Viaţa ficţiunii. Fragmente (partea I)  
https://www.ziarulmetropolis.ro/viata-fictiunii-fragmente-partea-i/

,,Viaţa ficţiunii după o Revoluţie” este cea mai recentă carte publicată de Radu Cosaşu (Oscar Rohrlich). A apărut în această primăvară la Editura Polirom. Cartea aceasta (un roman, nu o colecţie de eseuri!) este scrisă ca un teribil epistolar în două părţi.

Un articol de Andrei Crăciun|5 mai 2016

Prima parte – Radu Cosaşu şi fiul său inexistent – e foarte apropiată stilistic de Supravieţuirile, ciclul de capodopere cosaşiene. Personaje inexistente îşi scriu şi singurul care există – scriitorul Radu Cosaşu – le răspunde şi le provoacă alte şi alte scrisori.

A doua parte – Oscar Rohrlich şi un fost şef al cenzurii – este, fără precedent, în literatura română. Radu Cosaşu revine, aici, la primul său nume şi ficţionează într-un grad puţin întâlnit în opera sa. Ni-l lasă, astfel, pe Artur Reznicek, fost şef al cenzurei comuniste, personaj de o complexitate categorică.

Am selectat, după trei lecturi ale cărţii, câte 86 de fragmente din fiecare parte. Ele nu au alt rost decât acela de a vă convinge să cumpăraţi această carte, de o intensitate a nuanţelor şi a ideilor fără egal în libărăriile de astăzi. O carte care vă poate deschide un alt orizont al lecturilor, al filmelor de cinema, al politicului sau măcar al repetabilului miracol din faptul divers.

Radu Cosaşu (Oscar Rohrlich) are optzeci şi şase de ani.

Radu Cosaşu şi fiul său inexistent (fragmente)

1.
Eram tânăr, idilic şi nebun după ea. Ea era realistă, dar mă chinuia cu absoluturi: „Îmi pui pumnul în gură fiindcă ţi-e frică de adevăr… adevărurile tale sunt grase şi confuze… confunzi filmul cu viaţa şi nu mai suport…. Le confunzi fiindcă ţi-e comod, ai comodităţi de burghez, nu eşti decât un burghez care vrea să trăiască liniştit ca în cărţi şi în filme…. Viaţa frazei, viaţa adverbului, viaţa ca în filmele de cinema, altă viaţă nu cunoşti, asta e tot ce ştii, ai să mori din amorul tău pentru cuvinte, o să te îngropi cu ele…” etc.

2.
Nu eram ironic, eram patetic, toţi prietenii îmi urlau că sunt prea patetic cu ea, idilic şi orb. „Fă ce vrei”, îmi declara, ”mă duc să citesc o carte… Cum, nu te interesează ce citesc? Ai discutat cu mine vreo carte? Crezi că n-am depăşit Ion Creangă? ” (îi şopteam: ”Creangă nu e depăşit, la el se rămâne, draga mea, dar câţi ajung la el?”).

3.
În seara aceea, întreaga mea fiinţă se cabră grandios, avui puterea de sinteză a unui Maigret şi din trenurile noastre, din tramvaiele, telefoanele, cofetăriile, ploile, umbrelele, parcurile şi filmele noastre am extras, într-o clipă de nebunie, esenţială, adevărul – am intrat în primul magazin de dulciuri-cafea şi i-am cumpărat drajeuri din coajă de portocală.

4.
Ca să mă împact cu alta, i-am citit o noapte întreagă Nasul lui Gogol; într-atât mă inhiba amintirea lecturii lui Raicu (n.m. – Lucian Raicu, critic literar) de pe vremuri, încât ceea ce i-am citit a tras-o la un somn bun, pe un colţ de pernă, lângă umărul meu: să citeşti la trei dimineaţa Nasul singur, cu glas tare, ca o sfidare a somnului iubitei, e o situaţie din Însemnările unui nebun, pe care mi-am asumat-o fără urât.

5.
În alte vremuri, stând lângă Foişor, ca să-mi bucur tigro-căprioara, plecam cu sacoşa la Hala Traian, să cumpăr gheaţă pentru răcitor şi fructe, fiindcă jivinei îi plăcea să se trezească la trei noaptea, să-mi ceară un măr, şi adormea fărămiţându-i încet sâmburii; până când, într-o zi, a adus sus, în mansardă, un frigider nou-nouţ şi n-am mai putut îndura, izbucnind într-un răcnet, s-a retras încet-încet, punându-şi palma la gură.

