Viaţa ficţiunii. Fragmente (partea a II-a)  
https://www.ziarulmetropolis.ro/viata-fictiunii-fragmente-partea-a-ii-a/

„Viaţa ficţiunii după o Revoluţie” este cea mai recentă carte publicată de Radu Cosaşu (Oscar Rohrlich). A apărut în această primăvară la Editura Polirom. 

Un articol de Andrei Crăciun|6 Mai 2016

Cartea aceasta (un roman, nu o colecţie de eseuri!) este scrisă ca un teribil epistolar în două părţi. Prima parte – Radu Cosaşu şi fiul său inexistent – e foarte apropiată stilistic de Supravieţuirile, ciclul de capodopere cosaşiene. Personaje inexistente îşi scriu şi singurul care există – scriitorul Radu Cosaşu – le răspunde şi le provoacă alte şi alte scrisori.

 
A doua parte – Oscar Rohrlich şi un fost şef al cenzurii – este fără precedent în literatura română. Radu Cosaşu revine, aici, la primul său nume şi ficţionează într-un grad puţin întâlnit în opera sa. Ni-l lasă, astfel, pe Artur Reznicek, fost şef al cenzurei comuniste, personaj de o complexitate categorică.

 
Am selectat, după trei lecturi ale cărţii, câte 86 de fragmente din fiecare parte. Ele nu au alt rost decât acela de a vă convinge să cumpăraţi această carte, de o intensitate a nuanţelor şi a ideilor fără egal în libărăriile de astăzi. O carte care vă poate deschide un alt orizont al lecturilor, al filmelor de cinema, al politicului sau măcar al repetabilului miracol din faptul divers.

Radu Cosaşu (Oscar Rohrlich) are optzeci şi şase de ani.

Oscar Rohrlich şi un fost şef al cenzurii

1.
De veacuri, mulţimile care nu Te pricep colportează că nu ştii ce sunt ironia şi autoironia – vai lor! Noi toţi suntem o ironie, de nu chiar o autoironie a Ta, căci fără ele n-am fi putut suporta ideea de a trăi după chipul şi asemănarea Ta.

2.
Rogu-Te frumos, Doamne, să faci aşa ca robul Tău, Florin Mugur, cel cu care m-am chinuit ani de zile cum să-mi apăr cuvintele pentru a nu fi ucise de cenzorii dictatorului, preferând să le omorâm noi doi, din faşă, decât ei, să afle şi să se bucure de acest minut de fericire (cum l-ar numi chiar el, inventatorul expresiei) (…).

3.
Nu am operă, nici talent literar. Iar ideea de la care pornesc este aceea că, deşi aparenţele te-au făcut să vezi în mine un Javert al textelor dumitale, nu sunt un Javert, iar dumneata cu atât mai puţin un Jean Valjean. Nu mă simt în zeghe, nu te văd în robă.

4.
Voi face tot ceea ce e posibil ca să nu găseşti în ce-ţi scriu acea grămăjoară de secrete mărunte pe care Malraux nu le putea suferi, dar de care dumneata nu te fereşti, deşi îţi asiguri cititorii că nu te poţi despărţi de el.

5.
(…) ştiam că ţine la mine, dar niciodată nu trebuie să te bazezi pe sentimente în orice partid ai fi, de tip vechi sau modern (…)

6.
(…) acum câteva clipe a venit Lili, menajera noastră, care de cum a intrat pe uşă mi-a povestit surescitată că s-a dus să cumpere pâine şi acolo un ţăran zicea în faţa tuturor că, „dacă atunci îi dădeam lui Nea Nicu doi pumni în cap, el înţelegea şi nu pleca.”

7.
(…) suport din ce în ce mai greu explicaţiile la evidenţe.

8.
Mai e şi mâine o zi – cum zicea, enervant, sudista aceea a lui Margaret Mitchell, despre care Malraux susţinea că scrie mai bine decât Dostoievski, dar nu va ajunge niciodată la el.

