Valeria Seciu. Fragilitatea strivitoare
https://www.ziarulmetropolis.ro/valeria-seciu-fragilitatea-strivitoare/

„Divina Valeria Seciu” s-a născut pe 1 august, 1939. Vibraţia ei pulsează ritm în fiecare spectacol. Ochii ei imenşi, verzi şi expresivi cuprind şi transmit o lume de semnificaţii…

Un articol de Monica Andrei|31 iulie 2015

Actriţa care pe stradă trece neobservată prin filtrul ochiului înceţoşat de confruntarea cu banalitatea, are o frumuseţe splendidă pe scenă, unde tulbură, intrigă, alungă cele mai îndârjite indiferenţe şi pulverizează cele mai încăpăţânate apatii ale spectatorului. Frumuseţea sa ţine de modul cum reacţionează vizibil la orice foşnet, la orice tresărire. Mânuieşte cu o mare pricepere glasul, cuvântul, tonul.

“Divina Valeria Seciu” – aşa cum a numit-o directorul Teatrului Mic din Bucureşti, Mihai Dinvale, la decernarea stelei pe Aleea Celebrităţilor – s-a născut pe 1 august 1939, în București.

A absolvit Facultatea de Teatru de la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, în 1964, la clasa profesorului A. Pop Marțian, asistent Octavian Cotescu, cu rolul Rosalinda din spectacolul cu piesa “Cum vă place” în regia lui Octavian Cotescu. Printre colegii săi de promoție s-au numărat: Ion Caramitru, Ovidiu Iuliu Moldovan, Florina Cercel, Mariana Mihuț, Rodica Mandache, Virgil Ogășanu, Mircea Andreescu, Ilinca Tomoroveanu.

A fost căsătorită cu actorul Octavian Cotescu şi împreună au avut un fiu, Alexandru, căruia Dan C. Mihăilescu îi dedică un capitol în cartea sa, după călătoria pe care a făcut-o la Muntele Athos, unde, spre surprinderea sa, l-a întâlnit şi cunoscut. “Părintele Daniil (Cotescu) a plecat la Sfântul Munte în 2000, pe când se numea încă Alexandru. Atunci, rămânerea lui acolo a făcut oarecare vâlvă, poate şi datorită faptului că este fiul uriaşilor actori Octavian Cotescu şi Valeria Seciu. Între români, când se vorbeşte despre el, nu se uită niciodată să se spună acest lucru, care stârneşte o anumită uimire, dar şi o admiraţie aparte.

Părintele Daniil a făcut în ţară două facultăţi, mai întâi una tehnică, apoi Teologia. Era ataşat comunităţii sufleteşti de la mănăstirea Stavropoleos. Acum, trecut de 40 de ani, părintele Daniil este un călugăr cu totul şi cu totul frumos şi luminos, cu o ţinută voievodală. Îmi plăcea să-l privesc cântând atât de cu har, la strana din stânga. Îmi plăcea să-i aud vorbele cumpănite, pline de miez şi de duh, adesea cu un dram din acel umor călugăresc inspirat de Duhul (…). El ne-a înlesnit mai multe întrevederi cu părintele stareţ, el ne-a tradus cuvintele acestuia, el avea grijă de noi ca să fim bine aşezaţi la trapeză, el ne-a desluşit multe din tainele mănăstirii… ” (Dan C. Mihălescu – “Oare m-am întors de la Athos?”)

Înainte de absolvirea facultăţii de teatru, actriţa Valeria Seciu a debutat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti cu rolul Veronica Micle, în spectacolul “Eminescu”, în regia lui Sică Alexandrescu, unde a jucat alături de colegul ei Ion Caramitru. Până să se angajeze la Teatrul Mic din Bucureşti, în 1978, a mai jucat la teatrul din Cluj şi pe scena mare a teatrului bucureştean vreo zece ani.

Actriţa Valeria Seciu a fost distribuită în spectacole unde au semnat regia: Radu Penciulescu, Mihai Berechet, Horea Popescu, Olipia Arghir, Sanda Manu, Alexa Visarion, până să o întâlnească pe Cătălina Buzoianu, în ale cărei spectacole a jucat şi a făcut mari şi memorabile roluri.

