Vară. Timp trecut
https://www.ziarulmetropolis.ro/vara-timp-trecut/

Se poate găsi în cinematografele din ţara noastră filmul „Leto”, de Kirill Serebrennikov, cineast rus arestat la domiciliu de regimul putinist. L-am văzut în festivalul Les Films de Cannes à Bucarest, ca sub o vrajă.

Un articol de Andrei Crăciun|2 Noiembrie 2018

Leto este, strict personal, cel mai frumos film de cinema pe care l-am văzut în ultimii ani.

Leto recuperează istoria anilor `80 din secolul trecut într-un Sankt Peterburg înnebunitor.

Trăiau și creau pe atunci în oraș și Mike Naumenko, și Viktor Tsoi, muzicieni care aveau să schimbe rock-ul în Uniunea Sovietică – chiar înainte de prăbușirea ei.

Tinerii cu adevărat frumoși și liberi

Naumenko era o vedetă, un star rock totuși cuminte, prea influențat de muzicienii mari din Vest, pe care îi traducea lumii sovietice.

Tsoi era un puști cu origini asiatice (sud-coreene) care, alături de alți rebeli, tineri cu adevărat frumoși și liberi, adică puri și prin urmare drepți chiar și în greșelile lor, căuta să întemeieze o trupă (care până la urmă s-a dovedit a fi KINO, una dintre cele mai de succes formații din Uniunea Sovietică).

Recuperarea acelei istorii se face cu un umor cald și cu o melancolie teribilă, mai ales ultima vară de inocență – care va duce la unul dintre cele mai puternice șlagăre semnate de Tsoi.

E acolo un univers întreg, un continent dispărut, pe care nostalgia îl mângâie și îl face îndurabil chiar și acolo unde, în adevăr, va fi fost, totuși, crunt.

O formă deplină de libertate

Poate că ați mai văzut rockeri bându-și mințile, înotând goi în mare și dansând în jurul focului ca de tabără. Poate chiar ați trăit această deplină formă de libertate. Oricum ar fi, imaginile acelea vă vor înduioșa înspre absolut și vă vor rămâne, poate, în inimă pentru totdeauna. Vă avertizez asupra acestui risc! Au trecut săptămâni de când le-am văzut și nu le mai pot uita.

Și mai e Natalia, încă și mai frumoasă decât vara aceea, soția lui Mike, care îl îndrăgește pe Viktor până când… dar nici nu vă mai spun.

Mike a murit tânăr, dintr-un rău incurabil cauzat de consumul excesiv de alcool. Viktor s-a stins la douăzeci și opt de ani, la apogeul gloriei sale, intrând într-o binemeritată legendă care nu s-a încheiat. E nemuritor. I-am văzut cu ochii mei chipul turnat în graffiti pe o stradă secundară din Sankt Peterburg în vara anului 2018. Nu-l știam pe atunci. Privirea sa m-a urmărit însă și de atunci îl ascult pe repeat pe Youtube și visez la un vinil cu KINO, care să se audă prost, deci adevărat.

Când tinerii nu mai cred nimic din ce e oficial

Fizicește, Viktor Tsoi s-a săvârșit într-un accident rutier care niciodată n-a fost elucidat. Tinerii Uniunii Sovietice n-au crezut varianta oficială – că interpretul a adormit la volan. Tinerii aceia nu mai credeau nimic din ce era oficial.

Viktor le schimbase viețile, el le fusese far, el le arătase zorii unei lumi noi, el fusese autentic, el nu îi mințise niciodată. Avea așa o putere.

Iar când a murit, o gazetă, comunistă cum era ea, a găsit și ea puterea să scrie groaznicul adevăr: s-a stins ultimul star al muzicii rock.

Un Cobain înainte de Cobain

Tsoi a fost un Cobain înaintea timpului său pentru cei de partea noastră a Cortinei de Fier. Când vestea că el nu mai există, că el nu va mai cânta, că el nu va mai zâmbi și nu va mai suci mințile tinerelor fete, cu nonșalanța sa și țigările sale fumate ostentativ, ca și cum ai rânji morții, un val de sinucideri a străbătut republicile Uniunii Sovietice.