9.
Am motive mai îndreptăţite decât ale dumitale ca ”să-l sugrum” pe Cosaşu; îţi enumăr principalele:

  1. Sloganul lui: ”Ia totul în tragic şi nimic în serios” – o prostie de succes la falsele inteligenţe.
  2. Convingerea lui că, dacă în România nu există stânga şi dreapta, ele nu mai sunt valabile în lume.
  3. Insistenţa cu care subliniază că nu a fost membru de partid, ca şi cum ar fi fost un act de eroism.
  4. Elogiul permanent al frivolităţii – exemplul cras fiind idealul comunist tratat ca o boală a pubertăţii. Pe când o carte Radu Cosaşu: Comunismul – o boală a copilăriei?

10.
(…) îţi repet: nu sunt un sentimentalog, tot ce e psihologie explicativă mă plictiseşte. (…)

11.
(…) ce înseamnă extremist de centru, centrul este un alt subterfugiu pentru a fi de dreapta… Cum să existe azi un centru? E la fel de nociv ca altă dată a treia cale. E un neo-împăciuitorism, cum de nu-mi dau seama?

12.
Referitor la ”rugă”, nu i-am spus decât că o consider o ironie, mai mult sau mai puţin reuşită, dar nu am nimic împotriva ironiei, să recunoaştem că am cenzurat-o ani de zile; nu sunt dispus să fac un atac fiindcă cineva mă descrie cu o sticlă de lapte în sacoşă, sunt încă normal.

13.
(…) înainte de apariţia primului număr al revistei (n.m. – Dilema), Radu Cosaşu era anunţat pe frontispiciu ca redactor-şef; te-ai fi dus la director şi i-ai fi spus că nu poţi deţine această funcţie – eşti insuficient de anticomunist, eşti evreu şi nu ai baza morală ca să cenzurezi vreun articol după căderea unui regim pe care l-ai slujit mult timp; directorul te-ar fi înţeles şi ar fi numit un alt redactor-şef; o consider una dintre cele mai originale ”întâmplări din capitală”; m-a impresionat, dar nu într-atât cât să văd în dumneata un om integru şi să ignor ce ne desparte.

14.
Oscar Rohrlich, nu simţi că te va nenoroci frivolitatea?

15.
Ne revine în minte poezia culegerii perlelor, la indieni. Înainte de a începe pescuitul, ei pun o fată să cânte ca să alunge furtunile care le-ar putea tulbura munca. Poate că asta facem noi azi, în esenţă: alungăm furtuna pentru ca oamenii să culeagă liniştiţi perlele… Universul e inepuizabil în perle”… (n.m. – fragmentul citat aici este din articolul ”Esenţialul”, publicat de Radu Cosaşu în Scânteia Tinretului, pe 27 ianuarie 1955)

16.
Naivităţile devin catastrofale din cauza onestităţii. Suntem câţiva catastrofali din cauza onestităţii. Dar nu te căi mai mult decât e necesar!

17.
Desigur, nu au fost necesari 46 de ani ca să observ că e şi catastrofal de lung (n.m. – articolul ”Esenţialul”); totuşi, nu m-am îndurat să tai nimic din el. Suportă-l în integralitatea lui. Nicio ţărână nu e uşoară.

18.
(…) e clar că mi-am pierdut din intransigenţă mai mult decât din calciu şi potasiu.

19.
(…) şi-a luat avânt şi a trecut la demascarea cenzurii care promovează mediocritatea şi lozincăreala, ocroteşte clişeele şi goleşte de dramatism lupta dintre vechi şi nou; a cerut – din nou, în aplauzele sălii – ca tinerii scriitori să fie lăsaţi să spună/scrie adevărul şi numai adevărul; în final l-a citat pe Lenin cu o expresie foarte puţin cunoscută – încredinţată cu un an înainte de a muri unei secretare: minciuna comunistă propagată în presă va compromite revoluţia (aplauze îndelungi). (n.m. – e vorba despre un discurs ţinut de Radu Cosaşu/Oscar Rohrlich, în care solicita să fie permisă publicarea în presă a ceea ce se va numi ”adevărul integral”; în urma acestui discurs, lui Radu Cosaşu i s-a luat, vreme de 12 ani, dreptul la semnătură)

20.
Nu ştiu să se fi descris vreodată insomniile unui cenzor – desigur, nu cu mine vor începe, dar, fără exagerare, mă simţeam ca un poet care caută cuvântul sublim; printre formulele, ideile şi frazele cu care lucrasem nu avusesem vreodată acest sentiment al chinului în inspiraţie; de altfel nu mi-am propus niciodată să fiu inspirat; devotatmentul cu exigenţele lui stilistice elimina lirismele, cenzura extravaganţele literaturiceşti, asigura sobrietatea frazei clare şi precise; nu o dată m-am gândit că devotamentul ar trebui să tindă – în scris – spre procesul-verbal la care visa Stendhal.