A fost: Margateta din “Maestrul şi Margareta” de Bulgakov; Genica din “Nişte ţărani”; “Ea” din Cerul înstelat deasupra noastră, de Ecaterina Oproiu; Marguerite Gautier din „Doamna cu camelii”, de Alexandre Dumas; Donata Genzi din „Regăsire”, de Luigi Pirandello; Irina Nikolaevna Arkadina din „Pescărușul”, de A.P.Cehov; Margareta din „Maestrul și Margareta”, de Mihail Bulgakov; Vivian Bearing în „Spirit”, de Margaret Edson; Esme Allen din „Cum gandeşte Amy”, de David Hare; Spiritul Mamei din „Furtuna”, de W. Shakespeare.

Cătălina Buzoianu despre Valeria Seciu

“Enigma Valeriei Seciu este alcătuită din contraste violente, pe care cenzura inteligenţei le învăluie în ambiguitate. Ceea ce mă intrigă este fragilitatea strivitoare de care dispune această femeie. În aparenţă e placidă şi uneori ursuză, iar zâmbetul ei «de viaţă», este, spre deosebire de zâmbetul dulce al scenei, stereotip, zâmbet «de actriţă» cel mai adesea. Obişnuieşte să-şi pună, de dimineaţă, o mască insignifiantă şi poate chiar se trezeşte, în fiecare zi, dintr-un somn în care a existat ca o piatră, ca o frunză, ca un lucru al naturii, întrebându-se, cu năduf ce caută ea pe lumea asta.

Spălată pe faţă (nu se fardează niciodată «în viaţă»), puţin cam ciufulită, îşi trece mereu, aiurea, mâinile prin păr, îmbrăcată cu ce găseşte la îndemână, cu dispreţuitoare şi nervoasă grabă, dar inconştient cu simplitate, cu stil; cu genele plecate, stă pe un scaun sau pe o canapea, cu o ceaşcă de cafea în mână şi dacă n-o cunoşti ai crede că e complet indiferentă la agitaţia din jurul ei.

Dacă o cunoşti (şi eu am fost de câteva ori seismograful ei sensibil, deci o cunosc, bineînţeles atât cât poate cineva să cunoască o femeie!), te izbeşti te încordarea ei nestăpânită, te irită tremurul nervos al antenelor ei la pândă, în sfârşit, nu poţi face abstracţie de centrul de forţă magnetic al existenţei ei. Stă cu buzele strânse, cu pleoape obosite peste cearcăne trase, soarbe afanisită din cafea, ridică o dată ochii şi apa lor limpede te otrăveşte, mlaştina lor verde-galbenă te înghite. Apoi, sare, deodată la luptă şi totul în făptura ei, ochii părul, pielea, capătă culorile aurii ale unei leoaice.

valeria seciuFiara a intrat în arenă, felină încordată, sigură pe capacitatea ei formidabilă a instinctului manevrat, cu inteligenţă, să acţioneze acolo unde trebuie. Îi cunosc, i-am înregistrat de mult toate, aproape toate expresiile, mijloacele, reacţiile, stările.

Dar surpriza şi suspansul alcătuiesc unele dintre piesele care compun acel puzzle savant şi imprevizibil al talentului ei. Cum poate fi strălucitoare şi pământie, foarte frumoasă şi foarte urâtă – când repetam cu ea piesa Ecaterinei Oproiu «Cerul înstelat deasupra noastră», mă fascina expresia descompusă a figurii ei, atitudinile neglijente, dizgraţioase, de femeie care renunţă la feminitate – îmi pare într-adevăr o enigmă. Cum poate înflori într-o clipă – am văzut odată un dans japonez în care un pitic în agonie devenea corolă de floare, pasăre în zbor, peşte în apă – este într-adevăr un mister. (…)

Nu pot spune că este prietena mea, pentru că nu ştiu mai nimic din ce face dincolo de viaţa ei afişată. Nu ne facem confidenţe ca femeile şi nu ne facem vizite. Ne vedem mai întodeauna la teatru, fie în cabina ei minunsculă, unde obişnuiesc să stau într-un colţ, pe un fotoliu înghesuit lângă geam, fie ea pe scenă, eu în sală, unde, ne torturăm reciproc. Mă întreabă, mă hărţuieşte, veşnic nemulţumtă, circumspectă, neîncrezătoare, uneori mă oboseşte şi mă deprimă cumplit, deşi sunt obişnuită ca actorii să izbească în mine ca la un antrenament de box. «Eşti îngrozitoare!» – ţipă răguşit, copleşită într-un ghem de ură, la repetiţii, când se revoltă că reuşesc s-o scot dintr-ale ei. I-am văzut de câteva ori lacrimi în ochi pentru bucuria pe care o descoperea prin mine. «E minunat!» curgea auriu, ca mierea, glasul tandru de fetiţă, prin care a învăţat să exprime în viaţă şi pe scenă tot ce e bun. Vali e foarte crudă în dreptatea ei. Îţi spune ce crede fără menajamente.