6.
Cândva, într-o seară de toamnă, mergeam pe strada Muzeul Zambaccian şi o talentată şahistă m-a întrebat dacă am o veioză cu picior înalt, ca aceea văzută prin fereastra luminată a unei ambasade asiatice; am fost prea spontan şi i-am spus ”nu”; am condus-o până la staţia autobuzului 31R, stătea în Chitila, schimbam două tramvaie, era de neînţeles ce vis purta o veioză în mintea ei.

7.
Bătrânul mi l-a contestat de cum m-a văzut, fiindcă nu poate fi filosof acela care n-a făcut decât un singur copil, filosofia începe de la cinci copii în sus, dintre care unul să-ţi moară direct în leagăn, nu se ştie de ce, dar – zicea el – aşa a demonstrat-o Patterson, un filosof care a făcut 12 copii în Madagascar şi India, cu o singură femeie, doamna Patterson, care mergea cu el peste tot, îi ducea hărţile şi compasul şi cărţile şi colecţiile de fluturi şi muşte ţeţe, el lucrând la o teorie care rezolva problema secetei pe pământ şi a grădinilor suspendate, foarte bun prieten cu Fleming inventatorul penicilinei, căruia Patterson i-a spus într-o bună zi aşa, şi bătrânul m-a strâns de braţ: „Tu iei problema microbilor, eu mă ocup de ploile din Univers, ne împărţim lumea şi putem dormi liniştiţi.”

9.
Mi-a plăcut foarte mult cum ai descris scena trăsuricii: credeam că eşti – ca atâţia alţi bipezi – insensibil la dl. Austerlitz (n.m. – dansatorul Fred Astaire). Ţin chiar să te întreb: cum ar fi fost dacă el nu şi-ar fi schimbat numele şi cel mai fermector dansator al lumii s-ar fi numit Austerlitz? E o întrebare deplasată? Inutilă? Aştept răspunsul de pe blocul tău de gheaţă.

10.
E de asemenea inutil să-ţi explic cât ţin la Graham Greene şi cât de sus îl aşez în tainicele mele opţiuni, pe care nu le dau la iveală ca să nu-i indignez pe paznicii Panteoanelor literare, în care  „omul meu” nu-şi va găsi locul niciodată.

11.
Cu o timiditate care-mi spulberă orice vanitate, îţi voi dezvălui că, în urmă cu peste 20 de ani, când încă nu citisem Pnin, am înălţat o odă creionului Ticonderoga, cu care scrisesem o recenzie la Călătoria diletanţilor, minunea aceea a lui Bulat Okudjava. Zile întregi, ca un creionar pnin de mine, am înfruntat brutalităţile existenţei, simţindu-mă garantat de Nabokov, cel care putea găsi un destin comun între un creion trecut prin ascuţioare şi fiecare dintre noi, cei trecuţi prin viaţă.

12.
În fine, ieri m-a sunat un foarte bun prieten ca să-mi spună, cu accente de entuziasm necunoscute sobrietăţii sale impecabile, că citeşte cu nesaţ Underground-ul lui Makanin, pe care i-l recomandasem insistent, prea insistent, riscând să par cicălitor (mă îngrozeşte asta). După îndelungi impresii comunicate pe nerăsuflate – le numesc „fraternitatea în lectură” -, i-am răcnit: „Cum s-ar spune în literatura clasică, îmi dau lacrimile de bucurie!”. Aşa era, cu adevărat.

13.
Sper că ai putut duce până la capăt această scrisoare, fără să-ţi pară bizară sau revoltătoare. În afară de tine, nu am cui să mă divulg, deşi mi-am jurat să-mi las tainele doar pentru literatură; sunt un sperjur. Nu mă ierta – aşa o va face, fii sigur, şi inexistenta ta mamă.

14.
În ultima ta scrisoare, m-ai făcut anxios pisălog. Formula nu m-a supărat. Dacă sunt de acord să mă controlez în privinţa cicălelii – o nenorocire mai mare decât se crede… -, angoasat nu pot să nu fiu, căci totul mă îndreptăţeşte a fi, după cum a spus-o clar Montherlant, idee pe care mi-am fixat-o cu scotch, pe peretele alb din faţa ochilor mei matinali.