21.
Din cuvântarea lui (n.m. – a lui Tudor Arghezi), am şovăit dacă să dăm ”bun de tipar” pasajului în care parşivul amintea că în noaptea de 23 august tipografiile ziarelor din Bucureşti aveau două ediţii: una cu ”Trăiască Stalin! ” şi una cu ”Trăiască Hitler!”. Era un adevăr prea integral despre conştiinţa românească (…).

22.
Un Camil Petrescu ar fi surâs, eu însă, cu câtă ironie mi-a mai rămas, ţin să te asigur că am dat o înaltă apreciere precizării prin care îmi atribuia paternitatea adevărului integral; recunoştea, la rubrica lui de extrem centrist, că nu avea nivelul teoretic necesar pentru a-i trece prin minte o asemenea noţiune; am avut o zi bună citindu-l, chiar dacă, din câte am constatat, ”adevărul integral” a rămas tot al lui Cosaşu.

23.
Cineva l-a numit undeva primul disident – e o impecabilă nerozie; nu a fost deloc disident, nu a cerut desfiinţarea cenzurii comuniste – asta ar fi fost, într-adevăr, scandalos şi s-ar fi tratat cu totul altfel -, a cerut îmblânzirea ei; e un termen pe care l-a folosit şi în titlul unui volum (Poveşti pentru a-mi îmblânzi iubita, Cartea Românească, 1978), la care nu am obiectat, punându-l pe seama acelei frivolităţi pe atunci enervante, azi detestabile. Niciun critic anticomunist nu ştie ce ştie Reznicek: toate Supravieţuirile semnate de Radu Cosaşu nu sunt decât ”poveşti pentru a îmblânzi cenzura comunistă”.

24.
Tăcerea este podoaba cea mai de preţ a comunistului – sună impecabil.

25.
(…) mă îndoiesc de mult că Dostoievski ni se potriveşte, că e de-al nostru, eu unul, o puteţi controla, n-am un rând prin care să se vadă că m-am lăsat influenţat de el (…)

26.
Dactilografa pistruiată începu să plângă şi fiecare lacrimă îi ştergea câteun pistrui. Chipul ei deveni liniştit şi, treptat, pur. Încă o vorbă de-a lui şi un prunc i s-ar fi ivit la sân. Dar n-avu timp pentru nicio silabă. Reznicek spuse decis – nu chiar cu câtă răutate şi-ar fi imaginat: ”Lăsaţi-l în pace, îşi revine, va scrie comedii tonice şi va avea succes; va fi mulţumit – cei mulţumiţi nu scriu Demonii” (n.m. – fragmentul citat de Artur Reznicek este din cartea Cap limpede, de Radu Cosaşu)

27.
Pentru mine, stalinismul face parte organică din contradicţiile la care a fost supusă conştiinţa oricărui comunist care nu poate renunţa la idealul său; oricât ar fi fost acesta de cancerizat şi desfigurat, nu-l părăseşti, îi rămâi credincios. Nu sunt abisal – nu cunosc fenomenul, l-am trăit lângă soţia mea, o femeie şi ea ideală, ajunsă într-un stadiu terminal.

28.
Mijloacele au compromis scopul; a fost nenorocirea din care au decurs toate celelalte tumori – ştiu evoluţia metastazelor într-o revoluţie cancerizată (Koestler şi Kolakovski le-au analizat corect d.p.d.v. marxist, nu-i pot urma în concluzia renegării idealului). Nu e loc de lamentări într-o problemă de o asemenea cruzime: ştiu bine şi de mult că plânsul nu e o soluţie, e adevărat că nici timpul nu mai ţine cu noi. Cele mai grave sunt lacrimile necontrolate.

