Vară. Timp trecut
https://www.ziarulmetropolis.ro/vara-timp-trecut/

Se poate găsi în cinematografele din ţara noastră filmul „Leto”, de Kirill Serebrennikov, cineast rus arestat la domiciliu de regimul putinist. L-am văzut în festivalul Les Films de Cannes à Bucarest, ca sub o vrajă.

Un articol de Andrei Crăciun|2 noiembrie 2018

Leto este, strict personal, cel mai frumos film de cinema pe care l-am văzut în ultimii ani.

Leto recuperează istoria anilor `80 din secolul trecut într-un Sankt Peterburg înnebunitor.

Trăiau și creau pe atunci în oraș și Mike Naumenko, și Viktor Tsoi, muzicieni care aveau să schimbe rock-ul în Uniunea Sovietică – chiar înainte de prăbușirea ei.

Tinerii cu adevărat frumoși și liberi

Naumenko era o vedetă, un star rock totuși cuminte, prea influențat de muzicienii mari din Vest, pe care îi traducea lumii sovietice.

Tsoi era un puști cu origini asiatice (sud-coreene) care, alături de alți rebeli, tineri cu adevărat frumoși și liberi, adică puri și prin urmare drepți chiar și în greșelile lor, căuta să întemeieze o trupă (care până la urmă s-a dovedit a fi KINO, una dintre cele mai de succes formații din Uniunea Sovietică).

Recuperarea acelei istorii se face cu un umor cald și cu o melancolie teribilă, mai ales ultima vară de inocență – care va duce la unul dintre cele mai puternice șlagăre semnate de Tsoi.

E acolo un univers întreg, un continent dispărut, pe care nostalgia îl mângâie și îl face îndurabil chiar și acolo unde, în adevăr, va fi fost, totuși, crunt.

O formă deplină de libertate

Poate că ați mai văzut rockeri bându-și mințile, înotând goi în mare și dansând în jurul focului ca de tabără. Poate chiar ați trăit această deplină formă de libertate. Oricum ar fi, imaginile acelea vă vor înduioșa înspre absolut și vă vor rămâne, poate, în inimă pentru totdeauna. Vă avertizez asupra acestui risc! Au trecut săptămâni de când le-am văzut și nu le mai pot uita.

Și mai e Natalia, încă și mai frumoasă decât vara aceea, soția lui Mike, care îl îndrăgește pe Viktor până când… dar nici nu vă mai spun.

Mike a murit tânăr, dintr-un rău incurabil cauzat de consumul excesiv de alcool. Viktor s-a stins la douăzeci și opt de ani, la apogeul gloriei sale, intrând într-o binemeritată legendă care nu s-a încheiat. E nemuritor. I-am văzut cu ochii mei chipul turnat în graffiti pe o stradă secundară din Sankt Peterburg în vara anului 2018. Nu-l știam pe atunci. Privirea sa m-a urmărit însă și de atunci îl ascult pe repeat pe Youtube și visez la un vinil cu KINO, care să se audă prost, deci adevărat.

Când tinerii nu mai cred nimic din ce e oficial

Fizicește, Viktor Tsoi s-a săvârșit într-un accident rutier care niciodată n-a fost elucidat. Tinerii Uniunii Sovietice n-au crezut varianta oficială – că interpretul a adormit la volan. Tinerii aceia nu mai credeau nimic din ce era oficial.

Viktor le schimbase viețile, el le fusese far, el le arătase zorii unei lumi noi, el fusese autentic, el nu îi mințise niciodată. Avea așa o putere.

Iar când a murit, o gazetă, comunistă cum era ea, a găsit și ea puterea să scrie groaznicul adevăr: s-a stins ultimul star al muzicii rock.

Un Cobain înainte de Cobain

Tsoi a fost un Cobain înaintea timpului său pentru cei de partea noastră a Cortinei de Fier. Când vestea că el nu mai există, că el nu va mai cânta, că el nu va mai zâmbi și nu va mai suci mințile tinerelor fete, cu nonșalanța sa și țigările sale fumate ostentativ, ca și cum ai rânji morții, un val de sinucideri a străbătut republicile Uniunii Sovietice.

Tinerii nu-și mai găseau rostul fără acest profet asiatic al unei fericiri deloc obligatorii, însă, iată, posibile.

Leto e, de aceea, un film de cinema subversiv, iar dictatura are temei să se teamă de acest Serebrennikov.

Reușind să redea frumosul, Leto reușește să spună și cel mai incomod dintre adevăruri: cel despre cum puterea marginalizează și ucide, fie și din culpă, mereu și oriunde, frumusețea.

Leto e o capodoperă.

Tsoi era un puști cu origini asiatice (sud-coreene) care, alături de alți rebeli, tineri cu adevărat frumoși și liberi, adică puri și prin urmare drepți chiar și în greșelile lor, căuta să întemeieze o trupă (care până la urmă s-a dovedit a fi KINO, una dintre cele mai de succes formații din Uniunea Sovietică).



04
/10
/23

Bizară şi explozivă apariţie e acest “Nu aştepta prea mult de la sfârşitul lumii” (2023), cel mai nou film al lui Radu Jude. El adună într-o structură inedită, inconfortabilă şi surprinzătoare la fiecare pas, cam toate preocupările formale de până acum ale regizorului, care le pune de această dată în slujba unei critici virulente a capitalismului deopotrivă românesc şi european.

04
/10
/23

Descris de Variety ca fiind un film „bogat în detalii și foarte specific în descrierea familiei de clasă mijlocie pe care o observă” și care „oferă libertatea publicului de a-și alege punctele de vedere cu care se identifică cel mai mult în imaginea de ansamblu.”, TÓTEM a cucerit simpatia spectatorilor prezenți la cele două proiecții din programul competițional al celei de-a 19-a ediții Bucharest International Film Festival (BIFF), unde a obținut Premiul Juriului. Filmul se va lansa în cinema din 13 octombrie, distribuit de August Film.

29
/09
/23

Acum un secol, preoţi scandalizaţi de un film - "Păcat" (1924) de Jean Mihail - cereau interzicerea acestuia. O sută de ani mai târziu, un nou apel al unor clerici ortodocşi pentru oprirea de la difuzare a unui film, documentarul "Arsenie. Viaţa de apoi" (2023) de Alexandru Solomon. Amuzantă şi revelatoare paralelă.