15.
Nu mă face prostănac. Paul Zarifopol îi putea scrie lui Garabet Ibrăileanu –  oameni de o inteligenţă maximă, despre care nu ai apucat să înveţi la şcoală – ce groază îl prăpădea în clipele când ştia că fiu-său e plecat cu otomobilul la şosea, şi asta când…? În urmă cu 80 de ani…

16.
Nimeni nu îndrăzneşte să spună pe faţă acest evident adevăr: şi dreapta are corectitudinea, conformismul ei, un conglomerat de idei fixe şi  „juste” până la plictis (…).

17.
(…) taică-tu este astăzi un disident al ambelor corectitudini politice, ceea ce-l face, desigur, antipatic. S-a pierdut gustul disidenţei, s-a topit şi ea… La voi, în Groenlanda (n.m. – fiul inexistent al lui Radu Cosaşu locuieşte în Groenlanda; apoi, se mută în Islanda), cum e cu disidenţa?

18.
Sunteţi incapabil să înţelegeţi că mai există şi altceva decât literatură şi politică. Sunteţi incapabil să trăiţi şi să gândiţi în afara lor. E cazul să v-o spun clar. Nuvelele dvs. m-au lăsat rece, m-au îngheţat din această cauză: eroul lor, chiar şi când sărută o femeie, este obsedat dacă e just sau nu politic. Dacă nu v-a spus-o mama, v-o spun eu: e oribil.

19.
Îmi scrieţi că în politică nu sunteţi nici pro, nici contra. Vă lăudaţi, ca să nu vă spun că minţiţi. De fapt, vreţi să fiţi exemplar, numai că la mine nu veţi avea succes; puteţi să mă dispreţuiţi pentru ”incultura mea politică şi sentimentală” (…), dar eu nu văd azi în lume niciun om exemplar şi nu sufăr din cauza asta (…).

20.
Putem fi trişti – argumentam – până la disperare, putem urla sau merge pe pereţi. Dar nu din ”ruşinea de a fi român”; nu avem de ce să fim mândri, asta nu, dar alternativa nu este ruşinea, decât dacă acceptăm o melodramă inadmisibil de facilă şi de leneşă; până la ruşine mai avem de trecut câteva stadii mult mai dramatice în contrarietatea lor incomodă.

21.
Cred că ai sesizat umorul, umorul situaţiei, un evreu, cetăţean român, le cerea unor concetăţeni creştini să nu le fie jenă de ceea ce sunt şi suntem de când ne-am născut, oameni ai limbii române cu tot ce înseamnă ea, de la alfabet şi până la ecuaţia Caragiale-Eminescu, cu atâtea necunoscute, printre care nu avem voie să ne rătăcim. Fireşte că nu i-am convins.

22.
Niciodată mi-au spus: ”Ţie îţi e uşor să fii român când ai rude la Tel Aviv”. Sau – inepţia inepţiilor: ”Ei, Relache, dacă toţi evreii ar fi ca tine… ”. Asemenea vorbe cu adevărat ruşinoase nu s-au rostit între noi – te încredinţez cu stinghereala care conferă normalităţii un merit. Asta e altă comedie.

23.
Nu am râs, sunt clipe rare când simt limita tragică a ironiei.

24.
Nu o dată m-am îndemnat să mă duc până la Ierusalim, să-i bat la uşă lui Grossman (n.m. – David Grossman, scriitor) şi să-i spun cât ţin la cărţile lui. Ca de obicei, m-a reţinut timiditatea faţă de cei pe care îi admir. Ciudat, cu tine sunt capabil de indecenţă.

25.
(…) ai fost un fanatic plin de ignoranţă orgolioasă şi că de această experienţă va trebui să ţii seama toată viaţa, fără să devii un oportunist, un carierist, un automat moral (era subilinerea ta, am reţinut-o, mai ştiu să te citesc şi să te citez) (…).

26.
Mi-a răspuns, parcă fără să mă audă, că nu era nevoie să-i trimiţi cărţile vieţii tale ca să vadă că ai rămas un nostalgic după tinereţea ta comunistă, la fel de neinteresantă pentru el ca tinereţea unui fascist; îi place doar când scrii depsre Chaplin, despre Stan şi Bran, dar – din nou, citez – ”cu Stan şi Bran nu devii azi un mare scriitor”.

27.
Nu-i mai scrie. Decât dacă vrei să fii, pe mai departe, un vanitos, un iluzionat după un adevăr integral care nu există în nicio revoluţie. Pentru el eşti (aproape) inexistent.