29.
Fără propaganda acestor renegaţi ”străluciţi”, e probabil că nu s-ar fi ajuns ca stalinismul să întruchipeze idealul comunist şi să compromită orice idee de revoluţie a umiliţilor şi obidiţilor, identificând-o cu teroarea contrarevoluţionară. Dar putea fi altfel? Pentru mine, azi, e problema nr. 1: puteau umiliţii şi obidiţii – nu renunţ la aceşti termeni anacronici – să realizeze idealul comunist prin alte metode decât cele ale oricărui aparat de stat asupritor? Luând puterea, ce experienţă concret istorică aveau?

30.
L-a entuziasmat (n.m. – pe Karl Marx) Comuna din Paris, a justificat violenţa văzând în ea o ”locomotivă a istoriei”, dar nu se va şti niciodată cum ar fi reacţionat la logica luptei de clasă a lui Stalin sau la N.E.P.-ul lui Lenin; ”modest” cum îl ştim, ar fi spus, ca altădată, că nu se pricepe în problemele Rusiei subdezvoltate.

31.
S-ar putea să am supremaţia idealului, precum Noica a culturii, în viziunea crudă şi nedreaptă a lui Cioran.

32.
Într-un colocviu la Sorbona, imediat, în ianuarie 1990, ţin bine minte, Castoriadis a formulat aşa: după căderea Zidului de la Berlin, capitalismul nu ar trebui să-şi mai trâmbiţeze superioritatea asupra idealurilor socialiste, să le lase în pace şi să se prezinte în faţa popoarelor eliberate doar cu o orânduire mult mai eficientă economic; o consider cea mai corectă soluţie intermediră pentru cei care se mai chinuie în problema asta a idealului pierdut; mai posed însă atâta sarcasm ca să mă gândesc că în acest secol niciun ideal ca acela comunist nu a avut renegaţii de valoarea ”alor noştri” – cum se zicea în Pavilionul canceroşilor despre Alexei Tolstoi, ”Tolstoi al nostru”, nu Lev.

33.
Mă recunosc ca unul din acea majoritate care nu a riscat excomunicarea, dar ştiu ce a însemnat şi practica acelui ”harakiri emoţional, în numele unui adevăr abstract”.

34
Eric Hobsbawm, dintre toţi marxiştii occidentali, a dat explicaţia cea mai riguroasă în refuzul renegării şi anticomunismului: el nu a participat la cucerirea puterii de către comunişti în ţările din Est. Nu e o dezvinovăţire, e un scrupul de filosof onest, care nu poate gândi în afara experienţei sale.

35.
Ceea ce nu l-a împiedicat (n.m. – pe Eric Hobsbwam) să dea – la capătul autobiografiei sale şi al secolului său – cea mai puternică imagine (pentru ochiul meu) a eşecului sovietic: o balenă eşuată pe un țărm pustiu; dar el va continua să o caute pe Moby Dick.

36.
O singură dată când mi-a definit evreii români ca ghetto-daci, l-am completat şi i-am spus că românii sunt tracii-comici.

37.
Dar de la intrarea eroilor în Cevengur (n.m. – roman de Andrei Platonov) – singurul loc din Uniunea Sovietică unde se realizase comunismul – verdictul lui Stalin (n.m. – Stalin catalogase romanul drept ”gunoi”) ceda în faţa celui al lui Platonov: utopia noastră – odată  pusă în practica revoluţiei – devenea inumană, luând puterea, umiliţii şi obidiţii nu mai exploatau, lichidau fizic burjui şi semiburjui, încetau să muncească, fiindcă munca produce avuţie, iar avuţia asupreşte. Ei se lăsau în seama proletarului universal, soarele, cel care le asigura şi hrana şi căldura. Totul se desfăşura conform logicii şi lozincilor revoluţiei, viaţa devenind grotescă şi mizerabilă în toate amănuntele ei.

38.
Platonov nu ataca utopia, nu era anticomunist, nici antisovietic. El nu făcea satiră, ca Ilf şi Petrov, nu era tezist nici tolstoian, nici dostoievskian, cu atât mai puţin un Soljeniţîn avant la lettre; mai degrabă flaubertian, o lume devastată de ideile gata făcute; făcea politică în măsura în care arta literară face politică oricând descrie oameni mâncând, vorbind, dormind, gândind. Oamenii lui gândeau în lozinci, le aplicau riguros şi trăiau în gunoaie.