Între noi s-a stabilit o relaţie care exclude sentimentalismul. Şi totuşi, această actriţă e un capitol important în viaţa mea. Nu ştiu dacă o iubesc. Afinitatea inexplicabilă ţine de vârstă şi de exprienţă. Cred că ceea ce m-a legat pe viaţă de ea nu este făptura ei materială, nu este imaginea enigmatică a femeii Valeria Seciu, nu este enunţul patetic: Valeria Seciu-Omul, ci ideea de simbioză perfectă cu Actorul. Gândindu-mă la această stranie, fragilă, indestructibilă relaţie am scris această încercare pe care i-o dedic. (Cătălina Buzoianu – “Novele teatrale”)

La începutul anilor 1990, Valeria Seciu a înființat și condus Teatrul “Levant”, una dintre primele instituții independente de profil din Bucureşti. De numele acestui teatru este legată colaborarea tot cu regizoarea Cătălina Buzoianu, la spectacolul cu piesa “Pelicanul”, după August Strindberg, montat într-un spațiu neconvențional, un depozit al Sălii Dalles.

A mai colaborat cu alte teatre bucureştene: Teatrul Act, Teatrul “I.C. Nottara”, Teatrul “L.S. Bulandra”, Clubul “La Scena”. Pe lângă rolurile interpretate pe scenă sau în film, actriţa a avut o activitate bogată în spectacole de teatru radiofonic.

Premii, medalii, distincţii

De-a lungul carierei sale în teatru şi în film, a obţinut Premiul Asociaţiei Cineaştilor din România (1978), pentru rolul din filmul “Înainte de tăcere”. A primit de patru ori Premiul UNITER pentru Cea mai bună actriţă în rol principal pentru rolurile din spectacolele “Spirit” (2002) şi “Cum gândeşte Amy” (2006), în regia Cătălinei Buzoianu; Premiul pentru Cea mai bună actriţă în rol secundar pentru rolul Gloucester din “Lear”, în regia lui Andrei Şerban (2008); Premiul pentru întreaga activitate (2007).

În 2000, Preşedintele României, i-a decernat medalia comemorativă „150 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu”, pentru merite deosebite în promovarea și interpretarea operei poetului, în spectacolului “Trecut-au anii” (recitalul de poezie și muzică susținut pe secenele din Bucureşti şi din ţară, alături de actorii: Ion Caramitru, Ovidiu Iuliu Moldovan și de clarinetistul Aurelian Octav Popa).

FOTO Valeria Seciu: TNB

10
/02
/14

„A râs Rebe, înseamnă că-i bine”, povestesc foștii studenți. „E imprevizibil”, spune Liviu Ciulei. „N-are fasoanele unui actor”, adaugă Andrei Pleșu. „E cel mai mare actor în viață”, mărturisea Clody Bertola.

04
/01
/14

Lia Bugnar, actriţă, regizoare şi scriitoare, împlineşte astăzi 45 de ani. Marcela Moţoc Augessy publică un text-cadou, chiar de ziua ei, în Ziarul Metropolis.

09
/11
/13

Lucian Pintilie, unul dintre cei mai mari regizori de film din România (unii critici spun că este chiar cel mai important cineast român), împlineşte, astăzi, 80 de ani! Opozant al sistemului comunist, creator de şcoală de film, părinte al „noului cinema românesc“ (pentru că cei mai mulţi regizori au învăţat să facă film de la el, iar „Reconstituirea“ a fost făcut „înaintea timpului său“), Lucian Pintilie şi-a construit o carieră redutabilă, prin pelicule care au primit de multe ori o ştampilă fermă: „capodopere“.

18
/10
/13

Teodora Stanciu este o figură care ți se lipește de suflet prin farmecul și energia pe care le transmite. Aceeași forță se regăsește și în rolurile pe care le-a avut până acum, indiferent că este vorba despre un one woman show (,,Parfum de viață”) sau despre un rol episodic (,,Casa Zoikăi”).