28.
Tot ce scriai despre primele colhozuri româneşti, despre armata populară, despre eroii clasei muncitoare era o lozincăreală incredibilă. Nu le-am putut citi pe toate de la un capăt la altul. Nu mă interesează că aveai o încredere oarbă în comunism. Te priveşte. Dar cum de scriai cu atâta lipsă de talent, în ce stil îţi susţineai convingerile – asta m-a uluit. Ştii bine că mi-au plăcut articolele despre Stan şi Bran sau cartea aceea despre blocul de gheaţă, parcă predestinată mie. Dar cum a fost posibil să scrii atât de prost în tinereţe?

29.
Mă gândesc că nu scriai din oportunism, îţi dau acest credit, dar nu înţeleg cum de idealurile dumitale au produs asemenea articole de necitit. Nu te enerva: erai devotat, dar scriai mizerabil. Erai sincer, dar sunai fals. Să nu-ţi fi dat seama…? Nimeni să nu-ţi fi spus nimic? Dar pe ce lume trăiaţi?

30.
(…) articolele din Scânteia tineretului nici nu mă copleşesc de ruşine, nici nu mă înduioşează. Îmi sunt indiferente. Te întreb deci: ce să fac cu ele? Nu-mi vine să le arunc, dar nici să le păstrez. Cred că îmi vei da un răspuns.

31.
Nu ai de ce să te ruşinezi şi nici de ce să te înduioşezi. Am avut o viaţă textuală dificilă, complicată, cu care nu m-am dus la psihiatru, ci am pus-o pe hârtie în multe nuvele, după ce ai plecat. Tot ce am scris cât de cât valabil se inspiră din articolele acelea insuportabile ale tinereţii şi nu o să-ţi explic acum, aici, repede, cum de am putut să o slăvesc pe Michèle Morgan sau pe Marilyn, după ce am scris despre colectivizarea la Luna de Jos. Oricum, nu am ascuns, nici înainte, nici după 1989, acele articole, nu le-am blestemat, le-am dat bibliografie la nuvelele mele şi nu puţini au râs de ele sau m-au deplâns.

32.
Eu nu mi-am violat decât inteligenţa. Problema, pentru mine, acum, nu eşti tu, nici scrisul meu. Ci fata aceea care ţi-a trimis xeroxurile. De mult nu mă mai simt responsabil pentru toate păcatele lumii, dar faţă de ea, da. Ea face parte din mulţimea de proşti – acesta e cuvântul! – care neagă revoluţiile şi, odată cu ele, evoluţiile. Pentru ei, ce ai scris acum 60 de ani e la zi, conform sau nu cu eterna politică a clipei. Îmi poţi da adresa ei? Aş vrea să-i scriu, eventual să stăm faţă în faţă, la o cafea, desigur, nu la tribunal.

33.
Fac parte dintre cei care consideră că sintagma revoluţie-evoluţie poate fi adevărată pe plan individual, ca proces treptat de schimbare şi progres, ca urmare a unei experienţe-limită. Pe plan social, însă…

34.
Revoluţionarii cei mai periculoşi sunt cei care pretind că deţin soluţia evoluţiei şi că toată perioada (evoluţia) anterioară este un şir de greşeli. Fie că se cheamă ”Ce-i de făcut? ” sau ”Să vă spun eu, neică, cum e cu chestia asta”, textele şi/sau peroraţiile din această categorie neagă, deseori total, experienţa anterioară a societăţii. Ca şi cum generaţiile anterioare au fost formate doar din idioţi.

35.
Vă asigur că nu pun la îndoială sinceritatea sentimentelor dvs. de atunci şi apreciez desprinderea timpurile şi manifestă din vraja sirenei marxiste. Foarte rară atunci, pentru că, fiind plin de riscuri, nu era la îndemâna oricui. Încerc doar să înţeleg mecanismul care îngăduie extinderea nostalgiei tinereţii personale asupra mişeliilor vieţii sociale.

36.
Nu am încredere decât în cei care, deloc idioţi, au trecut prin această experienţă – a defanatizării, fără a deveni oportunişti.

37.
Sună, original azi, la Bucureşti, şi mă întreb dacă nu e posibil ca pornind de la Cehov, Bulgakov şi chiar Stan şi Bran să punem bazele unei frumoase corespondenţe.

38.
Odată – se certau în vestibul, eu eram în bucătărie – ea i-a strigat că o revoluţie decentă e o revoluţie moartă şi am auzit uşa trântindu-se. Mi-am adus aminte de şedinţele noastre din ’50, când îi înfieram pe toţi cei care nu ştiau că până şi stâlpii de telegraf fac politică.