39.
Stalin, ca de obicei, înţelesese bine: Cevengur e o carte antistalinistă, a lozincărelii spulberate, la propriu, în praf şi pulbere. Idealul nu era contestat. Cel mai consecvent bolşevic, cel care nu mai găsea comunism într-un loc fără burjui cu care se se înfrunte, cel care călărea pe o iapă numită Forţa Proletară şi se gândea tot timpul la iubita lui, Roza Luxemburg, conchidea  în final că e mai mult comunism în Roza Luxemburg decât în Cevengur. Eu îl pun pe Platonov mai presus de orice scriitor sovietic, ca să nu mă avânt prea sus cu perimatele mele cunoştinţe literare. Singurii pe care îi pun lângă el – dacă îmi permit şi un gust literar – sunt Babel, cu a sa Armată de cavalerie, şi Fedeev, cu Înfrângere, cărţile unei revoluţii pe care Cevengur o pecetluieşte într-un tragism la care nu a ajuns nimeni.

40.
(…) nu cred în reînvierea idealului comunist, dar, marxist vorbind, capitalismul va avea grijă ca în fiecare zi să-l păstreze în memoria eternilor umiliţi şi obidiţi, nici ei deloc inocenţi şi foarte melodramatici, în lumina ultimelor evoluţii ale speciei.

41.
Am trecut prin faţa catafalcului, avea, într-adevăr, un chip împietrit de mongol, deşi era fiul unui rabin, l-au coborât şi au pus Internaţionala, am îngânat-o până la ”rob cu rob să ne unim”… când mi-am amintit prompt de ce i-a zis Marin Preda lui Călugăru când a auzit-o prima oară la un miting: ”Şi dacă o să ne unim rob cu rob ce-o să fie?”.

42.
Ţin să-ţi spun clar, fără să trec problemele de gust printre cele care ne despart categoric: Kundera nu mă entuziasmează ca pe dumneata; încă cenzor, cred că depatetizează prea violent, are subversivitatea facilă şi ironia monotonă (…).

43.
Detestat – e riscul oricărui idealist. Nu cunosc vreun idealist invulnerabil.

44.
Nu există utopii bine realizate. Doar misticii religioşi, uneori ateii, misticii revoluţiilor, pot rezolva problema, ocolind-o. Cunosc un singur mistic impecabil d.p.d.v. materialist – Angelus Silesius: ”Doamne, ştiu că fără mine n-ai exista”.

45.
Noi nu le-am fi dat ”bun de tipar” (n.m. – nuvelelor lui Bohumil Hrabal) sau, mai corect, dacă apăreau, le-am fi supus unei critici realist-socialiste, demascându-le lipsa conflictului major, banalitatea, nesemnificativul, etc. Nu văd însă vreun scriitor român contemporan de farmecul lui Hrabal (…).

46.
Metamorfoza e cutremurătoare, dar nu sunt un kafkian; fără să mă hazardez în judecăţi de valoare sau de gust, l-am citit cu o plăcere extraliterară: nu a fost niciodată să se consulte pe divanul lui Freud. Kafka nu i s-a încredinţat lui Freud.

47.
Politeţea mea nu e mic-burgheză, e un compromis între idealul concret istoric şi nenorocitul ăsta de ”etern uman”, pe care am încercat să-l arunc peste bord (fără prea mare succes) (…).

48.
Fără să cad în intimităţi – sistematic dizgraţioase şi insalubre – am fost unul dintre acei bărbaţi care au iubit toată viaţa o singură femeie. Thomas Mann îi numea bărbaţi adevăraţi.

49.
Toţi parcă s-au născut şi trăiesc de când lumea într-o fericită libertate de expresie. E o situaţie în care plopul face micşunele.

50.
Fără mine (iată, nu mă cenzurez), Radu Cosaşu nu ar fi dat scenele pe care esteţii – nu eu – le consideră ”inegalabile”. Tot ce a dat cât de cât valabil este inspirat de Reznicek. Fără Reznicek, nu a fost şi nu va fi luat în seamă. Fără Reznicek, degeaba s-a rugat într-o sinagogă să devină ”un mare scriitor comunist”. Fără Reznicek va fi din ce în ce mai puţin comunist şi din ce în ce mai puţin scriitor.