Tinerii nu-și mai găseau rostul fără acest profet asiatic al unei fericiri deloc obligatorii, însă, iată, posibile.

Leto e, de aceea, un film de cinema subversiv, iar dictatura are temei să se teamă de acest Serebrennikov.

Reușind să redea frumosul, Leto reușește să spună și cel mai incomod dintre adevăruri: cel despre cum puterea marginalizează și ucide, fie și din culpă, mereu și oriunde, frumusețea.

Leto e o capodoperă.

Tsoi era un puști cu origini asiatice (sud-coreene) care, alături de alți rebeli, tineri cu adevărat frumoși și liberi, adică puri și prin urmare drepți chiar și în greșelile lor, căuta să întemeieze o trupă (care până la urmă s-a dovedit a fi KINO, una dintre cele mai de succes formații din Uniunea Sovietică).



01
/11
/19

Pentru a marca cea de-a 100 aniversare a rolului crucial pe care Regina Maria l-a avut pentru țara sa în cadrul Conferinței de Pace de la Paris, din anul 1919, producătorul executiv John M. Florescu alături de canalul de televiziune History anunță lansarea „Turneului Național Maria – Inima României”, un eveniment itinerant ce va avea loc în mai multe orașe din România, pe parcursul următoarelor 6 luni.

30
/10
/19

Un film din Coreea de Sud premiat la Cannes, dar și filme experimentale de top, noi expoziții de artă contemporană, rafinamentul muzicii clasice și un roman din literatura scandinavă a momentului – vă prezentăm cinci dintre atracțiile culturale ale lunii noiembrie.

28
/10
/19

Timp de 10 zile, Les Films de Cannes à Bucarest a adus pe marile ecrane, la Cinema PRO, Cinema Elvire Popesco, Cinema Muzeul Țăranului, Cinemateca Union, Instituto Cervantes și Sala Auditorium a Muzeului Național de Artă al României, filme premiate la Cannes, avanpremiere românești, retrospective de autor, Focus Spania și proiecții speciale.

27
/10
/19

CRONICĂ DE FILM Prezentat în premieră în România la Les Films de Cannes à Bucarest, după ce a fost la festivalurile de la Busan şi Varşovia, „Cărturan” (2019) este primul film al regizorului Liviu Săndulescu. Un debut care prelungeşte cuminte, fără imaginaţie, estetica realistă a planului-secvenţă şi a cadrului fix.

23
/10
/19

Ce e de făcut în fiecare seară de luni și marți, de la ora 20:00? Se merge la film la Centrul Ceh, desigur. Documentary Mondays și Fiction Tuesdays reîncep în ultima săptămână din octombrie, așa că serile mohorâte de toamnă pot fi petrecute la un film, alături de o bere cehă.

22
/10
/19

Anul acesta, în iulie, s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Lino Ventura, unul dintre cei mai iubiti actori din ultimele decenii. Angiolino Joseph Pascal Ventura, pe numele său real, a venit pe lume la 14 iulie 1919, la Parma, în Italia și s-a stins din viață într-o zi de 22 octombrie (1987), la Saint-Cloud, în Franța.

22
/10
/19

Am văzut în cadrul festivalului peliculelor de la Cannes la București filmul artistic de cinema „It Must Be Heaven” (câștigător al premiului special al juriului la Cannes în acest an), regizat de palestinianul Elia Suleiman. Cu Elia Suleiman în rolul principal. O scurtă, definitivă recenzie: e superb.

21
/10
/19

Seria invitaţilor de marcă la ediţie a X-a a Les Films de Cannes à Bucarest continuă cu unul dintre cele mai promiţătoare talente ale cinematografiei braziliene: Juliano Dornelles, regizorul filmului „Bacurau”, pe care îl semnează împreună cu Kleber Mendonça Filho, peliculă câștigătoare a Premiului Juriului la Cannes 2019.

18
/10
/19

CRONICĂ DE FILM În documentarul „Jurnalul familiei -escu” (2018), regizorul Șerban Georgescu discută pe un ton jucăuș, ironic, ce (mai) înseamnă a fi român, la 100 de ani de la apariția României moderne, perioadă în care țara a trecut prin multe șocuri și transformări.

Page 4 of 254« First...23456...102030...Last »