39.
O revoluţie indecentă este o revoluţie vie – nu văd de ce ne-am opune.

40.
Trebuia să-l trimiţi – scurt – la cărţile tale şi punct. În afara lor, un scriitor nu dă lămuriri. Nu ai ucis, nu ai furat, nu ai turnat “sub comunişti”, nu ai primit nici măcar o ”Medalie a Muncii”, dar nici nu ai fost o victimă a lor. Eu nu accept să fiu, azi, lăudată pentru că nu am fost membră de partid. Cred că nici tu. E o problemă strict a noastră, a celor care am fost turnaţi fiindcă am şoptit că la Budapesta nu-i doar o revoluţie anticomunistă.

41.
Noi doi – şi încă douăzeci, poate încă două sute, nu mai mulţi – nu am făcut afaceri cu comunismul, nu ne-am îmbogăţit sub Dej şi Ceauşescu, nu i-am putut suferi şi nici ei nu ne-au suferit, dar de suferit, cu adevărat, am suferit din altceva: din buna noastră credinţă sabotată de inteligenţa noastră.

42.
(…) e suficient să ştiţi că ne-am legat bine la Cinematecă, la o gală de filme sovietice; ne plăceau filmele ruseşti, acelea bune, nemincinoase, care făceau săli goale, cu doar câţiva care le înţelegeam pilele, după care plecam şi intram într-o cofetărie să le discutăm nivelul de sinceritate.

43.
Sunt epoci în care nimic nu e mai important decât politica. Eu să vă explic asta?

44.
Nu cred că sunteţi atât de elementar încât să credeţi că am vrut să mă răzbun. Am o licenţă în istorie şi pun rigoare în orice ţine de memorie, inclusiv în istoria sentimentelor.

45.
Pe mine nu mă poate judeca nimeni decât ca duplicitar.

46.
Am călătorit des şi mi-am adus tot ce trebuia ca să am o bibliotecă inteligentă. A fost unul dintre “obiectivele mele majore” – o bibliotecă inteligentă.

47.
Corect politic, contemplu cu plăcere toată pleiada de tineri savanţi anticomunişti care au crescut în case de nomenclaturişti cu biblioteci inteligente. Îi ştiu bob cu bob. Cei mai mulţi sunt ca fetele mele. Fără o mamă sau un tată foarte permisivi, cum ar fi ajuns să-i studieze acasă, liberi, pe Adorno sau Buharin?

48.
(…) eram perfect de acord să cadă comunismul, nu ne enervau decât două chestiuni: de ce făceau din şeful lor un Cristos şi de ce ziceau că sunt cel mai curat parlament al ţării, când nu admiteau vreo opoziţie.

49.
V-am povestit toate acestea ca să înţelegeţi că el nu vă mai suportă patetismele. Dvs. nu vreţi să renunţaţi la ele. El, ca şi mine, le-a epuizat. Nouă nu ne-au trebuit cărţi şi fraze care să ne schimbe viaţa, ne-au fost suficiente ”evenimentele”, altele decât Budapesta şi Praga dvs.. Nu-i mai scrieţi ca un obsedat textual. Recent am văzut într-o bancă următorul anunţ: ”Vă rugăm să păstraţi limita de decenţă”. Îndrăznesc să v-o propun şi dvs..

50.
Cu toată decenţa de care dispun, ţin să-ţi corectez o eroare de logică şi sentiment, de inimă şi minte: nu cred că v-aţi epuizat patetismele, doar le-aţi selectat după cum vă convin comodităţii voastre sentimentale înfricoşate să nu păcătuiască prin ”sufletism”; aşa cum există corectitudine politică, tot aşa există o corectitudine sentimentală şi verbală în care a fi patetic echivalează cu a fi prost, grandilocvent şi plicticos, de unde expresia băieţilor de cartier ”Lasă vrăjeala! ”, care s-a impus şi în filosofia la modă: dezvrăjirea lumii (care mă zgârâie din creier până în degetele cu care ţin pixul).

51.
(…) nu mă vei socoti un determinist abuziv dacă te întreb: ai plâns la căderea Zidului de la Berlin? Nu? Eu da. Erai prea mic? Fără acest eveniment patetic, cu Oda bucuriei transmisă prin toţi sateliţii, nu aţi fi crescut atât de reci, de realişti, de pragmatici, măcar asta trebuie să vă fie clar. Oricât ar fi fost de compromis în literatură, în teatru, film, oricât de puţin rating face, prostesc sau nu, patetismul funcţionează în cele mai reci calcule şi în cele mai grele înjurături, aşa cum l-au lăsat grecii ca expresie a pasiunii, a sufletului. Nu vă faceţi iluzii: sunteţi lucizi, utopiile vă îngreţoşează cât melodramele, 1984 nu v-a schimbat viaţa, aveţi ca ideal un liberalism decent, nu veţi scăpa de sufletul mai mult sau mai puţin inteligent.

