O competiţie dedicată tinerelor talente, panorama celor mai de succes filme noi şi o mini-retrospectivă Jean Eustache în prezenţa actriţei Françoise Lebrun – Victor Benderra, responsabil de programul Festivalului Filmului Francez, explică selecţia ediţiei din acest an.
Un articol de Ionuţ Mareş|10 martie 2023
A 27-a ediţie a Festivalului Filmului Francez în România se va desfăşura în perioada 15-26 martie la Bucureşti şi în alte 12 oraşe, sub sloganul „Cinéma, mon amour”. Programul complet poate fi consultat pe site-ul evenimentului.
În București, proiecțiile vor avea loc la Cinematograful Elvire Popesco. Biletele sunt disponibile pe Eventbook sau pot fi achiziționate direct de la casieria cinematografului.
Festivalul propune o competiţie dedicată lungmetrajelor de debut ale unor tineri cineaşti, o panoramă cu câteva dintre cele mai de succes titluri ale ultimului an, o secţiune cu filme francofone, proiectarea, în copii restaurate, a filmelor Mes Petites Amoureuses (1974) şi La Maman et la Putain (1973) de Jean Eustache, al doilea în prezenţa actriţei Françoise Lebrun, o dezbatere despre viitorul sălilor de cinema, precum şi alte întâlniri şi discuţii.
Victor Benderra, responsabil de programul ediţiei din acest an din partea Institutului Francez, vorbeşte într-un interviu pentru Ziarul Metropolis despre conceptul şi atracţiile acestui festival de tradiţie şi extrem de aşteptat de cinefili.
Ionuţ Mareş: Ce ne spun cele cinci filme din competiţia de lungmetraj despre starea cinematografiei franceze tinere?
Victor Benderra: Primul lucru pe care îl demonstrează această selecție este că cinemaul francez tânăr este cu atât mai inovator cu cât ne deplasăm mai mult către margini, departe de „centrul” producției cinematografice franceze. Mă gândesc în special la două filme de debut.
Mourir à Ibiza, regizat de Anton Balekdjian, Léo Couture și Mattéo Eustachon, este un film cu un buget foarte mic, realizat de trei cineaști care nu au urmat o mare școală de film. Cu toate acestea, filmul este de o acuratețe și sensibilitate remarcabile. Însă, deși a fost foarte bine primit de critici, a rulat foarte puțin în Franța. Un alt exemplu este Astrakan, al lui David Depesseville, un film care explorează copilăria într-un ton naturalist și oniric, prezentat la Festivalul de la Locarno, și care dă dovadă de o măiestrie deosebită la nivel formal. Din păcate, și acest film a avut parte de o distribuție limitată.
Este interesant de remarcat că regizorii filmelor pe care tocmai le-am menționat fac trimiteri clare la istoria cinemaului și își asumă aceste referințe în mod explicit. Primii se inspiră din filmele lui Jacques Rozier și Eric Rohmer, în timp ce al doilea se afiliază direct cu Jean Eustache și Maurice Pialat, adăugând o viziune aproape mistică asupra cinemaului.
Aș dori să îl menționez și pe Clément Cogitore (deopotrivă cineast și artist contemporan), prezent în cadrul competiției cu cel de-al doilea lungmetraj al său, Goutte d’or. Acest film ne propune o imersiune, intensă și provocatoare, într-un cartier rău-famat al Parisului. Este un film inclasificabil, atât prin abordarea sa tematică, cât și prin cea formală, în care Clément Cogitore explorează un teritoriu complex, care nu este ceea ce pare la prima vedere. Suntem foarte bucuroși că Clément Cogitore va fi prezent la București pentru proiecția din 16 martie. De asemenea, două dintre lucrările sale video pot fi văzute în prezent la Art Safari, în cadrul expoziției The Memory Palace.
În sfârșit, nu pot să uit celelalte două filme din selecție, La Passagère de Héloïse Pelloquet și Petite Nature de Samuel Theis, care reușesc, fiecare în felul său, să abordeze cu inteligență și sensibilitate niște subiecte delicate. Dacă ar trebui să rezum această secțiune în câteva cuvinte, aș spune că evidențiem tineri cineaști francezi care sunt atât ingenioși, cât și profund cinefili.
