstrație de solitudine și comunicare în același timp. În cele opt nocturne de Fr. Chopin, stilul a pălit în favoarea trăirii personale, închisă dincolo de scenă și aplauze, iar în Totentanz de Liszt, opțiunea pedalizării suplimentare a plasat variațiunile pe emblematicul Dies Irae în zona sumbră și explozivă în același timp a creației lisztiene, opțiune asumată pe deplin de pianista de origine ucrainieană și aclamată de spectatori.

Cu vădită plăcere, energia primită din sală s-a transformat în patru bisuri, toate romantice: Ave Maria de Schubert, Regele Ielelor de Schubert în transcripția lui Liszt, studiul La campanella Paganini-Liszt și rapsodia a 12-a de Franz Liszt.

Dintre toate, un moment special a fost opțiunea pedalizării înainte de repriza studiului de Liszt, mai pronunțată ca în alte interpretări, elementul de risc, nota de stranietate a finalului, perfect justificată de percepția contemporană a muzicii clasice pe care Valentina Lisitsa o împărtășește cu entuziasm publicului său, prin toate mediile, dar mai ales direct, provocând în final meditația solitară a întoarcerii spre sine.

Sabina Ulubeanu este compozitoare și scrie pe blogul armonii.blogspot.com.

Foto cu Valentina Lisitsa – Silviu Pal

18
/09
/23

Turneul de concerte silențioase, ascultate în căști, al trupei de rock alternativ EYEDROPS va ajunge la ultima prestație din acest an, pe 20 septembrie, la Kraft Market, București.

13
/09
/23

Ediția cu numărul 11 a Jazz in the Park 2023 a adus pe cele cinci scene, amplasate în ,,Muzeul Satului” din Cluj-Napoca, 50 de nume ale muzicii internaționale și românești, majoritatea reprezentanți ai jazzului contemporan, dar și câteva legende ale industriei.