52.
L-am văzut la Cinematecă (n.m. – filmul cehoslovac Lumină intimă, al lui Ivan Passer), eram 15-20 de persoane, două-trei au plecat după un sfert de oră, cei care am rămas până la sfârşit ne-am ridicat într-o tăcere de confesional şi am ieşit privind în jos, cu liniştea şi seninătatea menuetului lui Boccherini între două canonade.

53.
Poate doar în Cehov să mai existe o asemenea tuşă magistrală în desfoirea banalului pentru a ajunge la marile tristeţi, la sfâşietoarele plictisuri. Iar noaptea, fiecare lăsându-şi femeia să doarmă, cei doi foşti colegi beau în salon, căutând o explicaţie, evitând orice declaraţii, visând din nou la muzică şi la altceva, dezgusaţi de propria ratare, nespus de tandri unul cu celălalt, ca în clipa cea mai fraternă să le vină ideea cea mai grotescă – să asculte sforăitul celor ce dorm: ”Nimeni nu sforăie ca socrul meu”, spune Bambas. Iar violoncelistul praghez, fascinat, va bate măsura şi va da ritm acelui sforăit, cutremurător (…).

54.
”Lumină intimă” (…) e tandreţea mereu alertată de grotesc, grotescul care visează şi atentează mereu la o tandreţe, o ultimă tandreţe înainte de a adormi… Cinematograful nu a dat film mai cehovian ca această bijuterie lucrată în lacrima şoptită de Passer.

55.
Passer acesta care, după 1968, ajunge cu Forman în Statele Unite, cade într-o depresie adâncă, nu mai poate ieşi din  casă şi Forman se duce la psihiatru în locul lui. Sau invers. Nu mai ştiu precis, dar dacă te interesează o să verific – de curând am văzut un Stalin făcut de Passer, după 1989, desigur – nu mai avea nicio lumină intimă, suferea de prea multă libertate şi prea puţină inspiraţie, cum ar zice Kundera. Te rog frumos să fii sănătos, adică să-ţi placă ce faci.

56.
(…) secretul supravieţuirii e autoironia şi înţelegerea faţă de instabilitatea stăruitoare a propriei tale fiinţe.

57.
Fiul meu e insuficient mental, iar eu nu mai puţin, un caraghios din aceia care caută mereu o bază morală pentru a fi patetic şi, ca naiba, nu o găseşte.

58.
Vom ajunge să trăim în simple indignări? Şi ai observat că oricine nu-i indignat e un laş?

59.
Mai am încă rezerve de sarcasm ca să mă liniştesc cu gândul că trăiesc lângă fiul meu o criză mondială a capitalismului financiar.

60.
Mama mi-a trimis scrisoarea prin care o rugai să mă întrebe dacă am luat cu mine containerul cu xeroxurile trase după articolele tale din Scânteia tineretului; îţi răspund imediat că nu l-am luat, l-am lăsat la baza noastră, să se topească împreună cu gheţarii; sau să-l descopere când vor începe să caute petrol la Polul Nord sau să se piardă în oceane, să ajungă până la Ecuator ori până la Capul Horn, să-l găsească vreun nebun de navigator solitar, să-l deschidă, să nu înţeleagă nimic, să-l arunce şi să-l înghită vreo balenă care ori va fi vânată de japonezi ori se va sinucide pe o plajă din Brazilia.

61.
Un şef de-al meu, un canadian, avea o expresie formidabilă: nu poţi să-i descrii unuia din Congo o furtună de zăpadă.

62.
Recunosc, îţi scriu cu o seriozitate care mă îngrijorează şi pe mine; mi se sclerozează umorul.

63.
Nu am putut învăţa bine bridge din cauza femeilor. Nu mi-am găsit decât partenere dominatoare şi dure, mai culte decât mine în levată şi pe flanc, cu o bază morală în urletul lor la greşelile mele catastrofale. La câtă incultură aveam, nu-mi puteam permite să le ripostez pe măsură. Fără cultură – în orice şi mai ales în cultura sentimentelor – nu există bază morală (…).

64.
Rămân la englezi, dacă nu o ştiai, ţine-o minte: ”Un cuplu care rezistă la proba bridge-ului e un cuplu solid”.

65.
(…) mă simt mult mai bine în literatură decât în direct.