După ce criterii te-ai ghidat în selectarea titlurilor pentru secţiunea Panorama, dat fiind numărul mare de filme franceze prezente în festivalurile internaţionale?
În primul rând, am ales filme care ne-au impresionat din postura de spectatori. Mă gândesc, de exemplu, la Saint Omer, de Alice Diop, unul dintre marile filme ale acestei selecții. Este un lungmetraj de debut care ne pune în fața incomprehensibilului, explorând nuanțat procesul unei mame care și-a ucis copilul nou-născut.
Bineînțeles, pentru ca selecția noastră să reflecte cât mai bine peisajul producției cinematografice franceze, am fost în căutarea marilor succese de public și de critică din Franța. Suntem foarte fericiți, așadar, că la cea mai recentă ceremonie César (echivalentul Oscarului în Franța) au fost recompensate multe dintre filmele din selecția noastră.
Mă gândesc la La Nuit du 12 de Dominik Moll (César pentru cel mai bun film și cel mai bun regizor), L’Innocent de Louis Garrel (César pentru cel mai bun scenariu) și Revoir Paris de Alice Winocour (César pentru cea mai bună actriță – Virginie Efira).
Ca în fiecare an, ne-am dorit să prezentăm spectatorilor cele mai recente producții: de exemplu, publicul va putea descoperi în premieră națională filmul La Syndicaliste, un thriller captivant inspirat din fapte reale și un nou tur de forță pentru Isabelle Huppert. Regizorul acestui film, Jean-Paul Salomé, va fi prezent la proiecția din 25 martie, la București.
Pe lângă dorința de a reprezenta viziuni cinematografice cât se poate de diverse, anul acesta ne-am dorit să ne adresăm unui public cât mai larg. Acestea sunt două dintre motivele pentru care avem 10 filme în secțiunea Panorama, în care am inclus și comedii pentru publicul larg (Le Nouveau Jouet) și filme pentru publicul tânăr (La Petite Bande de Pierre Salvadori).
În sfârșit, ne asumăm rolul de rampă de lansare pentru filmele franceze distribuite în România. Mulțumim distribuitorilor Independența Film, Cay Film și Transilvania Film, care vor lansa anul acesta o parte dintre filmele prezentate în selecția noastră. Suntem foarte bucuroși să constatăm că cinematografia franceză suscită mai mult decât oricând interesul distribuitorilor și al publicului.
De ce este un eveniment proiectarea filmelor La Maman et la Putain (1973) şi Mes Petites Amoureuses (1974), de Jean Eustache?
În primul rând, ca mulți alți cinefili, am descoperit La Maman et la Putain într-o copie piratată de pe Youtube. Timp de ani de zile, acest film a fost imposibil de văzut în cinematografe din cauza problemelor legate de drepturile de autor – până la achiziția foarte recentă a drepturilor de către Les Films du Losange. La Maman et la Putain îi are în distribuție pe Jean-Pierre Léaud, Bernadette Lafont și Françoise Lebrun. Cu acest triunghi amoros, Jean Eustache încearcă să-și regleze socotelile cu modernitatea: examinează acid deziluziile „generației 68”, reușind în același timp să-și păstreze acut relevanța până în ziua de azi.
Filmul a fost foarte prost primit atunci când a fost prezentat la Festivalul de Film de la Cannes în 1973. Gilles Jacob, președintele de atunci al Festivalului de la Cannes, l-a numit „un film merdique”. Cu toate acestea, a câștigat Marele Premiu. Apoi, pe măsură ce timpul a trecut, criticii (și publicul cinefil deopotrivă) au recunoscut acest film pentru ceea ce este, o capodoperă cinematografică. Este o experiență unică: 3 ore și 40 de minute de monologuri (scenariul este considerat o operă literară în sine) copleșitoare. Este o mare bucurie pentru noi să o primim pe Françoise Lebrun, care o interpretează pe Veronika în acest film, în primul weekend al festivalului.