51.
(…) obişnuiam să-mi dispreţuiesc învinşii, mai ales atunci când doreau să fie agreabili (…).

52.
(…) de la noaptea aceea cu Internaţionala în zi de Crăciun mă gândesc la un roman care ar avea ca motto: ”Domnilor, dumneavoastră nu cunoaşteţi intelectualul român”, i-aş da bun de tipar, fără ezitare. Azi ar mai şti cineva pe cine şi ce parafrazez?

53.
Ostentaţia e întotdeauna o slăbiciune.

54.
(…) altcineva a ridicat întrebarea dacă poate fi crezută povestea lui T.P. (tânărul meu progresist) precum că Ceauşescu i-ar fi spus foarte decis că Dumnezeu nu există, căci, în caz că ar exista, nu ar accepta amestecul marilor state în politica internă a statelor mai mici (…).

55.
Postcomunismul asigură un schematism superior, mai acut, decât proletcultismul nostru; cum cânta Călinescu în admiraţia sa pentru clasicim: ”Şi Molière e schematic”.

56.
(…) repeta de multe ori că eroarea iudaismului este refuzul de a sărbători Crăciunul, naşterea celui mai celebru evreu de la Moise încoace. Oricât nu-l pot suferi pe Cioran pentru demagogia lui în sinucidere, e judicios când susţine că ”creştinii sunt o sectă evreiască biruitoare.”

57.
(…) am ascultat-o conform sfatului lui Dalai Lama: cu cei dragi nu discuta nimic despre trecut.

58.
Morin (n.m. – Edgar Morin) a fost primul care mi-a dat această idee – să-i numim ”provinciali de pe o Coastă de Azur ideologică” pe toţi acei intelectuali din Occident lipsiţi de experienţa revoluţiei şi derutaţi de convulsiile ei.

59.
(…) convingerile comuniste sunt solide dacă rezistă unei conştiinţe stalinizate.

60.
(…) am aflat mai demult că face şi cronică sportivă, dar nu i-am citit niciodată articolele – dovezi incontestabile ale frivolităţii detestabile; adaugă la ce ne desparte şi epitaful cu care se laudă: ”Aici zace un om care a visat să fie cronicar sportiv şi a fost”. Sper că a optat pentru incinerare.

61.
Prefer ”căderea în contingent” oricărei ”încremniri în proiect” – dacă îmi propun să selectez printre expresiile zburdalnice, azi la modă.

62.
La prânz, în timpul supei cu găluşte, am naufragiat într-o idee serioasă şi ridicolă – să le invoc utopia noastră, pentru a pune în evidenţă una dintre cele mai complicate enigme, niciodată abordată în ziarele de pe tarabele din Radu Beller: cum a fost posibil ca două ideologii, două morale întru totul opuse în adânc, pe verticală, să recurgă, în perioadele în care s-au impus politic, la aceleaşi metode, la aceleaşi practici şi constrângeri, până şi la aceleaşi şabloane, clişee şi spectacole de masă?

63.
Articolele lui Noica din Buna Vestire legionară, unde a fost adjunct după septembrie 1940; nu s-a scris ceva mai violent împotriva micii-burghezii româneşti, incapabilă să înţeleagă jertfa legionară, a celor care au ucis pentru a ne mântui (…)

64.
(…) eu am apreciat cum se cuvenea faptul că la Păltiniş nu le-a vorbit niciodată elevilor săi (n.m. – Constantin Noica) despre perioada lui de fanatism legionar. Orice om cu câteva texte decisive la bază nu se fereşte să posede un secret – mai ales dacă acesta ţine de fanatism, de cea mai gravă eroare comisă de un intelectual scăpat cu viaţă de încleştarea celor ”două adevăruri”.