66.
E atâta ipocrizie – singura normalitate -, încât nici sila, nici mila, nici plictisul, nici indignările selective nu mai sunt autentice. Ca să nu mai discutăm de dezasterele sincerităţii sau – şi mai şi – de adevărurile crude.

67.
Ziceai că eşti sigur de talentul meu şi eu te rugam să nu glumeşti cu mine. Îmi dădeai să citesc Camil Petrescu ca să învăţ să scriu aşa cum vorbesc.

68.
Eu nu cred în Dumnezeu, dar cred că Lui nu-i pasă şi se ocupă de mine.

69.
Credeam că am ceva grav la inimă, când colo eram bolnav la cap. Am scăpat de această nevroză care a durat 20 de ani la o lună de ce a căzut Ceauşescu. Şi mă crezi sau nu, azi vorbesc despre această boală ca despre o gripă.

70.
Îmi scrii că eram prea naivi ca să fi ştiut ce va urma. Nu ne-a întrebat nimeni – scrii tu -, dar ne putem întreba noi înşine: ce facem cu un ideal înecat în sânge şi minciună? Mai păstrăm ceva din el? Ce? Îl uităm? Vorbim despre el ca despre o boală venerică a tinereţii? Îl dăm dracului, ca să avem succes în societate? Mi se impută că nu pot trăi şi scrie fără aceste întrebări. Nu răspund.

71.
(…) sunt deja la o vârstă când ştiu să pun răul înaintea dar şi în centrul oricărui sentiment.

72.
Sunt zile – repede trecătoare – în care îţi este permis să nu te bagatelizezi în faţa celor pe care îi ţii pe perete.

73.
I-am răspuns că la Paris – unde nu am călcat niciodată, de teamă să nu mor de fericire – nu m-aş duce decât însoţit de fiul meu din Reykjavik. Nu l-am minţit.

74.
Ţi se pare că eşti inteligent, tandru, uman. Nu eşti. Insuportabil, da. Tu nu poţi înţelege decât ce-ţi trece prin cap – o ştiu asta de-o viaţă, ai egolatria sălbatică.

75.
Chiar şi rana lăsată de un fiu e un semn de iubire. Deocamdată, atât.

76.
E o nenorocire – pune-o tu între ghilimele! -, dar pentru mine nu mai există nimic livresc, expresia care ne teroriza cât intelectualismul. Merg în lift, în taxi, la pizzerie cu Camil şi Caragiale, Molière, Mîşkin (o permanenţă a ridicolului asumat), Sebastian (cel din Jurnal şi din redacţia Cuvântului), autori şi personaje de-a valma – toţi cei pe care îi ştii din eseurile mele de după. Merg cu ei, dar şi ei după mine. Nici unul nu mă lasă singur. Imaginaţia n-o fi ”la putere” în politică – deşi, mai ştii? -, însă precis a ajuns în baie sub duş, la incinerări, la radiografii, în farmacii, la dentist, în bancomate, la fiecare colţ de stradă, cum voia Bogza, tot ”al meu”, pentru a impune reportajul. Care reportaj? În orice metrou, toţi sunt reporteri doar privind sau discutând pe larg nimicurile sau epopeile din blocurile lor; nici unul nu ştie când face roman, poezie, dramă sau pamflet şi, peste toate, cinema, televiziune. E frumos? E urât? Urât şi frums trăiesc în nespălatul care doarme pe stradă, lângă caloriferele Mega Image-ului, purtând un tricou murdar pe care încă scrie, între pete, ”viitorul e acum”. Ridicoli sunt toţi cei care nu pricep fenomenul numit de mine, păcătosul, literaturicid. Ridicolul şi rezonabilul sunt totodată.

77.
E cert că extremismul dvs. de centru nu vă dă dreptul de a fi iertat; nu daţi suficientă garanţie că aţi fi curat de dreapta; vă autoculpabilizaţi cu o forţă care – spre binele ei! – e permanent sabotată de caragialismul nostru genetic.

78.
Acolo unde nu plouă numai vertical, ci, uneori, şi orizontal. Acolo unde, în decembrie, nu e ziuă decât timp de patru ore, restul e întuneric. (Iluminatul public e frenetic, dar tot noapte e.). Consecinţă: islandezii, puţini, răsfiraţi, trăiesc literalmente în cărţi; în timpuri de foamete le-au mâncat, la propriu. (”Fiule, îţi place Tolstoi?”).

