Van Gogh și sicriul acoperit cu floarea soarelui
https://www.ziarulmetropolis.ro/van-gogh-si-sicriul-acoperit-cu-floarea-soarelui/

În noaptea de 29 iulie 1890, într-o zi de marţi, la ora unu noaptea, Vincent Van Gogh se stingea din viaţă după ce, în urmă cu două zile, se împuşcase în piept.

Un articol de Monica Andronescu|29 iulie 2021

Alături de el, în acea ultimă noapte, s-a aflat fratele lui Theo, cel care i-a fost alături toată viața. După ani întregi de suferință și de crize nesfârșite și chinuitoare, Vincent își găsea liniștea, într-un sicriu împodobit cu… floarea soarelui.

Vă propunem acum, la 131 de ani de la moartea lui, o recitire a câtorva dintre celebrele sale scrisori, destinate lui Theo, și câteva mărturisiri relevante pentru o personalitate care a fascinat creatori din multe generații, precum și o mulțime de iubitori de artă.

„Numai dragostea adâncă, sinceră înlătură închisoarea”

„Omul trândav seamănă cu cea pasăre trândavă. Și oamenii sunt deseori în neptință de a lucra ceva, prizonieri în nu știu ce colivie îngrozitoare, îngrozitoare, îngrozitoare la culme. Mai e, știu, eliberarea, eliberarea într-un târziu: un renume stricat pe nedrept sau pe drept, strâmtoarea, fatalitatea unor împrejurări, nenorocirea, acestea ne fac prizonieri. Nu se poate spune nicicând ce anume te închide, ce anume te zăvorește, ce anume pare că te îngroapă de viu, dar simți totuși nu știu ce bariere, nu știu ce zăbrele, nu știu ce ziduri. Toate astea-s închipuiri, nălucire? Nu cred; și-apoi te întrebi: Doamne, o fi oare pe timp îndelungat, o fi oare pe mai totdeauna, o fi oare pe veci? Află că numai dragostea adâncă, sinceră înlătură închisoarea. A fi prieteni, a fi frați, a iubi, asta deschide închisoarea cu o forță suverană, printr-un farmec atotputernic. Dar cine nu se bucură de ele rămâne în moarte” (iulie 1880).

„În niciun caz nu vreau să înșel…”

„În niciun caz nu vreau să înșel, nici să părăsesc pe o femeie. Dacă o femeie, K., de pildă, nu vrea să mă primească, nu îi forțez mâna, chiar dacă pasiunea mea pentru dânsa ar fi de două ori mai violentă; mă dau în lături, cu inima pustiită, când opune vorbelor mele «ea și nimeni altcineva» «un el în niciun caz». Nu țin să forțez mâna și nici nu vreau să abandonez. Și eu, când mi se forțează mâna sau când sunt părăsit, mă răzvrătesc. Dacă aș fi luat în căsătorie o femeie și aș fi observat că ea se distrează cu altcineva, nu aș răbda-o lângă mine, dar nu aș goni-o înainte de a fi istovit toate mijloacele de a o aduce din nou la sentimente mai bune. Ai aflat acum ceea ce cred eu despre căsătorie și că o iau în serios. Ei bine, când am întâlnit-o pe Christine, cum ți-am spus, era însărcinată și bolnavă, umbla prin frig și eu eram singur, după lovitura pe care tocmai o primisem la Amsterdam. Am prins dragoste de ea fără să mă gândesc în primul moment s-o iau în căsătorie. Apoi, după ce am izbutit s-o cunosc mai bine, am înțeles că trebuie să încep lucrurile altminteri, dacă voiam s-o ajut cu folos. Atunci am vorbit deschis. I-am spus: Iată ceea ce gândesc despre una, despre alta și iată cum văd eu starea mea și a ta. Sunt sărac, dar nu sunt un ademenitor. Ai putea tu să te înțelegi cu mine, da sau nu? Ea mi-a răspuns: Rămân lângă tine, chiar dacă ai fi mai sărac. Iată unde ne aflăm” (11 mai 1882).

„Nu izbutesc să-mi schimb firea”

„… Să nu-ți închipui că mă consider drept desăvârșit, nici că m-aș crede fără pată, atâta timp cât atâția vorbesc despre caracterul meu neplăcut. Mi se întâmplă adeseori să fiu melancolic, susceptibil și ursuz; să doresc simpatia celorlalți, de parcă mi-ar fi foame și sete; să mă dovedesc indiferent și răutăcios când mi se refuză această simpatie și chiar să torn uneori gaz peste foc. Nu prea țin la societatea altora; mi-e adeseori penibil și de nesuferit să-i vizitez pe unii și să flecăresc cu ei. Dar știi tu cărei cauze se datorează toate acestea, cel puțin în bună parte? Pur și simplu nervozității mele; sunt nemaipomenit de simțit atât în ce privește fizicul, cât și în ceea ce privește moralul și asta datează din anii mei cei nenorociți. Întreabă, deci, pe medic – el va înțelege de îndată despre ce este vorba – dacă s-ar putea să se întâmple altminteri, dacă nopțile petrecute pe străzile friguroase, sub cerul liber, dacă teama că n-o să am de mâncare o bucată de pâine, dacă încordarea neîntreruptă, consecință a împrejurării că n-aveam nicio situație, dacă toate necazurile mele cu prietenii și cu familia nu-și trag obârșia pe trei sferturi din anumite trăsături ale firii mele, din schimbările mele de dispoziție sufletească și din perioadele mele de deprimare? Sper că nici tu, nici acei care vor încerca să-și dea osteneala să chibzuiască nu mă veți osândi, nici nu mă veți socoti drept un nesuferit. Eu mă lupt împotriva acestei înclinații, dar nu izbutesc să-mi schimb firea. Am părțile mele rele, desigur, dar am și de cele bune, ce dracu’! Nu s-ar putea să se țină socoteala și de acestea?” (6 iulie 1882).