65.
Nimic nu este mai greu decât să nu exagerezi, ferindu-te să cazi în derizoriu.

66.
Amară e noaptea de la căpătâiul unei zile în care abia se mai poate emite o minimă autoironie.

67.
(…) mă repet: îmbătrânind, devii tot mai didactic:
1) Tragedia secolului XX nu e dispariţia Uniunii Sovietice.
2) Tragedia secolului XX e ceea ce Uniunea Sovietică şi tot ”lagărul nostru” au făcut din comunism.  (…)

68.
Botezatu, după ce mă întrebă prompt ”cum e?” şi i-am spus că nu e bine, se avântă într-o tiradă – cum, pe vremea lui Ceauşescu, oamenii erau mult mai oameni, etc. -, ca la un moment dat să emită, dacă l-am înţeles exact, că ”mintea o boală a omului”.

69.
(…) dumneata nu ai descris niciodată spitale, boli, bolnavi, muribunzi, e o obiecţie literară foarte gravă, pe care aş adăuga-o – complex – la ce ne apropie: repulsia faţă de tot ce e morbid. Cu ea nu se poate scrie literatură serioasă.

70.
Sper că îmi vei înţelege scrisul de mână. Am o rezervă curată, mi-am pus cărţile într-un sertar în care am găsit un bilet: ”Ultima soluţie – propria evoluţie”. Am întrebat-o pe îngrijitoare cine a stat aici înainte de mine. Un matematician. De ce voia un matematician să evolueze. Spre ce?

71.
(…)  Nu cunosc texte mai violente împotriva cenzurii ca acelea ale lui Marx, dar el nu ne-a lăsat nicio indicaţie privitoare la cenzura din timpul dictaturii proletariatului. Urma să fie altfel decât cea a burgheziei? Mai îngăduitoare? Cât de îngăduitoare?

72.
Îţi trebuie o viaţă ca să înţelegi că orice utopie şi orice ideal se compromit în practica politică, economică (…).

73.
Oricât m-a desfigurat meseria mea, nu sunt dispus să pun un paralizant semn de egalitate între fascism şi comunism. Diferenţa radicală dintre idealurile lor a fost lichidată prin ignoranţă şi prin noua cenzură a restauraţiei capitaliste.

74.
Idealul nu mai face parte din vocabularul contemporan, doar scrântiţii întru Marx mai îndrăznesc să pomenască de idealul lor, care nu s-a confundat niciodată cu cel al dreptei incapabile de alt ideal decât profitul. Forţa dreptei e lipsa oricărei utopii.

75.
(…) Niciunei orânduiri nu i s-a cerut un chip uman – numai socialismului în faza lui terminală. Utopia lui suporta o asemenea cerinţă patetică. Numai desfiguraţii inspiră şi cer omenie.

76.
Cu sarcasmul autoironiilor de rigoare, am fost prea lirici ca să devenim ştiinţifici, prea ştiinţifici ca să reprimăm şi să zdrobim altfel decât Thiers şi aşa am ajuns la Cevengurul prea uman şi prea inuman.

77.
”Un gunoi” – verdictul lui Stalin, cel care îi putea explica lui Djilas, când acesta îi semnala violurile la care se dedau soldaţii sovietici, eliberatori ai Iugoslaviei: ”Ai citit prea puţin Dostoievski… Nu cunoşti singurătatea unor bărbaţi, după ce au străbătut mii de kilometri cu puşca în mână.”

78.
Odată cu eşecul comunismului, nimeni nu va mai elabora o utopie universală. Comunismul e sfârşitul oricărei utopii majore. E decesul imaginaţiei politice.

79.
(…) în legătură cu 1789, Ciu En-Lai, sorbonardul de lângă Mao Zedong, a dat răspunsul cel mai complex când a fost întrebat, la 150 de ani de la căderea Bastiliei, ce părere are despre Revoluţia Franceză: ”E prea devreme pentru a trage o concluzie.”

80.
În 22 am văzut un articol cu o semnătură necunoscută, care susţinea că e o simplificare grosolană să se reducă comunismul la teroarea pe care a dezlănuţuit-o. ”Ar fi o jumătate de adevăr, milioane de oameni l-au socotit convingător!”. Am citit de câteva ori paragraful. Anticomunismul nu mai are cenzură? Cine o fi dat drumul articolului?

81.
Nu există autocritici serioase la intelectualii români, de dreapta sau de stânga. Există oportunisme, justificări – problema cea mai gravă este de ce nu avem autocritici.