79.
(…) cam ţâfnos şi cam prea incult fiul acesta. Mai schematic decât tatăl pe vremea schematică a dogmatismului. În schimb, cum zicea bancul, pare şi cam tăntălău la femeie.

80.
(…) nu întotdeauna avem descendenţa fictivă pe care o merităm.

81.
Totuşi, unul dintre clienţii mei preferaţi este un profesor universitar care citeşte anual Musil şi care m-a convins că Omul fără însuşiri e un fel de Himalaya al literaturii, un masiv pe care-l urcă doar câţiva singuratici.

82.
Eu nu mai cred de mult în aceste etichete: pentru mine, dreapta minte, stânga nu mai are ce spune. Una slăveşte virtuţile capitalismului, cealaltă nu mai cere nicăieri o revoluţie care să-i lichideze pe exploatatori.
83.
(…) noi începem direct şi repede prin a trage concluzia; apoi tranşăm divers, după umoare, prin detalii care fac rezistenţă; de aici contradicţii din ce în ce mai frenetice şi cu vocaţie aporetică tot mai paradoxală. După ce ne-am aplecat bine asupra unei probleme, începe absurdul. Nu ştiu dacă ai remarcat, dar cu cât sunt mai multe iconiţe şi cruci pe bordul maşinii, cu atât taximetristul e mai nihilist.

84.
Nu avea rost să combaţi la idee; trebuia să aştepţi să treacă. Trecea. Se intra la altă idee. Gata să moară şi să omoare pentru o opinie (a fi gata pentru ceva nu înseamnă că urmează actul; la noi a fi gata să faci ceva te exonerează de a o mai face) (…).

85.
Sentimentul românesc al normalităţii este o resemnare; normalitatea este când ne-am obişnuit. (Cine ştie, poate că atât vehemenţa, cât şi moliciunea noastră sunt, în fondul lor iraţional, acelaşi lucru. Suntem bipolari. Ne resemnăm cu aceeaşi isterie cu care ne trăim etapele fanatice.)

86.
Marxismul nostru o fi murit, dar inegalităţile economice din care s-a născut sunt vii, puternice şi tot mai explozive. Nimeni nu o să poată face moral capitalismul. Utopia lor liberală nu are mai multe şanse decât utopia noastră.

22
/05
/22

„Se estimează că un procent cuprins între 62 și 70% din populația generală se îndoiește într-un moment sau altul din carieră de legitimitatea statutului sau succesului”, afirma psiholoaga cliniciană Pauline Rose Clance în prima parte a anilor `80, când a început să studieze sindromul impostorului.

19
/05
/22

Asociația Bloc Zero a lansat primul număr al revistei de bandă desenată documentară POC!

10
/05
/22

După doi ani (2020 şi 2021), în care Premiile au fost acordate online și transmise în direct pe pagina de Facebook a revistei (cu laureaţii şi membrii juriului intervenind doar în faţa camerelor video), după ce, din motive de pandemie, Premiile au fost amînate din primăvară în toamnă, anul acesta revista noastră va acorda, din nou, Premiile Observator cultural la Teatrul Odeon, marţi, 17 mai, de la ora 19.00.

10
/05
/22

Salonul Internațional de Carte Bookfest, cel mai important salon de carte din România şi singurul eveniment al industriei editoriale care a reuşit să capete o dimensiune internaţională marcantă, revine în peisajul evenimentelor culturale din capitală după trei ani de absență pandemică. Peste 100.000 de vizitatori sunt așteptați la ediția din acest an a Bookfest, în perioada 1-5 iunie, în Pavilionul B2 al Complexului Expozițional Romexpo.

18
/04
/22

Cea mai recentă carte a scriitoarei Elena Ferrante, Invențiile ocazionale, a fost publicată recent în traducere la Editura Pandora M, în cadrul colecției Anansi. World Fiction. Este vorba despre un volum de eseuri care le oferă cititorilor o perspectivă asupra lumii interioare a autoarei și a identității sale de scriitoare, texte însoțite de o serie de ilustrații ingenioase semnate de Andrea Ucini – un tur de forță vizuală.

18
/04
/22

Cele mai bune materiale jurnalistice ale anului vor fi premiate în cadrul galei #Superscrieri11 care va avea loc pe 16 mai 2022. Superscrieri este o inițiativă independentă a Fundației Friends For Friends (FFFF.ro ), realizată împreună cu oameni și companii care vor să susțină responsabilitatea în documentarea și transmiterea realității.