„Să suferi fără să te plângi este singura lecție…”

„Neavând altceva ca să mă distrez – mi s-a interzis chiar și fumatul, îngăduit totuși atâtor bolnavi – neavând altceva de făcut, mă gândesc, mă gândesc la toți acei pe care îi cunosc, de-a lungul zilei și peste noapte. Ce ticăloșie – și toate astea, ca să zicem așa, pe degeaba. Nu-ți ascund că aș preferat să crăp decât să pricinuiesc și să am atâtea supărări. Ce vrei, să suferi fără să te plângi este singura lecție pe care trebuie s-o înveți în viața asta” (19 martie 1989).

„Sunt pe de-a-ntregul absorbit de acea întindere nesfârșită…”

„Cât despre mine, sunt pe de-a-ntregul absorbit de acea întindere nesfârșită a holdelor de grâu, pe un fond de coline, ca marea de largă, în culori delicate galbene, verzi; violetul palid al unui teren curățat de buruieni și arat, împestrițat de verdele cuibului de cartofi în floare, toate acestea sub un cer blând, în tonuri albastre, albe, roz, violete. Sunt cu desăvârșire într-o dispoziție sufletească de aproape prea mare calm, în starea care trebuie ca să pictez așa ceva” (30 iunie 1890).

Fragmentele au fost preluate din Vincent Van Gogh, „Scrisori”, vol. 1-2, în românește de Em. Serghie, Editura Meridiane, București, 1970

12
/12
/13

MEMORIA CULTURALĂ În decembrie 1983, Fănuş Neagu continua seria „Prietenii mei, actorii“ cu un portret al lui Stefan Banica, „unul din marii noştri actori, venit pe lume ca să ne semene ideile cu miresme“.

11
/12
/13

,,Un taifun pe scenă”, îl numea Ștefan Iordache. ,,Un talent nativ nelimitat”, îl caracteriza Horațiu Mălăele. ,,Un vulcan în care fierbe lava tuturor sentimentelor”, spunea despre el Lucian Pintilie. George Constantin e unul dintre numele cele mai importante din istoria teatrului românesc.

10
/12
/13

Poemele scrise de Toma Caragiu au fost publicate postum, în 1979, sub îngrijirea lui Ion Cocora. În acelaşi an apărea în revista „Teatrul” o prezentare a volumului care prilejuieşte „o emoţionantă reîntîlnire cu mereu regretatul Toma Caragiu”.

09
/12
/13

MEMORIA CULTURALĂ În februarie 1967, regizorul Sică Alexandrescu publica în revista „Teatrul” portretul lui Ion Iancovescu, actorul care „parcă se juca, nu juca”. Iancovescu a fost mentorul multor actori de succes (printre care şi Grigore Vasiliu Birlic) şi fondator al câtorva teatre bucureştene. Reproducem integral articolul apărut în revista „Teatrul”: Au trecut peste 50 de ani din […]

06
/12
/13

MEMORIA CULTURALĂ Pe 12 decembrie se împlinesc 30 de ani de la moartea lui Amza Pellea. Sanda Toma, partenera sa de scenă, scria în decembrie 1983, în revista Teatrul, un text prin care-și lua adio (nu „adio”, ci numai „la revedere”) de la actorul care a fost „întotdeauna egal cu el însuși, prietenos și cald ca o zi luminoasă de vară”.

04
/12
/13

În 1983, cu doi ani înainte de moartea lui Octavian Cotescu, Fănuş Neagu îi descria viaţa într-un adevărat poem în proză în care amintea despre marile lui roluri, despre pasiunea pentru teatru şi despre actorii pe care i-a format.

03
/12
/13

MEMORIA CULTURALĂ În 1983, Fănuș Neagu (1932 - 2011) începea o nouă carte, consacrată prietenilor lui, actorii. Revista „Teatrul” publica fragmente din această carte - portrete ale unor actori precum Toma Caragiu, Ilarion Ciobanu, Violeta Andrei, Ovidiu Iuliu Moldovan, George Constantin ș.a.

01
/12
/13

„Pentru noi, actorii, demarcația dintre generaţii este foarte, foarte vagă”, spunea Aura Buzescu, în anul 1964. Marea actriță a secolului trecut i-a avut ca studenți pe Victor Rebengiuc, Gina Patrichi, Mircea Albulescu.

30
/11
/13

„Să joci ani de-a rîndul personaje fără o problematică importantă, să te fîţîi pe scenă de colo – colo strîmbîndu-te ca să obţii nişte aplauze cu care să poţi împăuna seara la cîrciumă, mi se pare un lucru foarte trist“, spunea Alexandru Tocilescu, în 1974.

28
/11
/13

Jurnalistul Alecu Popovici a mers acasă la Toma Caragiu pentru a descoperi cum a devenit actor un înotător de performanţă, căruia i se prezicea şi o stălucită carieră militară. Actorul a vorbit despre celebritate, despre propriile inhibiţii şi despre rolurile la care visa.