82.
În orice caz, după eşecul comunismului se putea găsi ceva mai inteligent decât consumismul. De altfel, nu e nicio diferenţă între comunism şi consumism în orice dicţie ceva mai rapidă decât o tranziţie.

83.
(…) Totul e deşertăciune. Nu. Totul e exagerare şi simplificare, simplificare şi exagerare.

84.
La noi, dacă o idee nu devine şlagăr, nimic nu e. Popor muzical.

85.
Nu-mi aduc aminte ca Ecleziastul să fi avut în vedere gheaţa în tabla sa de materii.

86.
(…)
Jalea cea mare apare în punctul de fierbere, topire şi îngheţ
la care nu mai ştii să râzi de tine însuţi.
Ajuns acolo, ai datoria de ateu cinstit
să mulţumeşti Domnului
pentru că în ziua a şaptea, a odihnei Sale
nu s-a răzgândit
şi nu şi-a dat la topit – ca oricare cenzor vigilent –
Capodopera.
(…)

23
/05
/19

Cartea „Cronica unui negustor de sânge” (traducere din chineză și note de Luminița Bălan) a fost publicată la Editura Humanitas Fiction.

21
/05
/19

Ludmila Uliţkaia, una dintre cele mai apreciate scriitoare ale lumii, o voce inconfundabilă a literaturii ruse contemporane, va vizita din nou România, în perioada 21-23 mai 2019, la invitaţia editurii Humanitas Fiction. Scriitoarea se va întâlni cu publicul bucureştean la evenimentele care vor avea loc  astăzi (marţi), de la ora 18.30, la Institutul Cervantes (bd. Regina Elisabeta nr. 38).

20
/05
/19

Călătorie în timp, „Melmoth” ne invită să ne întoarcem spre tenebrosul gotic. Ne dezvăluie oameni care ar fi putut fi și istorii născute din istoria pe care o descoperim neîncetat, încercăm să o înțelegem. Noi, cititorii, devenim martori și vedem în fața ochilor scene impresionante din istorii atroce, cum ar fi genocidul armean sau Holocaustul.

17
/05
/19

SEROTONINĂ, al șaptelea roman al scriitorului Michel Houellebecq, recent apărut în colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea lui Daniel Nicolescu, este disponibil din 15 mai în librăriile din București și din țară. Cartea va fi lansată la Bookfest 2019 sâmbătă, 1 iunie, de la ora 16.30, la standul Editurii Humanitas.

02
/05
/19

Joi, 9 mai, Librăria Humanitas de la Cișmigiu găzduiește un eveniment dedicat Doinei Cornea și volumului „Puterea fragilității”, apărut recent la editura Humanitas, în ediție de colecție, cu un cuvânt înainte de Gabriel Liiceanu. Vă invităm să parcurgeți un fragment!

24
/04
/19

Pierce Brosnan, în rolul lui Robinson Crusoe, în ecranizarea din 1997 a romanului omonim al scriitorului Daniel Defoe, publicat în urmă cu 300 de ani (25 aprilie 1719) și considerat primul roman scris vreodată în limba engleză. Daniel Defoe a murit într-o zi 24 aprilie (1931).

23
/04
/19

Se obișnuiește să se spună ca Miguel de Cervantes (simbolul literaturii spaniole) și William Shakespeare (cel mai mare scriitor al literaturii de limba engleză) au decedat in aceeasi zi, 23 aprilie (1616). Acest lucru este însă imposibil, deoarece, chiar dacă au murit in aceeași dată, în Marea Britanie se utiliza calendarul iulian, în timp ce în Spania se adoptase cel gregorian. O interesantă explicație a acestei frumoase ficțiuni calendaristice găsim pe blogul eseistului, filosofului și publicistului Valeriu Gherghel, http://filosofiatis.blogspot.com.

18
/04
/19

Plasat în Mexic, la sfârșitul anilor '60, „Sălbaticul” lui Guillermo Arriaga este un roman pe viață și pe moarte, în care scriitorul își arată din plin măiestria, în 725 de pagini de literatură la cel mai înalt nivel.

Page 1 of 9112345...102030...Last »