În cadrul focusului Jean Eustache, publicul va putea, de asemenea, să descopere minunatul său film autobiografic, Mes Petites Amoureuses, din care ne-am inspirat pentru afișul festivalului. Suntem foarte mândri că putem fi primii din România care arată aceste filme în versiune restaurată și că putem aduce astfel un omagiu marelui cineast Jean Eustache.
Te-aş ruga să descrii pe scurt importanţa actriţei Françoise Lebrun, invitata specială a festivalului, în cinematografia franceză.
Françoise Lebrun este o figură emblematică a cinematografiei franceze, care a lucrat cu câțiva dintre cei mai importanți regizori: Jean Eustache, Marguerite Duras, André Téchiné, Paul Vecchiali, Arnaud Desplechin, Guillaume Nicloux, Gaspar Noé. Traiectoria ei profesională este remarcabilă: nefiind mânată de dorința de faimă și ferindu-se de forme convenționale de succes, ea și-a pus mai întâi de toate talentul în slujba unor demersuri artistice valoroase. Ceea ce rămâne în memoria spectatorului atunci când îi urmărește filmele este vocea și frazarea ei unică, atenția pe care o acordă limbajului. Bineînțeles, un exemplu notabil există în La Maman et la Putain. Monologul ei final din filmul lui Eustache este probabil una dintre cele mai memorabile și mai emoționante secvențe din întreaga istorie a cinematografului. E o șansă unică pentru noi toți să vedem această interpretare pe marele ecran.
Françoise Lebrun în „La Maman et la Putain” (1973)
Care au fost ideile şi conceptul din spatele secţiunii „Pépites francophones”?
Anul acesta ne-am întrebat dacă, în loc să ne limităm la cinematografia franceză, nu ar fi bine să celebrăm teritoriul mai amplu al cinematografiei francofone. Am putut face un prim pas în această direcție, profitând de împlinirea a 30 de ani de la aderarea României la Organizația Internațională a Francofoniei (OIF). Secțiunea Pépites francophones a fost așadar gândită cu scopul de a prezenta publicului câteva dintre cele mai mari realizări ale cinematografiei francofone recente.
Printre acestea, La Ligne, de Ursula Meier, selecționat la Berlinale în 2022, este un film care ne-a emoționat foarte tare. Valeria Bruni-Tedeschi joacă la perfecție rolul unei mame impulsive și împinsă la limită de conflictul cu fiica sa violentă. De asemenea, aș dori să încurajez publicul să descopere Dalva, un film belgian sublim regizat de Emmanuelle Nicot. Având o abordare regizorală intimă și viscerală, foarte apropiată de personaj, filmul are în centrul său o tânără fată care, după ce este abuzată de tatăl său, încearcă să se reconstruiască și să trăiască o copilărie normală.
De ce aţi simţit nevoia să organizaţi o dezbatere despre viitorul cinematografelor?
Când am ajuns prima oară la București, acum doi ani, am observat imediat rămășițele fostelor cinematografe de pe bulevardele Magheru și Elisabeta. Când am început să cercetez puțin subiectul, am descoperit că, în urmă cu câteva decenii, România avea un număr impresionant de cinematografe. Când discutăm cu distribuitori și cu alți profesioniști din industria cinematografică, cu toții sunt de acord că lipsa cinematografelor este unul dintre cele mai mari obstacole în calea dezvoltării acestei industrii. Pentru ca o industrie să funcționeze, ai nevoie de cinematografe. De aceea, alături de colegele mele Ioana Florescu și Maria Salomia, am avut ideea de a organiza o discuție cu titlul „Care este viitorul sălilor noastre de cinema?”.
Distribuitori, profesioniști din domeniul exploatării, producători, cineaști și reprezentanți ai autorităților publice vor încerca să cartografieze situația actuală și să găsească soluții pentru a crește numărul de cinematografe. Suntem foarte bucuroși să ne asociem cu revista Films in Frame, care și-a exprimat imediat entuziasmul față de acest proiect. Evenimentul va avea loc la Elvire Popesco pe 22 martie, iar intrarea la discuție va fi gratuită, deoarece dorim să deschidem această discuție și către public. Invitații vor fi anunțați foarte curând, iar biletele pot fi deja rezervate pe Eventbook.
